ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3906/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, reclamantul M.B.M., prin apărătorul său ales, funcție de dispozițiile art. 218 din C. proc. fisc. a solicitat anularea deciziei emisă la 11 martie 2010 de către A.N.A.F. prin D.G.F.P.

Brașov, ulterior parcurgerii etapei consacrată prin art. 205 al aceluiași cod, a raportului de inspecție fiscală întocmit de același for administrativ la 13 noiembrie 2009 și a deciziei de impunere încheiată la finalizarea inspecției fiscale, reglementată potrivit art. 110 ca fiind un titlu de creanță cu motivația că nu poate fi asimilat persoanelor care desfășoară activități economice în mod independent, stabilindu-i-se în sarcină obligații de plată aferente unor tranzacții efectuate în anul 2007 deși legiuitorul a stipulat doar începând cu 01 ianuarie 2008 o astfel de obligație pentru persoanele fizice care înstrăinează terenuri în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, cerință neîntrunită în opina sa în cazul dedus judecății.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că în perioada 1 octombrie 2009 - 11 noiembrie 2009 a făcut obiectul unui control realizat de organele de inspecție fiscală din cadrul instituției pârâte având ca obiect înregistrarea și vărsarea T.V.A. aferentă perioadei 2007 - 2009. Se arată în continuare că, în urma controlului, s-a stabilit că reclamantul poate fi calificat ca fiind persoană impozabilă care trebuie înregistrată în scopul plății de T.V.A., precum și că acesta are de achitat suma de 447.352 lei reprezentând T.V.A. și suma de 249.567 lei reprezentând majorări de întârziere. Reclamantul arată totodată că nu poate fi asimilat din punct de vedere fiscal dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 și că organele de inspecție fiscală adaugă practic la ceea de au convenit părțile raportului juridic.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței să respingă acțiunea formulată ca fiind neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 674/CA din 18 februarie 2011 Tribunalul Brașov-secția comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea formulată de reclamantul M.B.M. în contradictoriu cu pârâta DG.F.P. a jad. Brașov având ca obiect anularea Deciziei nr. 125 din 11 martie 2010, a Raportului de inspecție fiscală din 13 noiembrie 2009 și a Deciziei de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, cu motivația că susținerile sale sunt nefondate, negăsindu-și corespondent în dispozițiile legale incidente. Instanța a considerat că multitudinea vânzărilor efectuate de către reclamant, într-un interval de timp relativ scurt, nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 218 din C. proc.

fisc. a respins acțiunea cu care a fost sesizată, subliniind că dispozițiile legale nu condiționează obligația de achitare a T.V.A. de colectarea acestei taxe de către reclamant. Împotriva acestei soluții reclamantul a declarat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 2085/R din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, care transpunând în speță dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a casat sentința atacată și a trimis cauza spre soluționare în fond secției sale de contencios administrativ și fiscal, constatând că totalul debitului imputabil reclamantului depășește cifra de 500.000 lei. Prin sentința nr. 3/F din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.B.M.

împotriva pârâtei D.G.F.P. Brașov și în consecință s-a dispus anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală înregistrat din 13 noiembrie 2009, a Deciziei de impunere cu nr. 445 din 13 noiembrie 2009 și a Deciziei nr. 125 din 11 martie 2010 prin care i s-a respins contestația bazată pe dispozițiile art. 205 din C. proc. fisc., în sensul că debitul imputabil reclamantului M.B.M., reprezentând T.V.A., a fost diminuat până la plafonul stabilit prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, respectiv până la plafonul sumei de 242.383 lei. Au fost anulate actele administrativ fiscale menționate mai sus cu privire la plata accesoriilor fiscale în sumă de 249.567 lei calculate de organul de control pentru T.V.A.

A fost obligată pârâta D.G.F.P. Brașov la plata către reclamant a sumei de 7218,30 lei reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, compuse fiind din taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu avocațial și au fost respinse restul pretențiilor. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, inclusiv concluziile inserate în raportul de expertiză efectuată în cauză că imobilele care au făcut obiectul controlului T.V.A. concluzionat prin actele atacate (Decizie de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, Raport de inspecție fiscala din 13 noiembrie 2009 si Decizie nr. 125 din 11 martie 2010 emise de A.N.A.F. - D.G.F.P.

Brașov), situate fiind în intravilanul localităților Brașov și Sânpetru, au fost dobândite de reclamant prin cumpărare În raport de normele metodologice date in aplicarea art. 127 C. fisc., s-a arătat ca vânzătorii imobilelor achiziționate de către reclamant nu erau considerați că realizează activități economice in sfera de aplicare a T.V.A., astfel că expertul a considerat că operațiunea de vânzare nu este o operațiune taxabila din punct de vedere al T.V.A., achiziția imobilelor nefiind supusă T.V.A. În ceea ce privește dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata, condiționat de înregistrarea persoanei impozabile in scopuri de T.V.A. in conformitate cu prevederile art 145 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

cu modificările si completările ulterioare, a vând in vedere ca reclamantul M.B. nu s-a înregistrat in scopuri de T.V.A. conform legii s-a arătat că nu putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugata. În concluzie, prima instanță a reținut potrivit prevederilor legale in vigoare în anul 2007, că achiziția imobilelor de către reclamant și care au făcut ulterior obiectul tranzacțiilor imobiliare pentru care s-au stabilit obligații de plată în sarcina sa, nu era supusă T.V.A., în ipoteza nedepășirii plafonului sus-menționat, întrucât vânzătorii K.O. și F.S.R. nu erau considerați că realizează activități economice in sfera T.V.A., și în plus, reclamantul prin neînregistrarea ca persoană impozabilă în scopuri de T.V.A.

nu putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată în a cărei sferă intră și livrările de bunuri realizate cu plată pe teritoriul României. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 127 din C. fisc. și art. 141 alin. (1) în sensul că o persoană impozabilă este și cea care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind lipsit de relevanță că reclamantul nu este un comerciant în sensul definit de C. com. Caracterul de continuitate a rezultat din repetarea aceluiași gen de activitate respectiv o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și ale art. 9 și art. 12 din Directiva nr. 112/2006/CE în scopul obținerii unor venituri.

Analizând actele s-a reținut că reclamantul a realizat tranzacții constând în vânzarea de terenuri construibile care nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată si pentru care el avea obligația de a se înregistra in scopuri de T.V.A. după depășirea plafonului de venituri realizate din operațiuni impozabile in decursul unui an fiscal conform art 152 din Legea nr .571/2003. S-a reținut, totodată, că tranzacțiile cu terenuri s-au efectuat de către reclamant către persoane fizice sau juridice iar din numărul total de 36 tranzacții, doar 29 de terenuri vândute cu contracte de vânzare cumpărare persoanelor fizice sau juridice au intrat in sfera de aplicare a T.V.A., iar la data de 30 iunie 2007 a fost depășit plafonul de scutire, respectiv cifra de afaceri de 35.000 euro (119.000 lei).

Luand act că tranzacțiile cu terenuri construibile, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, sunt operațiuni taxabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, văzând că reclamantul nu poate beneficia de dreptul de deducere a acestui tip de taxă, el neînregistrându-se până la momentul emiterii actelor atacate, la organul fiscal competent, ca persoană impozabilă, plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sau ca persoană fizică care desfășoară activități economice în mod independent, ținând cont că terenurile în discuție sunt intravilane, antrenând incidența prevederilor Legii nr. 350/2001, și că potrivit art. 141 din Legea nr. 571/2003 un „ teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare”, constatând că obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată și calculul efectuat nu conduc la concluzia că s-a purces la a se adăuga la convenția părților,că în speță asistăm la vânzarea unor imobile ce nu s-au probat a fi folosite în scop personal, Curtea de apel a admis cererea dedusă judecății, anulând actele contestate până la concurența debitului constând în T.V.A.

reținut de către expert. În privința accesoriilor reținute de organul de control fiscal în sarcina reclamantului, prima instanță a constatat că depășirea plafonului de scutire a fost însoțită de pasivitatea îndelungată a organelor de control fiscal astfel că nu se poate reține atitudinea culpabilă a reclamantului. A apreciat judecătorul fondului că aplicarea retroactivă a normelor metodologice nu poate acoperi incoerența legislativă deoarece nici chiar legiuitorul nu își poate invoca propria culpă în legiferare. Au fost invocate principiul certitudinii impunerii, respectiv, cel al obligației de a elabora norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor.

Ca urmare, Curtea de apel a anulat actele administrative privitor la plata accesoriilor fiscale aferente T.V.A.-ului. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestei cauze, cheltuieli în care auz fost incluse în integralitate și onorariul expertului, diminuându-se însă onorariul avocațial la suma de 4.000 lei, corespunzător prestației depusă de apărătorul ales și complexității cauzei. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul M.B.M. și parata D.G.F.P. Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de recurentul-reclamant M.B.M. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția de menținere în parte a actelor contestate Decizia nr. 125 din 11 martie 2010, a raportului de inspecție fiscală din 13 noiembrie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2010 privind obligația de plată a sumei reprezentând T.V.A. în cuantum de 242.393 lei rezultat din expertiză astfel cum a fost însușit de instanța de judecată. Recurentul arată că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 152 raportat la art. 153 și art. 125, 126, 127 și art. 141 alin. (2) C. fisc. se arată că în raport de dispozițiile art. 127 C. fisc. în forma în vigoare în perioada 2007-2010 se definește persoana impozabilă ca fiind persoana autorizată să desfășoare activități economice, iar recurentul nu a avut această calitate nefiind autorizat astfel încât nu se încadra în dispozițiile art. 127 alin. (1) C. fisc.

Neavând această calitate și vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal efectuată în perioada 2007-2009 nefiind o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. fisc. nu are obligația să se înregistreze ca persoană impozabilă și în consecință până la 1 ianuarie 2010 nu avea obligația legală privind plata T.V.A. chiar după data de 30 iunie 2007 data desfășurării plafonului prevăzut de art. 152 din C. fisc. Se arată că până la data de 1 ianuarie 2010 legislația fiscală nu a diferit noțiunea de activitate economică și în consecință includerea operațiunii de vânzare a locuințelor în sfera de aplicare a T.V.A. - ului încalcă principiul atitudinii fiscale prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) și d din C. fisc.

Se solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în totalitate, astfel cum a fost formulată și obligării autorității pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată. Recursul declarat de D.G.F.P. Brașov se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitându-se admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul menținerii în totalitate a actelor fiscale ca fiind temeinice și legale criticându-se soluția de admiterea în parte a acțiunii prin însușirea nelegală a concluziilor raportului de expertiză. S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru înregistrarea recurentului ca persoană impozabilă, vânzările de imobile fiind încadrate în categoria activităților economice, fiind exclusă în mod nelegal perioada aferentă anului 2007 de la plata T.V.A.

și a penalităților, micșorându-se nelegal suma reprezentând obligații fiscale aferente anului 2007. S-a apreciat că recurentul datorează legal suma reprezentând T.V.A. debit și accesorii fiscale deoarece s-a constatat că la data de 30 iunie 2007 a fost depășită cifra de afaceri de 35.000 euro rezultând plafonul de scutire din punct de vedere al T.V.A. prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar până la data de 10 iulie 2007 reclamantul avea obligația de a se înregistra în scopuri de T.V.A. pentru operațiunea de vânzare a terenurilor, devenind plătitor de T.V.A. începând u data de 1 august 2007 în baza art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003. În condițiile în care reclamantul nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A.

nu putea beneficia de deductibilitatea actelor fiind legale sub acest aspect. În ceea ce privește majorările de întârziere recurenta-pârâtă arată că acestea sunt legal datorate conform principiului „accesoriul urmează principalul” fiind menținută obligația principală de plată și au fost calculate corect în baza art. 119 și următoarele din O.G. nr. 92/2003. La dosar recurenta-pârâtă a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, depunând la dosar practică judecătorească - filele 17-42 dosar recurs. Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază ca fondate, în cauză impunându-se casarea cu trimitere în vederea lămuririi depline a situației de fapt, în raport de probele administrate și a necesității completării probatoriului în ceea ce privește cuantumul obligațiilor fiscale datorate reprezentând T.V.A.

plus accesorii în raport de Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate din 2012. În ceea ce privește aspectele de nelegalitate invocate de ambele părți în recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerentele că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul declarat de recurentul-reclamant este fondat în ceea ce privește criticile de nelegalitate legate de stabilirea corectă a bazei de impozitare. Cu ocazia rejudecării se impune în cauză efectuarea unui nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul T.V.A. datorat în raport de îndrumările și dezlegarea dată prin Hotărârea C.J.U.E.

din 7 noiembrie 2013. Aceasta ținând cont că prețul tuturor imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor succesive, calificate corect de prima instanță ca fiind o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003, a fost stabilit de părți fără a se menționa T.V.A. calculat, iar recurenta-pârâtă a calculat T.V.A. în mod eronat în raport de modalitatea stabilită prin Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013, respectiv prin adăugarea T.V.A. de 19% la prețul din contract și nu inclus în preț ceea ce a determinat o majorare a cuantumului obligaților fiscale datorate de recurent. Instanța în urma rejudecării și raportul de expertiză va analiza fiecare contract încheiat de recurentul-reclamant în perioada de referință 30 iunie 2007 septembrie 2009 în ceea ce privește cuantumul T.V.A.

datorat și a penalităților de întârziere aferente. Celelalte critici de nelegalitate invocate în recursul declarat de recurentul - reclamant în ceea ce privește legalitatea inspecției fiscale și legalitatea impunerii conform art. 126 și art. 127 din Legea nr. 571/2003 nu sunt fondate. În mod corect prima instanță a apreciat că activitatea recurentei - înstrăinări succesive de imobile având caracter de continuitate reprezintă o activitate economică în sensul dispozițiilor art. 127 din C. fisc.

potrivit cărora „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități."; "(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate". Susținerea ca Legea nr. 571/2003 nu reglementează in mod cert situațiile in care persoanele fizice devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A.

este neîntemeiată deoarece, prevederile pct. 3) alin. (1) din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003, stabilesc ca :"(1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerata activitate economica, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc." Având în vedere că activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și cât timp tranzacțiile au fost efectuate continuu și cu urmărirea realizării de venituri, pentru ca s-au încheiat și antecontracte de vânzare, și contracte de vânzare - cumpărare, în mod corect s-au aplicat dispozițiile legale prevăzute expres de Legea nr. 571/2003 și legiuitorul a prevăzut expres certitudinea impunerii.

Prin O.U.G. nr. 109/2009, în vigoare de la 01 ianuarie 2010, C. fisc. a fost modificat în ceea ce privește conținutul art. 127 care are următorul conținut: "Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", astfel că, nu poate fi primită susținerea lipsei certitudinii impunerii. Ca urmare a acestor constatări s-a reținut că activitatea economică în scopul obținerii de venituri, cu caracter de continuitate, s-a considerat începută din momentul în care exista intenția efectuării activității, începând cu data încasării primului avans pentru edificarea construcției. Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, activitatea desfășurată de reclamantă intră în sfera de aplicare a T.V.A.

deoarece textul legal prevede că: "(1) Din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) Operațiunile care în sensul art. 128, art. 130 constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plata; b) Locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi in România, în conformitate cu prevederile art. 132 și art. 133; c) Livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1) acționând ca atare; d) Livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)". Aceste condiții enumerativ stipulate în textul legal de mai sus trebuiesc îndeplinite cumulativ, așa cum se prevede expres, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea unei singure condiții determină neîncadrarea operațiunilor în categoria operațiunilor impozabile din punct de vedere al T.V.A.

Așadar, potrivit art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003: (1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. (2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate." În aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2), legiuitorul prin Normele de aplicare a C. fisc.

aprobate prin H.G. nr. 44/2004 aduce precizări suplimentare, respectiv: "3. alin. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care simt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerata activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.

,, Potrivit acestor prevederi legale persoanele fizice care obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bucuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale nu se consideră a fi desfășurat o activitate economică și pe cale de consecință nu intră în categoria persoanelor impozabile, excepție făcând situațiile în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în atare situație, acestea dobândind calitatea de persoană impozabilă. Având în vedere aceste dispoziții legale rezultă ca o persoană fizică care realizează în cursul unui an calendaristic operațiuni imobiliare, constând în vânzarea de terenuri și construcții, altele decât cele utilizate în scopuri personale, devine persoana impozabilă, indiferent dacă operațiunea este sau nu scutită de T.V.A.

Deci persoanele fizice care efectuează tranzacții imobiliare constând în vânzarea de bunuri imobile devin persoane impozabile din perspectiva T.V.A., deoarece realizează fapte de comerț așa cum prevede și C. com. Construirea și valorificarea unor apartamente care nu reprezintă locuința proprietate personala, care nu sunt folosite în scopuri personale, reprezintă activitate economică desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Intenția persoanei fizice de a desfășura activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, cât și momentul începerii acestei activități a fost determinată de organul de inspecție fiscală în conformitate cu prevederile pct. 66 alin. (2) din H.G.

nr. 44/2004 potrivit cărora: „În aplicarea art. 153 alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se consideră ca fiind începută din momentul în care o persoană intenționează să efectueze o astfel de activitate. Intenția persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu faptul ca aceasta începe să angajeze costuri și/sau să facă investiții pregătitoare necesare inițierii unei activități economice.” Recursul declarat de recurenta-pârâtă apare ca fondat, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod greșit prima instanță a apreciat că recurentul-reclamant nu datorează accesorii aferente debitului principal. Acestea sunt legal datorate conform principiului „accesoriul urmează principalul” conform art. 119 și următoarele din O.G.

nr. 92/2003. Urmează ca în urma rejudecării și în raport de concluziile raportului de expertiză să se stabilească cuantumul concret al acestor accesorii ținându-se cont de modalitatea concretă și corectă de stabilire a obligației principale reprezentând T.V.A., calculat conform Hotărârii C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite ambele recursuri și va casa sentința atacată dispunând trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.B.M. și D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței nr. 3/F din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.