ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3320/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a Deciziei ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012 formulată de reclamanta SC I.G. SRL în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) și cu SC R. SA, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a analizat situația de fapt și susținerile părților, mijloacele de probă administrate și dispozițiile legale incidente, precum și condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004 republicată, reținând că actul care face obiectul prezentului litigiu a fost emis de organul competent, în exercitarea atribuțiilor legale, are temei legal și cuprinde considerentele pentru care actul administrativ contestat a fost emis.

În ceea ce privește critica fondată pe art. 77 și art. 80 din O.U.G. nr. 111/2011 în sensul că nu orice furnizor de servicii de comunicații electronice poate fi și furnizor de servicii de informații complete privind abonații care să pună la dispoziția utilizatorilor finali un registru complet al abonaților, ci doar acei furnizori care au fost desemnați furnizori de serviciu universal prin decizie a Președintelui ANCOM, Curtea a constatat că, în paragraful al doilea al dispozitivului deciziei ANCOM a cărei suspendare s-a solicitat, s-a dispus: „Admite cel de-al doilea capăt de cerere și obligă SC I.G. SRL ca, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea prezentei decizii, să pună la dispoziția SC R. SA, în calitate de furnizor de servicii de informații privind abonații, toate informațiile relevante cu privire la abonații SC I.G.

SRL, în condiții echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii, în conformitate cu dispozițiile art. 69 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 111/2011 și fără a aduce atingere dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 506/2004”. Prin urmare, temeiul juridic al obligației impuse a fi executate este art. 69 alin. (2) din Ordonanța de urgență nr. 111/2011, din analiza căruia rezultă că legiuitorul nu a înțeles să limiteze sfera persoanelor îndreptățite să solicite și să primească informațiile relevante doar la furnizorul de serviciu universal, ci a stabilit o arie mult mai largă a destinatarilor acestor informații, respectiv cea formată din furnizorii de servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților (indiferent dacă au sau nu și calitatea de furnizor de serviciu universal).

Prin urmare, a reținut instanța de fond, argumentația reclamantei, sub acest aspect, nu este aptă să conducă la concluzia existentei unei aparente nelegalității deciziei a cărei suspendare se solicita. Apoi, arata reclamanta că obligarea acesteia de a comunica R. ”baza de date ce cuprinde abonații I.”, ar reprezenta ”o gravă încălcare a art. 44 și art. 45 din Constituția României, a prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Cu privire la acest aspect, Curtea a remarcat faptul ca baza de date ce cuprinde abonații I. nu vizează întreaga sa bază de date cu abonații, ci, astfel după cum rezultă din considerentele deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, numai informațiile relevante ale abonaților care și-au exprimat acordul ca datele lor cu caracter personal să fie incluse în registrele abonaților, consimțământ care trebuia obținut de reclamantă în conformitate cu prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, argumentul reclamantei grefat pe bază de date ce trebuie comunicată nu este apt să conducă la concluzia că este îndeplinită condiția cazului bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ.

Referitor la distorsionarea și restrângerea pieței de telecomunicații, reclamanta face trimitere la dispozițiile art. 3 lit. g) și art. 4 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009 privind înființarea Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații. Curtea a constatat ca pentru a se putea reține cu titlul de aparență argumentul că decizia în sine distorsionează concurența, ar trebui să se fi indicat de către reclamantă, în concret, dispoziții din Legea nr. 11/1991 sau nr. 21/1996 care să fi fost nesocotite și care să poată constitui obiectul analizei sumare a instanței (ceea ce nu s-a întâmplat în cuprinsul argumentației privind solicitarea de suspendare a deciziei ANCOM).

În ceea ce privește pericolul sustragerii clientelei reclamantei, Curtea a remarcat faptul că reclamanta nu a administrat un minim probatoriu prin care să demonstreze că afirmația sa se circumscrie „cazului bine justificat”. Văzând că reclamantul nu a probat motive de aparentă nelegalitate a actului a cărui suspendare solicită, care să poată fi circumscrise noțiunii de „caz bine justificat” în sensul legii, Curtea a constatat că nu este îndeplinită această condiție.

Cu privire la condiția pagubei iminente, analizând sumar Decizia președintelui ANCOM nr. 950/2012, Curtea nu a identificat că autoritatea administrativa ar fi indicat costurile pe care reclamanta ar trebui să le perceapă R. pentru furnizarea informațiilor relevante privind abonații proprii, făcând doar referire la dispozițiile normative care stabilesc faptul că tarifele percepute de furnizorul de servicii de comunicații electronice care atribuie numere de telefon abonaților trebuie să fie echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii.

Curtea a remarcat faptul că, din conținutul definiției pagubei iminente prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că un prejudiciu ipotetic nu este suficient pentru a face dovada îndeplinirii condiției pagubei iminente, întrucât prejudiciul trebuie să fie și previzibil, ceea ce înseamnă că producerea acestuia trebuie să rezulte din probatoriul administrat de partea reclamantă sau din indiciile temeinice de prejudiciu iminent rezultate din cercetarea însuși a actului despre a cărui suspendare este vorba, simplele supoziții neputând fi apte să conducă instanța la o concluzie contrară.

În concluzie, având în vedere faptul că niciuna dintre condițiile cumulative prevăzute la art. 15 cu referire la art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a Deciziei președintelui ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012. Prin Sentința civilă nr. 1404 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC I.G. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM) și SC R. SA, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a examinat situația de fapt, conținutul deciziei contestate și dispozițiile legale incidente, reținând următoarele aspecte: În primul rând, Curtea a remarcat faptul că între părți este în dispută obligația ce le revine furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului care atribuie numere de telefon abonaților de a pune la dispoziție furnizorilor de servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților, la cererea rezonabilă a acestora, toate informațiile relevante, într-o formă convenită cu solicitantul, în condiții echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii, prevăzută de dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003, respectiv de prevederile art. 69 alin. (2) din O.U.G.

nr. 111/2011. Examinând dispozițiile legale menționate, precum și cele prevăzute de art. 76 - 80 din O.U.G. nr. 111/2011 indicate de reclamantă în susținerea acțiunii, Curtea a considerat că instanța este chemată să stabilească dacă obligația ce i se imputa reclamantei a fi încălcată conform legii vechi (Legea nr. 304/2003) și impusă a fi respectată conform legii noi (O.U.G. nr. 111/2011), aceea de a pune la dispoziția furnizorului de servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților, a informațiilor relevante îi incumbă doar față de furnizorul de serviciu universal. Altfel spus, trebuie determinat care este raportul noțiunilor juridice ”furnizor de serviciu universal” -„ furnizor serviciu de informații privind abonații”.

Curtea a observat că, din analiza textelor indicate, rezultă că serviciul de informații privind abonații este inclus în sfera serviciului universal. Însă, aceasta nu înseamnă că serviciul în cauză poate fi furnizat numai de entitatea desemnată de ANCOM ca furnizor de serviciu universal, ci poate fi furnizat și de un furnizor „obișnuit”. Altfel spus, sub aspectul sferei de cuprindere, serviciul universal cuprinde serviciul de informații privind abonații (și punerea la dispoziție a registrelor abonaților), însă serviciul de informații privind abonații (și punerea la dispoziție a registrelor abonaților) poate fi furnizat atât de un furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal, dar și de oricare alt furnizor care desfășoară legal un atare obiect de activitate.

Instanța de fond a mai reținut că includerea serviciului de informații privind abonații având anumite standarde de performanță în sfera de intervenție a serviciului universal și desemnarea unui furnizor de serviciu universal nu exclud dreptul oricărui alt furnizor de servicii de informații privind abonații de a avea acces în condiții nediscriminatorii comparativ cu cele acordate furnizorului de serviciu universal la resursa esențială fără de care asigurarea serviciului de informații privind abonații nu ar fi posibilă, și anume informațiile relevante privind abonații. Curtea a avut în vedere, de asemenea, poziția exprimată de către CJUE în cauza C-543/09 (Deutsche Telekom), concluzionând că celelalte considerente ale reclamantei grefate pe aspectul „furnizorului de serviciu universal” sunt neîntemeiate, fiind corectă susținerea pârâtei ANCOM din cuprinsul motivării deciziei contestate - pag.

15 prim paragraf și pag. 17 prim paragraf în sensul că furnizarea de servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților ca servicii de conținut nu este limitată la furnizorul desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal.

În ceea ce privește directivele 2002/20/CE privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, Directiva nr. 2002/21/CE privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice și Directiva 2002/22/CE privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații, reclamanta a arătat că legiuitorul european a statuat că furnizarea serviciului de informații privind abonații și punerea la dispoziția utilizatorilor finali a unui registru privind abonații și, cu privire la acest aspect, Curtea a analizat deja raportul furnizor serviciu universal-furnizor serviciu de informații privind abonații, astfel că nu a mai reluat problematica anterior lămurită.

Referitor la critica reclamantei în sensul că Directivele 2009/140/CE și 2009/136/CE nu ar fi fost transpuse în legislația națională până la 25 mai 2011, Curtea a reținut că anterior soluționării litigiului în fața autorității administrative a fost adoptată O.U.G. nr. 111/2011, avută în vedere de autoritatea administrativă, în baza acesteia fiind și impusă obligația reclamantei din paragraful al doilea al deciziei ANCOM contestate. O.U.G. nr. 111/2011 transpune cele două directive indicate de reclamantă, aspect care rezultă din preambulul acestui act normativ. Referitor la susținerea reclamantei că decizia contestată încalcă prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

(plus petita), Curtea a analizat sesizarea nr. 203/03/331 din 9 august 2011 înregistrată la ANCOM sub nr. SC 19147 din 10 august 2011 și dispozitivul deciziei ANCOM atacate, constatând că nu se poate susține că pârâta ANCOM s-ar fi pronunțat în dispozitiv cu privire la aspecte suplimentare celor care au făcut obiectul cererii R. Astfel, din cuprinsul Procesului-verbal nr. SC-DJ 2785 din 9 decembrie 2011, rezultă că în ședința din 9 noiembrie 2011, R. a solicitat ca în cazul în care ANCOM constată existența în sarcina I.G. a obligației de a pune la dispoziția R. toate informațiile relevante privind abonații I. cu respectarea condițiilor privind consimțământul, includerea în cadrul deciziei de soluționare a litigiului a unor precizări cu privire la modul de alocare a tarifului inițial achitat I. de către I. pentru punerea la dispoziție a bazei de date.

Prin urmare, a concluzionat judecătorul fondului, nu se poate susține ca ANCOM ar fi acordat mai mult decât s-a cerut. Dimpotrivă, considerentele pârâtei ANCOM din decizia contestată explicitează dispozitivul în ceea ce privește sintagma „condiții echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii”, pârâta indicând doar anumite linii directoare pentru îndeplinirea obligației. Astfel, pârâta explicitează condițiile în care reclamanta I. urmează să pună la dispoziția R. baza de date, iar cu privire la tarifele percepute i s-a învederat reclamantei poziția ANCOM cu privire la acest aspect, în sensul că respectivele costuri cu privire la obținerea consimțământului propriilor abonați în vederea evidenței datelor cu caracter personal ale acestora sunt considerate costuri implicite serviciului de telefonie oferit de furnizorii de servicii de telefonie destinate publicului.

De asemenea, se trasează liniile directoare, dar tot cu valoare de principiu, în ceea ce privește situația în care aceeași bază de date este solicitată și pusă la dispoziția mai multor furnizori de servicii de informații privind abonații. Totodată, se fac aprecieri referitoare la conținutul bazei de date pe care I. o va furniza R., precum și privind obligația actualizării acesteia. Prin urmare, a remarcat Curtea, considerentele din decizia contestată nu adaugă la dispozitiv, ci îl explicitează, stabilind numai cu titlu generic pașii de urmat în vederea executării, deci acordării de eficiență dispozitivului, fără a dispune într-un sens sau altul măsuri concrete, ci doar creionând obligațiile și drepturile reclamantei cu privire la aspectul în discuție.

Prin urmare, argumentele reclamantei sunt neîntemeiate sub acest aspect. Referitor la faptul că în litigiu ar fi operat perimarea, Curtea a reținut ca fiind neîntemeiate susținerile reclamantei, față de prevederile art. 19 din Decizia Președintelui ANCOM nr. 480/2010 privind stabilirea procedurii de soluționare a litigiilor ce intră în competența Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații. Deoarece președintele ANCOM a dispus prin decizii prelungirea termenului de soluționare a litigiului până la data de 9 decembrie 2012, în speță nu a operat perimarea. În plus, în ceea ce privește perimarea, această sancțiune este expres reglementată la art. 12 din decizia mai sus amintită, articol care nu își găsește aplicarea în cauză.

Împotriva încheierii de ședință din 12 februarie 2013 și a Sentinței civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC I.G. SRL a formulat cereri de recurs. Recurenta a formulat următoarele critici la adresa hotărârilor atacate: - instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), respectiv a art. 2 alin. (1) lit. g), art. 3 și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003 (în prezent abrogată). Din interpretarea corelată a acestor dispoziții legale rezultă că serviciile incluse în serviciul universal, printre care se numără și serviciul de informații privind abonații și punerea la dispoziție a registrelor abonaților, pot fi prestate către populație numai de către un furnizor de serviciu universal desemnat de către Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (actuala ANCOM).

Procedura de desemnare a furnizărilor de serviciu universal în vederea prestării către populație de servicii privind abonații, sau de registre ale abonaților este stabilită prin Decizia Președintelui ANCOM nr. 7 din 4 ianuarie 2011 privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice. Prin urmare, este greșită concluzia instanței, conform căreia orice operator de servicii de comunicații electronice ar avea dreptul să furnizeze și servicii de informații privind abonații și punerea la dispoziție a registrelor abonaților, fără să trebuiască să fie desemnat furnizor de serviciu universal; - sentința atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, în paragraful al 2-lea de la pag. 39 din sentință, instanța constată în primul rând că serviciul de informații privind abonații este inclus în sfera serviciului universal”. Următoarea afirmație este, însă, exact opusul primeia: „serviciul universal cuprinde serviciul de informații privind abonații (și punerea la dispoziție a registrelor abonaților), însă serviciul de informații privind abonații (și punerea la dispoziție a registrelor abonaților) poate fi furnizat atât de către un furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal, dar și de oricare alt furnizor care desfășoară legal un atare obiect de activitate”. Instanța nu precizează care este acel obiect de activitate, cel de furnizare de serviciu universal sau un altul.

În conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011, precum și cele ale art. 2 alin. (3) lit. b) din Decizia ANCOM nr. 7/2011, furnizorii de servicii de informații privind abonații pot fi doar acei operatori care furnizează servicii de comunicații electronice destinate publicului, iar aceștia din urmă, pentru a avea calitatea de furnizor de servicii de informații complete privind abonații, care să pună la dispoziția utilizatorilor finali un registru complet al abonaților, trebuie să fi fost desemnați furnizorii de serviciu universal prin decizia Președintelui ANCOM.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs menționate, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs formulate recurenta susține, în esență, că R. nu are calitatea de furnizor de serviciu universal în vederea punerii la dispoziția utilizatorilor finali a unui serviciu de informații privind abonații și, în consecință, acest furnizor de servicii de comunicații electronice ar putea să furnizeze un serviciu de informații care să privească doar abonații proprii. Această susținere se bazează pe interpretarea greșită, de către recurentă, a prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003.

Potrivit textului de lege menționat, „Furnizorii de servicii de comunicații electronice care atribuie numere de telefon abonaților au obligația de a pune la dispoziția furnizorilor de servicii de informații privind abonații sau de registre ale abonaților, la cererea rezonabilă a acestora, toate informațiile relevante, într-o formă convenită cu solicitantul, în condiții echitabile, obiective, orientate către costuri și nediscriminatorii”. Prin urmare, textul de lege citat dă posibilitatea obținerii informațiilor relevante privind abonații tuturor furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului, care atribuie numere de telefon, astfel încât furnizarea serviciilor de informații privind abonații să devină o piață competitivă, la care să aibă acces un număr cât mai mare de operatori.

În cadrul considerentului nr. 35 din preambulul Directivei 2002/22/CE se precizează expres că activitatea de furnizare a serviciilor de informații privind abonații este deschisă concurenței”. Totodată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în considerentul nr. 36 din hotărârea pronunțată în cauza C - 543/2009 se arată: „Pe de altă parte, considerentul (35) al Directivei privind serviciul universal prevede că furnizarea de servicii de informații telefonice și de liste de abonați telefonici este deja deschisă concurenței.

Or, pe o piață concurențială, obligația întreprinderilor care alocă numere de telefon de a transmite, în conformitate cu art. 25 alin. (2) din această directivă, datele cu privire la proprii abonați, permite, în principiu, nu numai întreprinderii desemnate să asigure respectarea obligației de serviciu universal prevăzut la art. 5 alin. (1) din directiva menționată, ci și oricărui furnizor de servicii telefonice să constituie o bază de date exhaustivă și să desfășoare activități pe piața serviciilor de informații telefonice și de liste de abonați telefonici. În această privință, este suficient ca furnizorul vizat să solicite fiecărei întreprinderi care alocă numere de telefon datele relevante cu privire la abonații săi”.

În contextul în care numai furnizorul de serviciu universal ar putea beneficia de acces la resursa esențială pentru asigurarea serviciului de informații privind abonații, apariția unor concurenți pe această piață ar fi extrem de limitată, ceea ce contravine prevederilor Directivei privind serviciul universal, menționată în Hotărârea Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C - 543/2009. Totodată, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003 include și obligația nediscriminării în ceea ce privește punerea la dispoziție a bazelor de date, ori în cazul în care furnizorii de servicii de comunicații electronice care atribuie numere de telefon abonaților ar trebui să pună doar la dispoziția furnizorului de serviciu universal informațiile relevante privind proprii abonați, atunci condiția nediscriminării ar fi lipsită de aplicabilitate.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a interpretat normele de drept incidente în sensul că este îndreptățit a obține informațiile relevante privind abonații furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului este orice furnizor de informații privind abonații, independent de faptul că acesta este sau nu furnizorul de servicii universal desemnat, scopul dispozițiilor legale menționate fiind acela de a asigura accesul tuturor concurenților de pe respectiva piață la resursa esențială pentru obiectul lor de activitate. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul împotriva Sentinței civile nr. 1404/2013 va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul împotriva încheierii de ședință din 12 februarie 2013 prin care s-a respins cererea de suspendare a actului administrativ atacat (Decizia ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012) formulată în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, acesta a rămas fără obiect în condițiile respingerii recursului împotriva Sentinței civile nr. 1404/2013 și a menținerii ca legal a actului administrativ atacat, prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.G. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul formulat de SC I.G. SRL împotriva încheierii de ședință din 12 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca rămas fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM