ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 12

februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a Deciziei ANCOM nr.

950 din 20 noiembrie 2012 formulată de reclamanta SC I.G. SRL în contradictoriu

cu Agenția Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM)

și cu SC R. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a analizat situația de fapt și susținerile părților,

mijloacele de probă administrate și dispozițiile legale incidente, precum și

condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004

republicată, reținând că actul care face obiectul prezentului litigiu a fost

emis de organul competent, în exercitarea atribuțiilor legale, are temei legal

și cuprinde considerentele pentru care actul administrativ contestat a fost

emis.

În ceea ce privește

critica fondată pe art. 77 și art. 80 din O.U.G. nr. 111/2011 în sensul că nu

orice furnizor de servicii de comunicații electronice poate fi și furnizor de

servicii de informații complete privind abonații care să pună la dispoziția

utilizatorilor finali un registru complet al abonaților, ci doar acei furnizori

care au fost desemnați furnizori de serviciu universal prin decizie a

Președintelui ANCOM, Curtea a constatat că, în paragraful al doilea al

dispozitivului deciziei ANCOM a cărei suspendare s-a solicitat, s-a dispus:

„Admite cel de-al doilea capăt de cerere și obligă SC I.G. SRL ca, în termen de

10 zile lucrătoare de la comunicarea prezentei decizii, să pună la dispoziția

SC R. SA, în calitate de furnizor de servicii de informații privind abonații,

toate informațiile relevante cu privire la abonații SC I.G. SRL, în condiții

echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii, în

conformitate cu dispozițiile art. 69 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr.

111/2011 și fără a aduce atingere dispozițiilor art. 11 din Legea nr.

506/2004”.

Prin urmare, temeiul

juridic al obligației impuse a fi executate este art. 69 alin. (2) din

Ordonanța de urgență nr. 111/2011, din analiza căruia rezultă că legiuitorul nu

a înțeles să limiteze sfera persoanelor îndreptățite să solicite și să

primească informațiile relevante doar la furnizorul de serviciu universal, ci a

stabilit o arie mult mai largă a destinatarilor acestor informații, respectiv

cea formată din furnizorii de servicii de informații privind abonații sau de

registre ale abonaților (indiferent dacă au sau nu și calitatea de furnizor de

serviciu universal). Prin urmare, a reținut instanța de fond, argumentația

reclamantei, sub acest aspect, nu este aptă să conducă la concluzia existentei

unei aparente nelegalității deciziei a cărei suspendare se solicita.

Apoi, arata

reclamanta că obligarea acesteia de a comunica R. ”baza de date ce cuprinde

abonații I.”, ar reprezenta ”o gravă încălcare a art. 44 și art. 45 din

Constituția României, a prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea

concurenței neloiale și a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996 republicată,

cu modificările și completările ulterioare”.

Cu privire la acest

aspect, Curtea a remarcat faptul ca baza de date ce cuprinde abonații I. nu

vizează întreaga sa bază de date cu abonații, ci, astfel după cum rezultă din

considerentele deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, numai informațiile

relevante ale abonaților care și-au exprimat acordul ca datele lor cu caracter

personal să fie incluse în registrele abonaților, consimțământ care trebuia

obținut de reclamantă în conformitate cu prevederile Legii nr. 506/2004 privind

prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în

sectorul comunicațiilor electronice, cu modificările și completările

ulterioare.

Prin urmare,

argumentul reclamantei grefat pe bază de date ce trebuie comunicată nu este apt

să conducă la concluzia că este îndeplinită condiția cazului bine justificat

pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ.

Referitor la

distorsionarea și restrângerea pieței de telecomunicații, reclamanta face

trimitere la dispozițiile art. 3 lit. g) și art. 4 alin. (2) din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 22/2009 privind înființarea Autorității Naționale

pentru Administrare și Reglementare în Comunicații.

Curtea a constatat ca

pentru a se putea reține cu titlul de aparență argumentul că decizia în sine

distorsionează concurența, ar trebui să se fi indicat de către reclamantă, în

concret, dispoziții din Legea nr. 11/1991 sau nr. 21/1996 care să fi fost

nesocotite și care să poată constitui obiectul analizei sumare a instanței (ceea

ce nu s-a întâmplat în cuprinsul argumentației privind solicitarea de

suspendare a deciziei ANCOM).

În ceea ce privește

pericolul sustragerii clientelei reclamantei, Curtea a remarcat faptul că

reclamanta nu a administrat un minim probatoriu prin care să demonstreze că

afirmația sa se circumscrie „cazului bine justificat”.

Văzând că reclamantul

nu a probat motive de aparentă nelegalitate a actului a cărui suspendare

solicită, care să poată fi circumscrise noțiunii de „caz bine justificat” în

sensul legii, Curtea a constatat că nu este îndeplinită această condiție.

Cu privire la

condiția pagubei iminente, analizând sumar Decizia președintelui ANCOM nr.

950/2012, Curtea nu a identificat că autoritatea administrativa ar fi indicat

costurile pe care reclamanta ar trebui să le perceapă R. pentru furnizarea

informațiilor relevante privind abonații proprii, făcând doar referire la

dispozițiile normative care stabilesc faptul că tarifele percepute de

furnizorul de servicii de comunicații electronice care atribuie numere de

telefon abonaților trebuie să fie echitabile, obiective, orientate către

costuri și nediscriminatorii.

Curtea a remarcat

faptul că, din conținutul definiției pagubei iminente prin dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că un prejudiciu ipotetic nu

este suficient pentru a face dovada îndeplinirii condiției pagubei iminente,

întrucât prejudiciul trebuie să fie și previzibil, ceea ce înseamnă că

producerea acestuia trebuie să rezulte din probatoriul administrat de partea

reclamantă sau din indiciile temeinice de prejudiciu iminent rezultate din

cercetarea însuși a actului despre a cărui suspendare este vorba, simplele

supoziții neputând fi apte să conducă instanța la o concluzie contrară.

În concluzie, având

în vedere faptul că niciuna dintre condițiile cumulative prevăzute la art. 15

cu referire la art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită, Curtea a

respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a Deciziei președintelui ANCOM

nr. 950 din 20 noiembrie 2012.

Prin Sentința civilă

nr. 1404 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC I.G. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Administrare

și Reglementare în Comunicații (ANCOM) și SC R. SA, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a examinat situația de fapt, conținutul deciziei contestate și

dispozițiile legale incidente, reținând următoarele aspecte:

În primul rând,

Curtea a remarcat faptul că între părți este în dispută obligația ce le revine

furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului care

atribuie numere de telefon abonaților de a pune la dispoziție furnizorilor de

servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților, la

cererea rezonabilă a acestora, toate informațiile relevante, într-o formă

convenită cu solicitantul, în condiții echitabile, obiective, orientate către

costuri și nediscriminatorii, prevăzută de dispozițiile art. 23 alin. (2) din

Legea nr. 304/2003, respectiv de prevederile art. 69 alin. (2) din O.U.G. nr.

111/2011.

Examinând

dispozițiile legale menționate, precum și cele prevăzute de art. 76 - 80 din

O.U.G. nr. 111/2011 indicate de reclamantă în susținerea acțiunii, Curtea a considerat

că instanța este chemată să stabilească dacă obligația ce i se imputa

reclamantei a fi încălcată conform legii vechi (Legea nr. 304/2003) și impusă a

fi respectată conform legii noi (O.U.G. nr. 111/2011), aceea de a pune la

dispoziția furnizorului de servicii de informații privind abonații sau de

registre ale abonaților, a informațiilor relevante îi incumbă doar față de

furnizorul de serviciu universal. Altfel spus, trebuie determinat care este

raportul noțiunilor juridice ”furnizor de serviciu universal” -„ furnizor

serviciu de informații privind abonații”.

Curtea a observat că,

din analiza textelor indicate, rezultă că serviciul de informații privind

abonații este inclus în sfera serviciului universal. Însă, aceasta nu înseamnă

că serviciul în cauză poate fi furnizat numai de entitatea desemnată de ANCOM

ca furnizor de serviciu universal, ci poate fi furnizat și de un furnizor

„obișnuit”. Altfel spus, sub aspectul sferei de cuprindere, serviciul universal

cuprinde serviciul de informații privind abonații (și punerea la dispoziție a

registrelor abonaților), însă serviciul de informații privind abonații (și

punerea la dispoziție a registrelor abonaților) poate fi furnizat atât de un

furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal, dar și de oricare

alt furnizor care desfășoară legal un atare obiect de activitate.

Instanța de fond a

mai reținut că includerea serviciului de informații privind abonații având

anumite standarde de performanță în sfera de intervenție a serviciului

universal și desemnarea unui furnizor de serviciu universal nu exclud dreptul

oricărui alt furnizor de servicii de informații privind abonații de a avea

acces în condiții nediscriminatorii comparativ cu cele acordate furnizorului de

serviciu universal la resursa esențială fără de care asigurarea serviciului de

informații privind abonații nu ar fi posibilă, și anume informațiile relevante

privind abonații.

Curtea a avut în

vedere, de asemenea, poziția exprimată de către CJUE în cauza C-543/09

(Deutsche Telekom), concluzionând că celelalte considerente ale reclamantei

grefate pe aspectul „furnizorului de serviciu universal” sunt neîntemeiate,

fiind corectă susținerea pârâtei ANCOM din cuprinsul motivării deciziei

contestate - pag. 15 prim paragraf și pag. 17 prim paragraf în sensul că

furnizarea de servicii de informații privind abonații sau de registre ale

abonaților ca servicii de conținut nu este limitată la furnizorul desemnat ca

fiind furnizor de serviciu universal.

În ceea ce privește

directivele 2002/20/CE privind autorizarea rețelelor și serviciilor de

comunicații electronice, Directiva nr. 2002/21/CE privind un cadru de

reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice și

Directiva 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor

cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații, reclamanta a

arătat că legiuitorul european a statuat că furnizarea serviciului de

informații privind abonații și punerea la dispoziția utilizatorilor finali a

unui registru privind abonații și, cu privire la acest aspect, Curtea a

analizat deja raportul furnizor serviciu universal-furnizor serviciu de

informații privind abonații, astfel că nu a mai reluat problematica anterior

lămurită.

Referitor la critica

reclamantei în sensul că Directivele 2009/140/CE și 2009/136/CE nu ar fi fost

transpuse în legislația națională până la 25 mai 2011, Curtea a reținut că

anterior soluționării litigiului în fața autorității administrative a fost

adoptată O.U.G. nr. 111/2011, avută în vedere de autoritatea administrativă, în

baza acesteia fiind și impusă obligația reclamantei din paragraful al doilea al

deciziei ANCOM contestate. O.U.G. nr. 111/2011 transpune cele două directive

indicate de reclamantă, aspect care rezultă din preambulul acestui act normativ.

Referitor la

susținerea reclamantei că decizia contestată încalcă prevederile art. 322 pct.

2 C. proc. civ. (plus petita), Curtea a analizat sesizarea nr. 203/03/331 din 9

august 2011 înregistrată la ANCOM sub nr. SC 19147 din 10 august 2011 și

dispozitivul deciziei ANCOM atacate, constatând că nu se poate susține că

pârâta ANCOM s-ar fi pronunțat în dispozitiv cu privire la aspecte suplimentare

celor care au făcut obiectul cererii R.

Astfel, din cuprinsul

Procesului-verbal nr. SC-DJ 2785 din 9 decembrie 2011, rezultă că în ședința

din 9 noiembrie 2011, R. a solicitat ca în cazul în care ANCOM constată

existența în sarcina I.G. a obligației de a pune la dispoziția R. toate

informațiile relevante privind abonații I. cu respectarea condițiilor privind

consimțământul, includerea în cadrul deciziei de soluționare a litigiului a

unor precizări cu privire la modul de alocare a tarifului inițial achitat I. de

către I. pentru punerea la dispoziție a bazei de date.

Prin urmare, a

concluzionat judecătorul fondului, nu se poate susține ca ANCOM ar fi acordat

mai mult decât s-a cerut. Dimpotrivă, considerentele pârâtei ANCOM din decizia

contestată explicitează dispozitivul în ceea ce privește sintagma „condiții

echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii”, pârâta

indicând doar anumite linii directoare pentru îndeplinirea obligației. Astfel,

pârâta explicitează condițiile în care reclamanta I. urmează să pună la

dispoziția R. baza de date, iar cu privire la tarifele percepute i s-a

învederat reclamantei poziția ANCOM cu privire la acest aspect, în sensul că

respectivele costuri cu privire la obținerea consimțământului propriilor

abonați în vederea evidenței datelor cu caracter personal ale acestora sunt

considerate costuri implicite serviciului de telefonie oferit de furnizorii de

servicii de telefonie destinate publicului. De asemenea, se trasează liniile

directoare, dar tot cu valoare de principiu, în ceea ce privește situația în

care aceeași bază de date este solicitată și pusă la dispoziția mai multor

furnizori de servicii de informații privind abonații. Totodată, se fac

aprecieri referitoare la conținutul bazei de date pe care I. o va furniza R.,

precum și privind obligația actualizării acesteia. Prin urmare, a remarcat

Curtea, considerentele din decizia contestată nu adaugă la dispozitiv, ci îl

explicitează, stabilind numai cu titlu generic pașii de urmat în vederea

executării, deci acordării de eficiență dispozitivului, fără a dispune într-un

sens sau altul măsuri concrete, ci doar creionând obligațiile și drepturile

reclamantei cu privire la aspectul în discuție. Prin urmare, argumentele

reclamantei sunt neîntemeiate sub acest aspect.

Referitor la faptul

că în litigiu ar fi operat perimarea, Curtea a reținut ca fiind neîntemeiate

susținerile reclamantei, față de prevederile art. 19 din Decizia Președintelui

ANCOM nr. 480/2010 privind stabilirea procedurii de soluționare a litigiilor ce

intră în competența Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare

în Comunicații.

Deoarece președintele

ANCOM a dispus prin decizii prelungirea termenului de soluționare a litigiului

până la data de 9 decembrie 2012, în speță nu a operat perimarea. În plus, în

ceea ce privește perimarea, această sancțiune este expres reglementată la art.

12 din decizia mai sus amintită, articol care nu își găsește aplicarea în

cauză.

Împotriva încheierii

de ședință din 12 februarie 2013 și a Sentinței civile nr. 1404 din 22 aprilie

2013 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC I.G.

SRL a formulat cereri de recurs.

Recurenta a formulat

următoarele critici la adresa hotărârilor atacate:

- instanța de fond a

făcut o greșită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), respectiv a

art. 2 alin. (1) lit. g), art. 3 și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003

(în prezent abrogată). Din interpretarea corelată a acestor dispoziții legale

rezultă că serviciile incluse în serviciul universal, printre care se numără și

serviciul de informații privind abonații și punerea la dispoziție a registrelor

abonaților, pot fi prestate către populație numai de către un furnizor de

serviciu universal desemnat de către Autoritatea Națională pentru Administrare

și Reglementare în Comunicații (actuala ANCOM). Procedura de desemnare a

furnizărilor de serviciu universal în vederea prestării către populație de

servicii privind abonații, sau de registre ale abonaților este stabilită prin

Decizia Președintelui ANCOM nr. 7 din 4 ianuarie 2011 privind implementarea

serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice. Prin urmare, este

greșită concluzia instanței, conform căreia orice operator de servicii de

comunicații electronice ar avea dreptul să furnizeze și servicii de informații

privind abonații și punerea la dispoziție a registrelor abonaților, fără să

trebuiască să fie desemnat furnizor de serviciu universal;

- sentința atacată

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, în

paragraful al 2-lea de la pag. 39 din sentință, instanța constată în primul

rând că serviciul de informații privind abonații este inclus în sfera

serviciului universal”. Următoarea afirmație este, însă, exact opusul primeia:

„serviciul universal cuprinde serviciul de informații privind abonații (și

punerea la dispoziție a registrelor abonaților), însă serviciul de informații

privind abonații (și punerea la dispoziție a registrelor abonaților) poate fi

furnizat atât de către un furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu

universal, dar și de oricare alt furnizor care desfășoară legal un atare obiect

de activitate”. Instanța nu precizează care este acel obiect de activitate, cel

de furnizare de serviciu universal sau un altul. În conformitate cu prevederile

art. 77 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011, precum și cele ale art. 2 alin. (3)

lit. b) din Decizia ANCOM nr. 7/2011, furnizorii de servicii de informații

privind abonații pot fi doar acei operatori care furnizează servicii de

comunicații electronice destinate publicului, iar aceștia din urmă, pentru a

avea calitatea de furnizor de servicii de informații complete privind abonații,

care să pună la dispoziția utilizatorilor finali un registru complet al

abonaților, trebuie să fi fost desemnați furnizorii de serviciu universal prin

decizia Președintelui ANCOM.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs menționate, Înalta

Curte constată că recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 1404 din 22

aprilie 2013 este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de

recurs formulate recurenta susține, în esență, că R. nu are calitatea de

furnizor de serviciu universal în vederea punerii la dispoziția utilizatorilor

finali a unui serviciu de informații privind abonații și, în consecință, acest

furnizor de servicii de comunicații electronice ar putea să furnizeze un

serviciu de informații care să privească doar abonații proprii.

Această susținere se

bazează pe interpretarea greșită, de către recurentă, a prevederilor art. 23

alin. (2) din Legea nr. 304/2003.

Potrivit textului de

lege menționat, „Furnizorii de servicii de comunicații electronice care

atribuie numere de telefon abonaților au obligația de a pune la dispoziția

furnizorilor de servicii de informații privind abonații sau de registre ale

abonaților, la cererea rezonabilă a acestora, toate informațiile relevante,

într-o formă convenită cu solicitantul, în condiții echitabile, obiective,

orientate către costuri și nediscriminatorii”.

Prin urmare, textul

de lege citat dă posibilitatea obținerii informațiilor relevante privind

abonații tuturor furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate

publicului, care atribuie numere de telefon, astfel încât furnizarea

serviciilor de informații privind abonații să devină o piață competitivă, la care

să aibă acces un număr cât mai mare de operatori.

În cadrul

considerentului nr. 35 din preambulul Directivei 2002/22/CE se precizează

expres că activitatea de furnizare a serviciilor de informații privind abonații

este deschisă concurenței”.

Totodată Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, în considerentul nr. 36 din hotărârea pronunțată

în cauza C - 543/2009 se arată: „Pe de altă parte, considerentul (35) al

Directivei privind serviciul universal prevede că furnizarea de servicii de

informații telefonice și de liste de abonați telefonici este deja deschisă

concurenței. Or, pe o piață concurențială, obligația întreprinderilor care

alocă numere de telefon de a transmite, în conformitate cu art. 25 alin. (2)

din această directivă, datele cu privire la proprii abonați, permite, în

principiu, nu numai întreprinderii desemnate să asigure respectarea obligației

de serviciu universal prevăzut la art. 5 alin. (1) din directiva menționată, ci

și oricărui furnizor de servicii telefonice să constituie o bază de date exhaustivă

și să desfășoare activități pe piața serviciilor de informații telefonice și de

liste de abonați telefonici. În această privință, este suficient ca furnizorul

vizat să solicite fiecărei întreprinderi care alocă numere de telefon datele

relevante cu privire la abonații săi”.

În contextul în care

numai furnizorul de serviciu universal ar putea beneficia de acces la resursa

esențială pentru asigurarea serviciului de informații privind abonații,

apariția unor concurenți pe această piață ar fi extrem de limitată, ceea ce

contravine prevederilor Directivei privind serviciul universal, menționată în

Hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C -

543/2009.

Totodată, art. 23

alin. (2) din Legea nr. 304/2003 include și obligația nediscriminării în ceea

ce privește punerea la dispoziție a bazelor de date, ori în cazul în care

furnizorii de servicii de comunicații electronice care atribuie numere de

telefon abonaților ar trebui să pună doar la dispoziția furnizorului de

serviciu universal informațiile relevante privind proprii abonați, atunci

condiția nediscriminării ar fi lipsită de aplicabilitate.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond a interpretat normele de drept incidente în sensul că

este îndreptățit a obține informațiile relevante privind abonații furnizorilor

de servicii de comunicații electronice destinate publicului este orice furnizor

de informații privind abonații, independent de faptul că acesta este sau nu

furnizorul de servicii universal desemnat, scopul dispozițiilor legale

menționate fiind acela de a asigura accesul tuturor concurenților de pe

respectiva piață la resursa esențială pentru obiectul lor de activitate.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul împotriva

Sentinței civile nr. 1404/2013 va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește

recursul împotriva încheierii de ședință din 12 februarie 2013 prin care s-a

respins cererea de suspendare a actului administrativ atacat (Decizia ANCOM nr.

950 din 20 noiembrie 2012) formulată în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14

din Legea nr. 554/2004, acesta a rămas fără obiect în condițiile respingerii

recursului împotriva Sentinței civile nr. 1404/2013 și a menținerii ca legal a

actului administrativ atacat, prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I.G. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Respinge recursul

formulat de SC I.G. SRL împotriva încheierii de ședință din 12 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca rămas fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM