ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1367/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5213

din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene, formulată de recurentul B.L., precum și recursul declarat de

acesta împotriva Sentinței nr. 137 din 3 iulie 2012 a Curții de Apel Bacău,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu

privire la cererea recurentului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu întrebarea preliminară "Dacă un act administrativ normativ

(ordin) emis de A.N.A.F. - instituie publică a Satului Român - membru al U.E.,

aceasta fiind organ al administrației centrale, poate produce efecte juridice,

nerespectând legislația corelativă națională, respectiv art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative. Sau ca un izvor de drept național să fie validat, fără îndeplinirea

tuturor condițiilor de procedură și tehnică legislativă doar prin intermediul

justiției naționale".

În

conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii

Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a

Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu

privire la:

a)

interpretarea tratatelor;

b)

validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele,

oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2)

din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această

privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care

chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale

cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această

instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare,

procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul

privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor

membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat

pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei

comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul

pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru

soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind

judecătorul național.

Instanța

în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare,

potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o

decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și

instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în

dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare

preliminară.

În acest

sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că

litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea

uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie

obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar

instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de

aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să

folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului

comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc

niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării

puse.

Tot

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că

instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de

particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări

preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra

pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel,

chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță

națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul

intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să

își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția

cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că

dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din

partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o

asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând

cererea formulată, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicită nu este

utilă și pertinentă în prezenta cauză.

Înalta

Curte reține că prin maniera de formulare a solicitării, recurentul tinde în

realitate să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în

concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a

Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competența sa.

Astfel

cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene (fostă CJCE) se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu

aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme

comunitare, or, în cauză nu se pune aceasta.

Prin

urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului

comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de

adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta

Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor

naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare,

iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară

doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau

interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea

ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de

interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte

legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse

judecății.

Analizând

actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reține

faptul că cererea formulată de recurent nu este o veritabilă cerere de sesizare

a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci s-a urmărit soluționarea pe fond a

cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Cu

privire la cererea de suspendare

Criticile

din recurs sunt fondate în privința nelegalității cererii de suspendare a

executării Ordinelor nr. 2365/2011 și nr. 2180/2011 emise de Președintele A.N.A.F.

Într-adevăr,

în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă

pentru că nu a fost achitată cauțiunea.

Pentru că

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 și

pentru că textele invocate ca temei de drept nu prevăd obligația de plată a

cauțiunii, soluția instanței de fond este nelegală.

Însă,

pentru că cererea de anulare prin prezenta decizie a fost soluționată

irevocabil, instanța de recurs nu va mai analiza cererea de suspendare

formulată de reclamant.

Cu

privire la fondul cauzei

În

privința cererii de anulare a Ordinelor Președintelui A.N.A.F. nr. 2365 din 30

iunie 2011 și nr. 2180/3 iunie 2011, criticile din recurs sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Recurentul

a invocat, ca temei de drept al cererii, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ..

Nu sunt

fondate criticile privind nemotivarea hotărârii instanței de fond deoarece

hotărârea a fost motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

și nici nu conține motive străine de natura pricinii. De altfel, recurentul

nici nu a indicat care ar fi motivele străine de natura pricinii cuprinse în

hotărâre.

Nici

criticile referitoare la denaturarea actului juridic dedus judecății și al

incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu

sunt fondate, având în vedere că instanța de fond a analizat actele

administrative ce au format obiectul cererii reclamantului.

Criticile

privind aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate.

Aceste

critici vizează calificarea ordinelor atacate pe calea acțiunii în anulare ca

fiind acte administrative cu caracter normativ.

Referitor

la acest aspect, trebuie precizată că un act administrativ poate fi calificat

ca act administrativ normativ sau individual în raport de conținutul acestuia

și efectele produse în ordinea juridică.

Actul

administrativ normativ este acel act administrativ prin care se formulează

reguli de drept generale și impersonale, aplicabile unui număr nedeterminat de

subiecte de drept.

Actul

administrativ individual este acel act administrativ prin care se stabilesc

reguli precise în legătură cu un număr relativ restrâns și determinat de

subiecți de drept.

Așa cum

corect a reținut și instanța de fond, ordinele a căror nelegalitate este

invocată în prezenta cauză nu sunt acte administrative cu caracter normativ

pentru că ele nu conțin reglementări de principiu, nu au aplicabilitate

generală, nu se adresează și nu produs efecte erga omnes, ci sunt acte cu

caracter individual pentru că ele se adresează unui număr restrâns și bine

definit de subiecte de drept, respectiv funcționarilor publici din cadrul

D.G.F.P.

Fiind

clarificată caracterizarea acestor acte normative, în cauză, devin aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2004 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,

dispoziții potrivit cărora "Nu sunt supuse regimului de publicare în M.

Of. al României: b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și

cele cu caracter individual emise de autoritățile administrative autonome și de

organele administrației publice centrale de specialitate", precum și

dispozițiile art. 55 alin. (3) din Anexa 1 la H.G. nr. 561/2009: "nu sunt

supuse regimului de publicare în M.Of. al României, Partea I, ordinele,

instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ clasificate potrivit legii,

precum și cele cu caracter individual".

Pentru că

nu era necesară publicarea actelor administrative cu caracter individual

atacate pe calea excepției de nelegalitate nu vor fi analizate nici

consecințele nepublicării actelor administrative normative.

De

altfel, cu privire la consecințele nepublicării actelor administrative

normative, chiar recurentul are susțineri contrare pentru că deși susține că

instanța supremă s-a pronunțat în sensul că sancțiunea nepublicării ar putea fi

inopozabilitatea, totuși a arătat că sancțiunea ar fi nulitatea, or, cele două

noțiuni nu sunt identice.

Referitor

la criticile din recurs ce vizează încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție,

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 6 din Legea nr. 52/2003 și art. 15

din H.G. nr. 561/2009, se constată că acestea sunt nefondate deoarece nu au

fost încălcate dispozițiile legale prin emiterea celor două ordine atacate în

prezenta cauză.

În ceea

ce privește invocarea jurisprudenței instanțelor din România în cauze similare,

se constată că, chiar și în condițiile în care au fost pronunțate soluții de

admitere a cererilor de anulare a Ordinelor nr. 2180/2011 și nr. 2365/2011

emise de Președintele A.N.A.F., practica instanței supreme este constantă în

sensul respingerii cererilor de anulare a acestor ordine, ca și în cazul

excepției de nelegalitate a acelorași acte administrative.

Față de

această practică constantă și în lipsa unor argumente consistente care să

justifice declanșarea procedurii de schimbare a practicii judiciare s-ar ajunge

la soluții contrare care au ca efect încălcarea principiului securității

raporturilor juridice și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este el

reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Chiar

dacă divergențele de jurisprudență constituie consecința inerentă oricărui sistem

judiciar, nu este permis ca instanța supremă să devină ea însăși, prin practica

divergentă, o sursă de insecuritate juridică, aspecte subliniate și de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României, parag. 39;

cauza Ștefan și Stef împotriva României, prag. 33).

Împotriva

Deciziei nr. 5213 din 7 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat

contestație în anulare B.L., invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 și

2 și art. 318 C. proc. civ.

În

motivarea contestației, cu referire la situațiile prevăzute de art. 317 alin.

(1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., se susține, în esență, că pentru ziua când s-a

judecat pricina, procedura de citare nu a fost îndeplinită potrivit legii,

instanța de recurs consemnând în practicaua hotărârii că recurentul a fost

reprezentat de avocat, ceea ce nu corespunde realității, respectiv că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică

privind competența.

De

asemenea, referindu-se la motivele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.,

contestatorul susține că soluția instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale - constând în menționarea greșită a numelui său și a

împrejurării că a fost reprezentat de avocat - și, respectiv, că prin decizia

atacată "nu au fost cercetate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C.

proc. civ. (...)".

Contestatorul

mai susține, (...) "pe cale de excepție", "tardivitatea actelor

procesuale depuse de intimata ANAF", respectiv a întâmpinării.

Examinând

decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de contestator, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

Curtea constată că este neîntemeiată contestația în anulare, după cum se va

arăta în continuare.

Potrivit

prevederilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., invocate de contestator drept

temei al contestației în anulare, această cale de atac extraordinară poate fi

exercitată "când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a

judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii" (pct.

1), respectiv "când hotărârea a dată de judecători cu călcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență" (pct. 2), numai

dacă aceste motive nu a putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Or, așa

cum rezultă din dosarul de recurs, recurentul, acum contestator, a fost citat

conform legii pentru termenul de judecată din 7 decembrie 2012, când instanța

de recurs a pronunțat hotărârea, având deci cunoștință de desfășurarea

procesului și posibilitatea de a-și formula apărarea, fie prin prezentarea în

fața instanței, fie în scris, prin formularea și depunerea la dosar a unor note

de ședință; împrejurarea că acesta nu s-a prezentat în fața instanței de judecată

la termenul respectiv și nu a formulat apărări este opțiunea sa, care nu

afectează, însă, hotărârea pronunțată; hotărârea pronunțată de instanța de

recurs nu este afectată nici de menționarea greșită, în practicaua hotărârii, a

numelui recurentului și a împrejurării că a fost reprezentat de avocat, aceasta

constituind o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea

prevăzută de art. 281 C. proc. civ.

De

asemenea, contrar susținerilor contestatorului, hotărârea atacată a fost

pronunțată în conformitate cu dispozițiile legale de ordine publică privitoare

la competență, respectiv a prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 3

pct. 1 și art. 4 pct. 1 C. proc. civ., în raport cu obiectul acțiunii, care

este un act administrativ al cărui emitent este o autoritate publică de nivel

central.

Totodată,

conform prevederilor art. 318 C. proc. civ., invocate, de asemenea, de

contestator în cererea formulată, "hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare".

Contestatorul

susține, cu referire la motivul prevăzut de prima teză a dispozițiilor legale

citate, că soluția dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli

materiale, constând în menționarea greșită a numelui său și a împrejurării că a

fost reprezentat de avocat.

Fiind un

text legal de excepție iar excepția fiind, potrivit unui principiu de drept, de

strictă interpretare, nici noțiunea de "greșeală materială" folosită

de art. 318 teza I C. proc. civ. nu poate fi interpretată altfel decât tot

restrictiv.

Astfel,

în sensul art. 318 C. proc. civ., "greșelile materiale" sunt erori

evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin

formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; greșelile

trebuie să vizeze, deci, aspecte esențiale ale cauzei, nefiind simple erori

materiale și nici greșeli de judecată, referitoare la aspectele de fond ale

cauzei.

În cauză,

însă, menționarea greșită a numelui recurentului și a împrejurării că a acesta

a fost reprezentat de avocat constituie, așa cum s-a arătat mai sus, o simplă

eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 281 C.

proc. civ., aceste aspecte excedând noțiunii de "greșeală materială"

în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Contestatorul

susține, de asemenea, cu referire la motivul prevăzut de cea de-a II-a teză a

art. 318 C. proc. civ., că prin decizia atacată "nu au fost cercetate

motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. (...)".

Aceste

dispoziții legale au în vedere omisiunea instanței de a examina motivele de

recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în

cererea formulată, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate în

susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi

dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină,

putând fi grupate de către instanță, pentru a li se răspunde printr-un

considerent comun.

Este,

deci, suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un

anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele invocate în sprijinul acestuia.

În cauză,

cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., motive care au fost analizate pe larg și respinse de către

instanța de recurs, care, în considerentele deciziei pronunțate, expuse mai

sus, s-a referit la toate criticile și argumentele formulate de recurent în

susținerea motivelor de recurs invocate.

În ce

privește susținerea contestatorului referitoare la tardivitatea întâmpinării

intimatei A.N.A.F., se constată că aceasta nu are legătură cu cauza, întrucât

în dosarul de recurs intimata nu a formulat întâmpinare.

Pentru

considerentele arătate, constatându-se că este neîntemeiată, contestația în

anulare urmează a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de B.L. împotriva Deciziei nr. 5213 din 7

decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 18 martie 2014.

Procesat

de GGC - GV