ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2014

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5213 din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de recurentul B.L., precum și recursul declarat de acesta împotriva Sentinței nr. 137 din 3 iulie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele: Cu privire la cererea recurentului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară "Dacă un act administrativ normativ (ordin) emis de A.N.A.F.

- instituie publică a Satului Român - membru al U.E., aceasta fiind organ al administrației centrale, poate produce efecte juridice, nerespectând legislația corelativă națională, respectiv art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Sau ca un izvor de drept național să fie validat, fără îndeplinirea tuturor condițiilor de procedură și tehnică legislativă doar prin intermediul justiției naționale". În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Analizând cererea formulată, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicită nu este utilă și pertinentă în prezenta cauză.

Înalta Curte reține că prin maniera de formulare a solicitării, recurentul tinde în realitate să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competența sa. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare, or, în cauză nu se pune aceasta. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de recurent nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci s-a urmărit soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Cu privire la cererea de suspendare Criticile din recurs sunt fondate în privința nelegalității cererii de suspendare a executării Ordinelor nr. 2365/2011 și nr. 2180/2011 emise de Președintele A.N.A.F. Într-adevăr, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă pentru că nu a fost achitată cauțiunea. Pentru că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 și pentru că textele invocate ca temei de drept nu prevăd obligația de plată a cauțiunii, soluția instanței de fond este nelegală. Însă, pentru că cererea de anulare prin prezenta decizie a fost soluționată irevocabil, instanța de recurs nu va mai analiza cererea de suspendare formulată de reclamant.

Cu privire la fondul cauzei În privința cererii de anulare a Ordinelor Președintelui A.N.A.F. nr. 2365 din 30 iunie 2011 și nr. 2180/3 iunie 2011, criticile din recurs sunt nefondate pentru următoarele considerente: Recurentul a invocat, ca temei de drept al cererii, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.. Nu sunt fondate criticile privind nemotivarea hotărârii instanței de fond deoarece hotărârea a fost motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. și nici nu conține motive străine de natura pricinii. De altfel, recurentul nici nu a indicat care ar fi motivele străine de natura pricinii cuprinse în hotărâre. Nici criticile referitoare la denaturarea actului juridic dedus judecății și al incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu sunt fondate, având în vedere că instanța de fond a analizat actele administrative ce au format obiectul cererii reclamantului. Criticile privind aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate. Aceste critici vizează calificarea ordinelor atacate pe calea acțiunii în anulare ca fiind acte administrative cu caracter normativ. Referitor la acest aspect, trebuie precizată că un act administrativ poate fi calificat ca act administrativ normativ sau individual în raport de conținutul acestuia și efectele produse în ordinea juridică. Actul administrativ normativ este acel act administrativ prin care se formulează reguli de drept generale și impersonale, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept.

Actul administrativ individual este acel act administrativ prin care se stabilesc reguli precise în legătură cu un număr relativ restrâns și determinat de subiecți de drept. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, ordinele a căror nelegalitate este invocată în prezenta cauză nu sunt acte administrative cu caracter normativ pentru că ele nu conțin reglementări de principiu, nu au aplicabilitate generală, nu se adresează și nu produs efecte erga omnes, ci sunt acte cu caracter individual pentru că ele se adresează unui număr restrâns și bine definit de subiecte de drept, respectiv funcționarilor publici din cadrul D.G.F.P. Fiind clarificată caracterizarea acestor acte normative, în cauză, devin aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, dispoziții potrivit cărora "Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of.

al României: b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual emise de autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate", precum și dispozițiile art. 55 alin. (3) din Anexa 1 la H.G. nr. 561/2009: "nu sunt supuse regimului de publicare în M.Of. al României, Partea I, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ clasificate potrivit legii, precum și cele cu caracter individual". Pentru că nu era necesară publicarea actelor administrative cu caracter individual atacate pe calea excepției de nelegalitate nu vor fi analizate nici consecințele nepublicării actelor administrative normative.

De altfel, cu privire la consecințele nepublicării actelor administrative normative, chiar recurentul are susțineri contrare pentru că deși susține că instanța supremă s-a pronunțat în sensul că sancțiunea nepublicării ar putea fi inopozabilitatea, totuși a arătat că sancțiunea ar fi nulitatea, or, cele două noțiuni nu sunt identice. Referitor la criticile din recurs ce vizează încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 6 din Legea nr. 52/2003 și art. 15 din H.G. nr. 561/2009, se constată că acestea sunt nefondate deoarece nu au fost încălcate dispozițiile legale prin emiterea celor două ordine atacate în prezenta cauză.

În ceea ce privește invocarea jurisprudenței instanțelor din România în cauze similare, se constată că, chiar și în condițiile în care au fost pronunțate soluții de admitere a cererilor de anulare a Ordinelor nr. 2180/2011 și nr. 2365/2011 emise de Președintele A.N.A.F., practica instanței supreme este constantă în sensul respingerii cererilor de anulare a acestor ordine, ca și în cazul excepției de nelegalitate a acelorași acte administrative. Față de această practică constantă și în lipsa unor argumente consistente care să justifice declanșarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge la soluții contrare care au ca efect încălcarea principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie consecința inerentă oricărui sistem judiciar, nu este permis ca instanța supremă să devină ea însăși, prin practica divergentă, o sursă de insecuritate juridică, aspecte subliniate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României, parag. 39; cauza Ștefan și Stef împotriva României, prag. 33). Împotriva Deciziei nr. 5213 din 7 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare B.L., invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 și art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației, cu referire la situațiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ., se susține, în esență, că pentru ziua când s-a judecat pricina, procedura de citare nu a fost îndeplinită potrivit legii, instanța de recurs consemnând în practicaua hotărârii că recurentul a fost reprezentat de avocat, ceea ce nu corespunde realității, respectiv că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică privind competența. De asemenea, referindu-se la motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale - constând în menționarea greșită a numelui său și a împrejurării că a fost reprezentat de avocat - și, respectiv, că prin decizia atacată "nu au fost cercetate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc.

civ. (...)". Contestatorul mai susține, (...) "pe cale de excepție", "tardivitatea actelor procesuale depuse de intimata ANAF", respectiv a întâmpinării. Examinând decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de contestator, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este neîntemeiată contestația în anulare, după cum se va arăta în continuare. Potrivit prevederilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., invocate de contestator drept temei al contestației în anulare, această cale de atac extraordinară poate fi exercitată "când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii" (pct. 1), respectiv "când hotărârea a dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență" (pct. 2), numai dacă aceste motive nu a putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Or, așa cum rezultă din dosarul de recurs, recurentul, acum contestator, a fost citat conform legii pentru termenul de judecată din 7 decembrie 2012, când instanța de recurs a pronunțat hotărârea, având deci cunoștință de desfășurarea procesului și posibilitatea de a-și formula apărarea, fie prin prezentarea în fața instanței, fie în scris, prin formularea și depunerea la dosar a unor note de ședință; împrejurarea că acesta nu s-a prezentat în fața instanței de judecată la termenul respectiv și nu a formulat apărări este opțiunea sa, care nu afectează, însă, hotărârea pronunțată; hotărârea pronunțată de instanța de recurs nu este afectată nici de menționarea greșită, în practicaua hotărârii, a numelui recurentului și a împrejurării că a fost reprezentat de avocat, aceasta constituind o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 C. proc.

civ. De asemenea, contrar susținerilor contestatorului, hotărârea atacată a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile legale de ordine publică privitoare la competență, respectiv a prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 3 pct. 1 și art. 4 pct. 1 C. proc. civ., în raport cu obiectul acțiunii, care este un act administrativ al cărui emitent este o autoritate publică de nivel central. Totodată, conform prevederilor art. 318 C. proc.

civ., invocate, de asemenea, de contestator în cererea formulată, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestatorul susține, cu referire la motivul prevăzut de prima teză a dispozițiilor legale citate, că soluția dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, constând în menționarea greșită a numelui său și a împrejurării că a fost reprezentat de avocat. Fiind un text legal de excepție iar excepția fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noțiunea de "greșeală materială" folosită de art. 318 teza I C. proc.

civ. nu poate fi interpretată altfel decât tot restrictiv. Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., "greșelile materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; greșelile trebuie să vizeze, deci, aspecte esențiale ale cauzei, nefiind simple erori materiale și nici greșeli de judecată, referitoare la aspectele de fond ale cauzei. În cauză, însă, menționarea greșită a numelui recurentului și a împrejurării că a acesta a fost reprezentat de avocat constituie, așa cum s-a arătat mai sus, o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ., aceste aspecte excedând noțiunii de "greșeală materială" în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. Contestatorul susține, de asemenea, cu referire la motivul prevăzut de cea de-a II-a teză a art. 318 C. proc. civ., că prin decizia atacată "nu au fost cercetate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. (...)". Aceste dispoziții legale au în vedere omisiunea instanței de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate în susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de către instanță, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun. Este, deci, suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.

În cauză, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., motive care au fost analizate pe larg și respinse de către instanța de recurs, care, în considerentele deciziei pronunțate, expuse mai sus, s-a referit la toate criticile și argumentele formulate de recurent în susținerea motivelor de recurs invocate. În ce privește susținerea contestatorului referitoare la tardivitatea întâmpinării intimatei A.N.A.F., se constată că aceasta nu are legătură cu cauza, întrucât în dosarul de recurs intimata nu a formulat întâmpinare. Pentru considerentele arătate, constatându-se că este neîntemeiată, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de B.L. împotriva Deciziei nr. 5213 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2014. Procesat de GGC - GV