ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 257/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 mai 2013, reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a formulat contestație împotriva Încheierii nr. 3/15 din 13 februarie 2013 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva măsurilor stabilite prin Decizia nr. 3/1 din 14 ianuarie 2013 a Departamentului III din cadrul Curții de Conturi și, pe cale de consecință, anularea acestor măsuri. Prin sentința nr. 2572 din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C.

SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență că reținerile instanței de fond sunt eronate și nefondate. Astfel, în ceea ce privește măsura dispusă la pct. 8 din decizie, recurenta susține că a fost făcută dovada faptului că a uzat de clauza penală înscrisă în cele două contracte încheiate.

- în ceea ce privește comanda din 24 februarie 2010 emisă în baza contractului din 2010, cantitatea de motorină efectiv livrată, la clasa de filtrabilitate solicitată, fapt confirmat și prin raportul de expertiză contabilă întocmit în Dosarul nr. 61411/3/2010; - în ce privește contractul de furnizare din 24 februarie 2011, recurenta-reclamantă a susținut că din considerentele instanței de fond nu rezultă temeinicia abaterii reținute de organul de control și motivele pentru care au fost înlăturate apărările societății. Cu privire la măsura dispusă la pct. 9 din decizie, recurenta-reclamantă a susținut că este neîntemeiată interpretarea instanței de fond în raport cu prevederile contractelor din 2011, respectiv a clauzelor 6.2.

alin. (2) și (3) din contracte, în baza cărora C.F.R. C. a modificat unilateral cantitățile comandate, raportat la prevederile art. 982 C. civ. Referitor la actualizarea prețului contractului, recurenta a susținut că aceasta s-a făcut prin actul adițional semnat de ambele părții, prin aplicarea formulei stabilite în fiecare dintre cele două contracte. Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat, apreciind că sentința atacată este legală și temeinică, solicitând menținerea acesteia. Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente cât și de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește constatarea reținută la pct. 1 din Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, respectiv nerespectarea prevederilor contractuale referitoare la livrarea tranșei de 3.000 tone motorină la prețurile adjudecate prin procedurile de atribuire aferente contractelor de furnizare motorină, abatere pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.8 din Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 contestată de recurenta-reclamantă. Potrivit acestei măsuri, recurenta-reclamantă urma să stabilească întinderea prejudiciului, inclusiv a foloaselor nerealizate, cauzat acesteia, ca urmare a nerespectării acestor prevederi contractuale, recuperarea acestuia în conformitate cu prevederile legale. Recurenta-reclamantă a susținut că a dovedit instanței de fond că în ambele contracte de furnizare, respectiv atât în contractul din 2010 cât și în contractul din 2011 au existat clauze de care C.F.R.

C. să uzeze în situația în care furnizorul livrează produsul cu întârziere. Susținerile recurentei-reclamante sunt însă nefondate întrucât astfel cum rezultă din examinarea contractelor respective și cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința atacată, în contract nu s-a precizat procedura de urmat în cazul în care furnizorul nu livrează cantitatea prevăzută de 3.000 tone la prețul contractat și nici penalizări în cazul livrării cu întârziere a produsului.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora cantitatea totală livrată de furnizor în temeiul comenzii din 24 februarie 2010 ar fi fost mai mare decât cantitatea comandată întrucât abaterea constatată de către auditorii publici externi a fost reținută în baza situației administrării contractului din 22 februarie 2010 întocmită și semnată de persoanele cu atribuții în administrarea contractelor din cadrul entității controlate, potrivit căreia din comanda de 3.000 tone, 2.975,80 tone au fost livrate cu prețul unitar de 2.160 lei/tonă iar diferența s-a plătit cu prețul de 2.165,77 tonă. Din examinarea facturilor, a avizelor de însoțire a mărfurilor cât și a celorlalte documente furnizate de recurenta-reclamantă atât în timpul controlului cât și în susținerea acțiunii în fața instanței de fond a rezultat doar cantitatea furnizată nu și prețul unitar, fără acciză la care a fost livrată motorina respectivă.

Prin sentința atacată, în mod corect s-a reținut că nu au fost prezentate documente din care să rezulte că au fost respectate prevederile contractuale, respectiv faptul că s-a achiziționat cantitatea de 3000 tone motorină cu prețul de 2160 lei/tonă. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă cu privire la pct. 9 din Decizia Curții de Conturi privind contractele de furnizare de motorină din 24 februarie 2011 și din 17 septembrie 2011, respectiv cu privire la măsura de stabilire a prejudiciului cauzat prin nerespectarea prevederilor contractuale vizând livrarea cantităților de motorină de minimum 2000 tone. Potrivit dispozițiilor art. 6.2 alin. (2) din contractele din 24 februarie 2011 și din 2010, comenzile transmise furnizorului care urmau a fi livrate în cadrul tranșei respective nu vor fi mai mici de 2.000 tone.

Conform alin. (3) al aceluiași articol a fost prevăzută posibilitatea achizitorului de a modifica cu 48 de ore înaintea livrării, destinațiile, cantitățile și termenele de livrare. Din perspectiva acestor prevederi contractuale, instanța de control judiciar constată că interpretarea judecătorului fondului potrivit căreia cantitățile ce urmau a fi livrate puteau fi modificate doar în sensul majorării acestora peste limita minimă stabilită de 2.000 tone este corectă. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că, urmare a datoriilor acumulate la furnizori urma a fi sistată executarea următoarelor comenzi întrucât, potrivit art. 6.2 din contract, furnizorul avea obligația de a livra cantitățile comandate, independent de stadiul plăților, această condiție fiind impusă prin documentația de atribuire.

În conformitate cu prevederile art. 9.4 din contract, furnizorul avea posibilitatea de a solicita penalizări de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere pentru suma rămasă neachitată, dacă nu îndeplinea condițiile pentru rezilierea contractului, neplata facturilor neputând fi considerată un caz de neexecutare corespunzătoare a obligațiilor contractuale. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SN T.F.C.C.F.R.C. SA împotriva sentinței nr. 2572 din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2015.