ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3906/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3906/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

reclamantul M.B.M., prin apărătorul său ales, funcție de dispozițiile art. 218

din C. proc. fisc. a solicitat anularea deciziei emisă la 11 martie 2010 de

către A.N.A.F. prin D.G.F.P. Brașov, ulterior parcurgerii etapei consacrată

prin art. 205 al aceluiași cod, a raportului de inspecție fiscală întocmit de

același for administrativ la 13 noiembrie  2009 și a deciziei de impunere încheiată

la finalizarea inspecției fiscale, reglementată potrivit art. 110 ca fiind un

titlu de creanță cu motivația că nu poate fi asimilat persoanelor care

desfășoară activități economice în mod independent, stabilindu-i-se în sarcină

obligații de plată aferente unor tranzacții efectuate în anul 2007 deși

legiuitorul a stipulat doar începând cu 01 ianuarie 2008 o astfel de obligație pentru

persoanele fizice care înstrăinează terenuri în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate, cerință neîntrunită în opina sa în cazul dedus

judecății.

În motivarea cererii

de chemare în judecată reclamantul a arătat că în perioada 1 octombrie  2009 -

11 noiembrie  2009 a făcut obiectul unui control realizat de organele de

inspecție fiscală din cadrul instituției pârâte având ca obiect înregistrarea

și vărsarea T.V.A. aferentă perioadei 2007 - 2009. Se arată în continuare că,

în urma controlului, s-a stabilit că reclamantul poate fi calificat ca fiind

persoană impozabilă care trebuie înregistrată în scopul plății de T.V.A.,

precum și că acesta are de achitat suma de 447.352 lei reprezentând T.V.A. și

suma de 249.567 lei reprezentând majorări de întârziere. Reclamantul arată

totodată că nu poate fi asimilat din punct de vedere fiscal dispozițiilor art. 127

alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 și că organele de inspecție fiscală

adaugă practic la ceea de au convenit părțile raportului juridic.

În apărare, pârâta a

formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței să respingă acțiunea

formulată ca fiind neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

674/CA din 18 februarie 2011 Tribunalul Brașov-secția comercială și de

contencios administrativ a respins acțiunea formulată de reclamantul M.B.M. în

contradictoriu cu pârâta DG.F.P. a jad. Brașov având ca obiect anularea Deciziei

nr. 125 din 11 martie 2010, a Raportului de inspecție fiscală din 13 noiembrie

2009 și a Deciziei de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, cu motivația că

susținerile sale sunt nefondate, negăsindu-și corespondent în dispozițiile

legale incidente.

Instanța a considerat

că multitudinea vânzărilor efectuate de către reclamant, într-un interval de

timp relativ scurt, nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și făcând

aplicațiunea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 218

din C. proc. fisc. a respins acțiunea cu care a fost sesizată, subliniind că

dispozițiile legale nu condiționează obligația de achitare a T.V.A. de

colectarea acestei taxe de către reclamant.

Împotriva

acestei soluții reclamantul a declarat recurs, criticând-o sub aspectul

nelegalității și al netemeiniciei, recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 2085/R

din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, care transpunând în speță

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a casat sentința atacată și a

trimis cauza spre soluționare în fond secției sale de contencios administrativ

și fiscal, constatând că totalul debitului imputabil reclamantului depășește

cifra de 500.000 lei.

Prin

sentința

nr.

3/F din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.B.M.

împotriva pârâtei D.G.F.P. Brașov și în consecință s-a dispus anularea parțială

a Raportului de inspecție fiscală înregistrat din 13 noiembrie 2009, a Deciziei

de impunere cu nr. 445 din 13 noiembrie 2009 și a Deciziei nr. 125 din 11

martie 2010 prin care i s-a respins contestația bazată pe dispozițiile art. 205

din C. proc. fisc., în sensul că debitul imputabil reclamantului M.B.M.,

reprezentând T.V.A., a fost diminuat până la plafonul stabilit prin raportul de

expertiză judiciară efectuat în cauză, respectiv până la plafonul sumei de

242.383 lei.

Au fost anulate

actele administrativ fiscale menționate mai sus cu privire la plata

accesoriilor fiscale în sumă de 249.567 lei calculate de organul de control

pentru T.V.A.

A fost obligată

pârâta D.G.F.P. Brașov la plata către reclamant a sumei de 7218,30 lei

reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, compuse fiind din taxa judiciară

de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu avocațial și au fost

respinse restul pretențiilor.

Pentru a

pronunța această soluție, s-a reținut din cuprinsul înscrisurilor existente la

dosar, inclusiv concluziile inserate în raportul de expertiză efectuată în

cauză că

imobilele

care au făcut obiectul controlului T.V.A. concluzionat prin actele atacate

(Decizie de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, Raport de inspecție fiscala

din 13 noiembrie  2009 si Decizie nr. 125 din 11 martie 2010 emise de A.N.A.F. -

D.G.F.P. Brașov), situate fiind în intravilanul localităților Brașov și

Sânpetru, au fost dobândite de reclamant prin cumpărare

În

raport de normele metodologice date in aplicarea art. 127 C. fisc., s-a arătat

ca vânzătorii imobilelor achiziționate de către reclamant nu erau considerați

că realizează activități economice in sfera de aplicare a T.V.A.,

astfel că expertul a considerat că operațiunea de vânzare

nu este o operațiune taxabila din punct de vedere al T.V.A.,

achiziția

imobilelor nefiind supusă T.V.A.

În

ceea ce privește dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata, condiționat

de înregistrarea persoanei impozabile in scopuri de T.V.A. in conformitate cu

prevederile art 145 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările si

completările ulterioare, a

vând in vedere ca reclamantul

M.B. nu s-a înregistrat in scopuri de T.V.A. conform legii s-a arătat că nu

putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugata.

În

concluzie, prima instanță a reținut

potrivit prevederilor

legale in vigoare în anul 2007, că achiziția imobilelor de către reclamant

și care au făcut ulterior obiectul tranzacțiilor imobiliare pentru care s-au

stabilit obligații de plată în sarcina sa, nu era supusă T.V.A., în ipoteza

nedepășirii plafonului sus-menționat, întrucât vânzătorii K.O. și F.S.R.

nu erau considerați că realizează activități economice in sfera T.V.A., și în

plus, reclamantul prin neînregistrarea ca persoană impozabilă în scopuri de T.V.A.

nu putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată în a

cărei sferă intră și livrările de bunuri realizate cu plată pe teritoriul

României.

Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 127 din C.

fisc. și art. 141 alin. (1) în sensul că o

persoană impozabilă

este și cea care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind lipsit de relevanță că

reclamantul nu este un comerciant în sensul definit de C. com.

Caracterul

de continuitate a rezultat din repetarea aceluiași gen de activitate respectiv

o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc. și ale art. 9 și art. 12 din Directiva nr. 112/2006/CE

în scopul obținerii unor venituri.

Analizând

actele s-a reținut că reclamantul a realizat tranzacții constând în vânzarea de

terenuri construibile care nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată si

pentru care el avea obligația de a se înregistra in scopuri de T.V.A. după

depășirea plafonului de venituri realizate din operațiuni impozabile in

decursul unui an fiscal conform art 152 din Legea nr .571/2003.

S-a

reținut, totodată, că tranzacțiile cu terenuri s-au efectuat de către reclamant

către persoane fizice sau juridice iar din numărul total de 36 tranzacții, doar

29 de terenuri vândute cu contracte de vânzare cumpărare persoanelor fizice sau

juridice au intrat in sfera de aplicare a T.V.A., iar la data de 30 iunie 2007

a fost depășit plafonul de scutire, respectiv cifra de afaceri de 35.000 euro

(119.000 lei).

Luand

act că tranzacțiile cu terenuri construibile, în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate, sunt operațiuni taxabile din punct de vedere al

taxei pe valoarea adăugată, văzând că reclamantul nu poate beneficia de dreptul

de deducere a acestui tip de taxă, el neînregistrându-se până la momentul

emiterii actelor atacate, la organul fiscal competent, ca persoană impozabilă,

plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sau ca persoană fizică care desfășoară

activități economice în mod independent, ținând cont că terenurile în discuție

sunt intravilane, antrenând incidența prevederilor Legii nr. 350/2001, și că

potrivit art. 141 din Legea nr. 571/2003 un „

teren construibil

reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa

construcții, conform legislației în vigoare”,

constatând că obligația de plată a

taxei pe valoarea adăugată și calculul efectuat nu conduc la concluzia că s-a

purces la a se adăuga la convenția părților,că în speță asistăm la vânzarea

unor imobile ce nu s-au probat a fi folosite în scop personal, Curtea de apel a

admis cererea dedusă judecății, anulând actele contestate până la concurența

debitului constând în T.V.A. reținut de către expert.

În

privința accesoriilor reținute de organul de control fiscal în sarcina

reclamantului, prima instanță a constatat că depășirea plafonului de scutire a

fost însoțită de pasivitatea îndelungată a organelor de control fiscal astfel

că nu se poate reține atitudinea culpabilă a reclamantului.

A

apreciat judecătorul fondului că aplicarea retroactivă a normelor metodologice

nu poate acoperi incoerența legislativă deoarece nici chiar legiuitorul nu își

poate invoca propria culpă în legiferare.

Au fost

invocate principiul certitudinii impunerii, respectiv, cel al obligației de a

elabora norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar

termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru

fiecare plătitor.

Ca

urmare, Curtea de apel a anulat actele administrative privitor la plata

accesoriilor fiscale aferente T.V.A.-ului.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. instanța a obligat pârâta la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestei cauze, cheltuieli în

care auz fost incluse în integralitate și onorariul expertului, diminuându-se

însă onorariul avocațial la suma de 4.000 lei, corespunzător prestației depusă

de apărătorul ales și complexității cauzei.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs reclamantul M.B.M. și parata D.G.F.P. Brașov,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de

recurentul-reclamant M.B.M.

Motivele de recurs se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita

aplicare a legii în ceea ce privește soluția de menținere în parte a actelor

contestate Decizia nr. 125 din 11 martie 2010, a raportului de inspecție

fiscală din 13 noiembrie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 445 din 13

noiembrie  2010 privind obligația de plată a sumei reprezentând T.V.A. în

cuantum de 242.393 lei rezultat din expertiză astfel cum a fost însușit de

instanța de judecată.

Recurentul arată că

prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 152 raportat la art. 153

și art. 125, 126, 127 și art. 141 alin. (2) C. fisc. se arată că în raport de

dispozițiile art. 127 C. fisc. în forma în vigoare în perioada 2007-2010 se

definește persoana impozabilă ca fiind persoana autorizată să desfășoare

activități economice, iar recurentul nu a avut această calitate nefiind autorizat

astfel încât nu se încadra în dispozițiile art. 127 alin. (1) C. fisc.

Neavând această

calitate și vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal efectuată în

perioada 2007-2009 nefiind o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127

alin. (1) C. fisc. nu are obligația să se înregistreze ca persoană impozabilă

și în consecință până la 1 ianuarie 2010 nu avea obligația legală privind plata

T.V.A. chiar după data de 30 iunie 2007 data desfășurării plafonului prevăzut

de art. 152 din C. fisc.

Se arată că până la

data de 1 ianuarie 2010 legislația fiscală nu a diferit noțiunea de activitate

economică și în consecință includerea operațiunii de vânzare a locuințelor în

sfera de aplicare a T.V.A. - ului încalcă principiul atitudinii fiscale

prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) și d din C. fisc.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii

acțiunii în totalitate, astfel cum a fost formulată și obligării autorității

pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de D.G.F.P.

Brașov se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

solicitându-se admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul

menținerii în totalitate a actelor fiscale ca fiind temeinice și legale

criticându-se soluția de admiterea în parte a acțiunii prin însușirea nelegală

a concluziilor raportului de expertiză.

S-a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru înregistrarea recurentului ca

persoană impozabilă, vânzările de imobile fiind încadrate în categoria activităților

economice, fiind exclusă în mod nelegal perioada aferentă anului 2007 de la

plata T.V.A. și a penalităților, micșorându-se nelegal suma reprezentând

obligații fiscale aferente anului 2007.

S-a apreciat că

recurentul datorează legal suma reprezentând T.V.A. debit și accesorii fiscale

deoarece s-a constatat că la data de 30 iunie 2007 a fost depășită cifra de

afaceri de 35.000 euro rezultând plafonul de scutire din punct de vedere al T.V.A.

prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar până la data

de 10 iulie 2007 reclamantul avea obligația de a se înregistra în scopuri de T.V.A.

pentru operațiunea de vânzare a terenurilor, devenind plătitor de T.V.A. începând

u data de 1 august 2007 în baza art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003.

În condițiile în care reclamantul nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A. nu

putea beneficia de deductibilitatea actelor fiind legale sub acest aspect.

În ceea ce privește

majorările de întârziere recurenta-pârâtă arată că acestea sunt legal datorate

conform principiului „accesoriul urmează principalul” fiind menținută obligația

principală de plată și au fost calculate corect în baza art. 119 și următoarele

din O.G. nr. 92/2003.

La dosar

recurenta-pârâtă a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea

recursului declarat de reclamant ca nefondat, depunând la dosar practică

judecătorească - filele 17-42 dosar recurs.

Analizând recursurile

declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază ca fondate, în

cauză impunându-se casarea cu trimitere în vederea lămuririi depline a situației

de fapt, în raport de probele administrate și a necesității completării

probatoriului în ceea ce privește cuantumul obligațiilor fiscale datorate

reprezentând T.V.A. plus accesorii în raport de Hotărârea C.J.U.E. din 7

noiembrie 2013 în cauzele conexate din 2012.

În ceea ce privește

aspectele de nelegalitate invocate de ambele părți în recursurile declarate,

Curtea apreciază pentru următoarele considerentele că în cauză sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat de

recurentul-reclamant este fondat în ceea ce privește criticile de nelegalitate

legate de stabilirea corectă a bazei de impozitare.

Cu ocazia rejudecării

se impune în cauză efectuarea unui nou raport de expertiză pentru a se stabili

cuantumul T.V.A. datorat în raport de îndrumările și dezlegarea dată prin

Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013.

Aceasta ținând cont

că prețul tuturor imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor succesive, calificate

corect de prima instanță ca fiind o activitate economică în sensul

dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003, a fost stabilit

de părți fără a se menționa T.V.A. calculat, iar recurenta-pârâtă a calculat T.V.A.

în mod eronat în raport de modalitatea stabilită prin Hotărârea C.J.U.E. din 7

noiembrie 2013, respectiv prin adăugarea T.V.A. de 19% la prețul din contract

și nu inclus în preț ceea ce a determinat o majorare a cuantumului obligaților

fiscale datorate de recurent.

Instanța în urma

rejudecării și raportul de expertiză va analiza fiecare contract încheiat de

recurentul-reclamant în perioada de referință 30 iunie 2007 septembrie 2009 în

ceea ce privește cuantumul T.V.A. datorat și a penalităților de întârziere

aferente.

Celelalte critici de

nelegalitate invocate în recursul declarat de recurentul - reclamant în ceea ce

privește legalitatea inspecției fiscale și legalitatea impunerii conform art. 126

și art. 127 din Legea nr. 571/2003 nu sunt fondate.

În mod corect prima

instanță a apreciat că activitatea recurentei - înstrăinări succesive de

imobile având caracter de continuitate reprezintă o activitate economică în

sensul dispozițiilor art. 127 din C. fisc. potrivit cărora „(1) Este

considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră

independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor

prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.";

"(2) În sensul

prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor

comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive,

agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De

asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau

necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate".

Susținerea ca Legea nr.

571/2003 nu reglementează in mod cert situațiile in care persoanele fizice

devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A. este neîntemeiată

deoarece, prevederile pct. 3) alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003, stabilesc ca :"(1)

În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către

persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor

bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi

considerata activitate economica, cu excepția situațiilor în care se constată

că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc."

Având în vedere că

activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și cât timp tranzacțiile au

fost efectuate continuu și cu urmărirea realizării de venituri, pentru ca s-au

încheiat și antecontracte de vânzare, și contracte de vânzare - cumpărare, în

mod corect s-au aplicat dispozițiile legale prevăzute expres de Legea nr. 571/2003

și legiuitorul a prevăzut expres certitudinea impunerii.

Prin O.U.G. nr. 109/2009,

în vigoare de la 01 ianuarie 2010, C. fisc. a fost modificat în ceea ce

privește conținutul art. 127 care are următorul conținut: "Situațiile în

care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane

impozabile sunt explicitate prin norme", astfel că, nu poate fi primită

susținerea lipsei certitudinii impunerii.

Ca urmare a acestor

constatări s-a reținut că activitatea economică în scopul obținerii de

venituri, cu caracter de continuitate, s-a considerat începută din momentul în

care exista intenția efectuării activității, începând cu data încasării

primului avans pentru edificarea construcției.

Potrivit

dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, activitatea

desfășurată de reclamantă intră în sfera de aplicare a T.V.A. deoarece textul

legal prevede că: "(1) Din punct de vedere al taxei sunt operațiuni

impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) Operațiunile care

în sensul art. 128, art. 130 constituie sau sunt

asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei,

efectuate cu plata;

b) Locul de livrare a

bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi in România, în

conformitate cu prevederile art. 132 și art. 133;

c) Livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum

este definită la art. 127 alin. (1) acționând ca atare;

d) Livrarea bunurilor

sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice

prevăzute la art. 127 alin. (2)".

Aceste condiții

enumerativ stipulate în textul legal de mai sus trebuiesc îndeplinite

cumulativ, așa cum se prevede expres, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea unei

singure condiții determină neîncadrarea operațiunilor în categoria operațiunilor

impozabile din punct de vedere al T.V.A.

Așadar, potrivit art.

127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003:

(1) Este considerată

persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și

indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2),

oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul

prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor,

comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive,

agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea

constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau

necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate."

În aplicarea

prevederilor art. 127 alin. (2), legiuitorul prin Normele de aplicare a C.

fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004 aduce precizări suplimentare, respectiv:

"3. alin. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de

venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate

personala sau a altor bunuri care simt folosite de către acestea pentru scopuri

personale, nu va fi considerata activitate economică, cu excepția situațiilor

în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2)

din C. fisc.

,,

Potrivit acestor

prevederi legale persoanele fizice care obțin venituri din vânzarea locuințelor

proprietate personală sau a altor bucuri care sunt folosite de acestea pentru

scopuri personale nu se consideră a fi desfășurat o activitate economică și pe

cale de consecință nu intră în categoria persoanelor impozabile, excepție făcând

situațiile în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în

scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în atare situație,

acestea dobândind calitatea de persoană impozabilă.

Având în vedere

aceste dispoziții legale rezultă ca o persoană fizică care realizează în cursul

unui an calendaristic operațiuni imobiliare, constând în vânzarea de terenuri

și construcții, altele decât cele utilizate în scopuri personale, devine

persoana impozabilă, indiferent dacă operațiunea este sau nu scutită de T.V.A. Deci

persoanele fizice care efectuează tranzacții imobiliare constând în vânzarea de

bunuri imobile devin persoane impozabile din perspectiva T.V.A., deoarece

realizează fapte de comerț așa cum prevede și C. com.

Construirea și

valorificarea unor apartamente care nu reprezintă locuința proprietate

personala, care nu sunt folosite în scopuri personale, reprezintă activitate

economică desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de

continuitate.

Intenția persoanei

fizice de a desfășura activitate economică în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate, cât și momentul începerii acestei activități a fost determinată

de organul de inspecție fiscală în conformitate cu prevederile pct. 66 alin. (2)

din H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora:

„În aplicarea art. 153

alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se consideră ca fiind începută din

momentul în care o persoană intenționează să efectueze o astfel de activitate.

Intenția persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu

faptul ca aceasta începe să angajeze costuri și/sau să facă investiții

pregătitoare necesare inițierii unei activități economice.”

Recursul declarat de

recurenta-pârâtă apare ca fondat, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În mod greșit prima

instanță a apreciat că recurentul-reclamant nu datorează accesorii aferente

debitului principal. Acestea sunt legal datorate conform principiului „accesoriul

urmează principalul” conform art. 119 și următoarele din O.G. nr. 92/2003.

Urmează ca în urma rejudecării și în raport de concluziile raportului de

expertiză să se stabilească cuantumul concret al acestor accesorii ținându-se

cont de modalitatea concretă și corectă de stabilire a obligației principale

reprezentând T.V.A., calculat conform Hotărârii C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite

ambele recursuri și va casa sentința atacată dispunând trimiterea spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de M.B.M. și D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței nr. 3/F din 14

ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2014.