ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 257/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 17 mai 2013, reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C.

SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a formulat contestație

împotriva Încheierii nr. 3/15 din 13 februarie 2013 a Comisiei de soluționare a

contestațiilor din cadrul Curții de Conturi prin care a fost respinsă

contestația formulată împotriva măsurilor stabilite prin Decizia nr. 3/1 din 14

ianuarie 2013 a Departamentului III din cadrul Curții de Conturi și, pe cale de

consecință, anularea acestor măsuri.

Prin

sentința nr. 2572 din 16 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de

reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi

a României, ca nefondată.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență că reținerile

instanței de fond sunt eronate și nefondate.

Astfel,

în ceea ce privește măsura dispusă la pct. 8 din decizie, recurenta susține că

a fost făcută dovada faptului că a uzat de clauza penală înscrisă în cele două

contracte încheiate.

-

în ceea ce privește comanda din 24 februarie 2010 emisă în baza contractului din

2010, cantitatea de motorină efectiv livrată, la clasa de filtrabilitate

solicitată, fapt confirmat și prin raportul de expertiză contabilă întocmit în Dosarul

nr. 61411/3/2010;

-

în ce privește contractul de furnizare din 24 februarie 2011,

recurenta-reclamantă a susținut că din considerentele instanței de fond nu rezultă

temeinicia abaterii reținute de organul de control și motivele pentru care au

fost înlăturate apărările societății.

Cu

privire la măsura dispusă la pct. 9 din decizie, recurenta-reclamantă a

susținut că este neîntemeiată interpretarea instanței de fond în raport cu

prevederile contractelor din 2011, respectiv a clauzelor 6.2. alin. (2) și (3) din

contracte, în baza cărora C.F.R. C. a modificat unilateral cantitățile comandate,

raportat la prevederile art. 982 C. civ. Referitor la actualizarea prețului

contractului, recurenta a susținut că aceasta s-a făcut prin actul adițional semnat

de ambele părții, prin aplicarea formulei stabilite în fiecare dintre cele două

contracte.

Intimata

Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului formulat, apreciind că sentința atacată este legală și temeinică,

solicitând menținerea acesteia.

Examinând

sentința atacată, în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente

cât și de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul formulat

este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare.

În

ceea ce privește constatarea reținută la pct. 1 din Decizia nr. 1 din 14

ianuarie 2013, respectiv nerespectarea prevederilor contractuale referitoare la

livrarea tranșei de 3.000 tone motorină la prețurile adjudecate prin

procedurile de atribuire aferente contractelor de furnizare motorină, abatere pentru

care s-a dispus măsura de la pct. II.8 din Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013

contestată de recurenta-reclamantă.

Potrivit

acestei măsuri, recurenta-reclamantă urma să stabilească întinderea

prejudiciului, inclusiv a foloaselor nerealizate, cauzat acesteia, ca urmare a nerespectării

acestor prevederi contractuale, recuperarea acestuia în conformitate cu prevederile

legale.

Recurenta-reclamantă

a susținut că a dovedit instanței de fond că în ambele contracte de furnizare, respectiv

atât în contractul din 2010 cât și în contractul din 2011 au existat clauze de care

C.F.R. C. să uzeze în situația în care furnizorul livrează produsul cu

întârziere.

Susținerile

recurentei-reclamante sunt însă nefondate întrucât astfel cum rezultă din examinarea

contractelor respective și cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin

sentința atacată, în contract nu s-a precizat procedura de urmat în cazul în

care furnizorul nu livrează cantitatea prevăzută de 3.000 tone la prețul

contractat și nici penalizări în cazul livrării cu întârziere a produsului.

Nu

pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora cantitatea totală

livrată de furnizor în temeiul comenzii din 24 februarie 2010 ar fi fost mai mare

decât cantitatea comandată întrucât abaterea constatată de către auditorii

publici externi a fost reținută în baza situației administrării contractului din

22 februarie 2010 întocmită și semnată de persoanele cu atribuții în

administrarea contractelor din cadrul entității controlate, potrivit căreia din

comanda de 3.000 tone, 2.975,80 tone au fost livrate cu prețul unitar de 2.160

lei/tonă iar diferența s-a plătit cu prețul de 2.165,77 tonă.

Din

examinarea facturilor, a avizelor de însoțire a mărfurilor cât și a celorlalte documente

furnizate de recurenta-reclamantă atât în timpul controlului cât și în susținerea

acțiunii în fața instanței de fond a rezultat doar cantitatea furnizată nu și

prețul unitar, fără acciză la care a fost livrată motorina respectivă.

Prin

sentința atacată, în mod corect s-a reținut că nu au fost prezentate documente

din care să rezulte că au fost respectate prevederile contractuale, respectiv

faptul că s-a achiziționat cantitatea de 3000 tone motorină cu prețul de 2160

lei/tonă.

Instanța

de control judiciar constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă

cu privire la pct. 9 din Decizia Curții de Conturi privind contractele de

furnizare de motorină din 24 februarie 2011 și din 17 septembrie 2011,

respectiv cu privire la măsura de stabilire a prejudiciului cauzat prin nerespectarea

prevederilor contractuale vizând livrarea cantităților de motorină de minimum

2000 tone.

Potrivit

dispozițiilor art. 6.2 alin. (2) din contractele din 24 februarie 2011 și din 2010,

comenzile transmise furnizorului care urmau a fi livrate în cadrul tranșei

respective nu vor fi mai mici de 2.000 tone.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol a fost prevăzută posibilitatea achizitorului de

a modifica cu 48 de ore înaintea livrării, destinațiile, cantitățile și termenele

de livrare.

Din

perspectiva acestor prevederi contractuale, instanța de control judiciar

constată că interpretarea judecătorului fondului potrivit căreia cantitățile ce

urmau a fi livrate puteau fi modificate doar în sensul majorării acestora peste

limita minimă stabilită de 2.000 tone este corectă.

Nu

pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că,

urmare a datoriilor acumulate la furnizori urma a fi sistată executarea următoarelor

comenzi întrucât, potrivit art. 6.2 din contract, furnizorul avea obligația de

a livra cantitățile comandate, independent de stadiul plăților, această condiție

fiind impusă prin documentația de atribuire.

În

conformitate cu prevederile art. 9.4 din contract, furnizorul avea posibilitatea

de a solicita penalizări de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere pentru suma

rămasă neachitată, dacă nu îndeplinea condițiile pentru rezilierea contractului,

neplata facturilor neputând fi considerată un caz de neexecutare

corespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Având

în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor

art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SN T.F.C.C.F.R.C. SA împotriva sentinței nr. 2572 din 16 septembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2015.