ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul E.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de Mediere, anularea Hotărârii nr. 2683 din 16 septembrie 2011 emis de pârât; obligarea pârâtului la înscrierea datelor cu caracter personal în Tabloul mediatorilor autorizați; obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii în valoare de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere ce urmează a fi calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la momentul înscrierii reclamantului în Tabloul mediatorilor autorizați.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 1560 din 12 aprilie 2009 a fost autorizat ca mediator. La data de 24 februarie 2010, a formulat o cerere Consiliului de Mediere prin care a solicitat să se ia act că, începând cu data de 1 martie 2010, dorește să își exercite profesia de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați "E.A.", potrivit dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Deoarece pârâtul nu a dat curs solicitării sale, a formulat acțiune în instanță, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 540/36/2010, prin care Curtea de Apel București a obligat pârâtul să emită avizul pentru exercitarea de către reclamant a profesiei de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați "E.A.". În baza acestei sentințe cât și a Deciziei Curții Constituționale nr. 938/2011, a solicitat pârâtului să se conformeze acestora, însă solicitarea sa a fost respinsă motivat de faptul că nu a condus evidența financiar contabilă pentru desfășurarea activității de mediator distinct, conform art. 23 din Legea nr. 192/2006. Pârâtul, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind daunele cominatorii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 331 din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acordării daunelor cominatorii și a respins acest capăt ca inadmisibil; a admis în parte contestația promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamantul E.L.M. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de Mediere, a anulat Hotărârea nr. 2683/2011 emisă de pârât și a obligat pârâtul să înscrie reclamantul în Tabloul mediatorilor autorizați. Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 6,45 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității este întemeiată în raport cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul are dreptul la despăgubiri în caz de întârziere în executarea hotărârii.

În acest sens, este necesar ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească anumite obligații, iar acestea să nu fie îndeplinite în termenul stabilit conform art. 24 din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, întrucât nu au fost stabilite anumite obligații care să nu fi fost executate în termenul legal, despăgubirile nu pot fi acordate. În legătură cu celelalte capete de cerere, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 75 din Legea nr. 192/2006 (forma în vigoare la 30 ianuarie 2010), avocații, notarii publici și consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit prevederilor prezentei legi pot desfășura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor la sediul unde își exercită activitatea.

Conform dispozițiilor legale sus-menționate, reclamantul putea fi autorizat să-și desfășoare activitatea de mediator în cadrul SCA E.A. Acest articol a fost spus controlului de constituționalitate și s-a decis că nu încalcă prevederi constituționale. În acest context, prima instanță a reținut că actul administrativ contestat este nelegal din perspectiva disp. art. 75 din Legea nr. 192/2006, refuzul pârâtului de a da curs cererii reclamantului fiind nejustificat. Pe de altă parte, este evident că reclamantul nu avea cum să țină evidența contabilă și, prin urmare, motivarea Hotărârii nr. 2683 din 16 septembrie 2011 este neîntemeiată. Recursul Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul de Mediere, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond nu și-a exercitat rolul său activ conferit de art. 16 ind. 1 din Legea nr. 554/2004 raportat la dreptul comun în materie procedurală, respectiv art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și, astfel, s-a creat o mare confuzie între noțiunea de mediator autorizat reglementată de art. 7 lit. a) - g) din Legea nr. 192/2006 și noțiunea de formă de exercitare a profesiei de mediator reglementată de art. 22 alin. (1), (2) și (3) completat cu art. 75 din Legea nr. 192/2006. De asemenea, a susținut că prin hotărârea recurată, prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut sau chiar ceea ce nu s-a cerut, obligând Consiliul de Mediere să înscrie în Tabloul mediatorilor autorizați persoana fizică E.L.M.

și nu mediatorul autorizat E.L.M.. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea acțiunii, ca nefondată. Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Obiectul unui litigiu este reprezentat de pretenția concretă pe care instanța trebuie să o analizeze și nu reprezintă altceva decât afirmarea dreptului a cărui protecție se solicită.

Potrivit situației de fapt, se reține că prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 1560 din 12 aprilie 2009 reclamantul E.L.M. a fost autorizat ca mediator, iar prin Sentința nr. 4225 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 540/36/2010, a fost obligat pârâtul Consiliul de Mediere să emită avizul pentru exercitarea de către reclamant a profesiei de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați "E.A.". Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 2683 din 16 septembrie 2011 emisă de pârâtul Consiliul de Mediere s-a respins înscrierea reclamantului în Tabloul mediatorilor autorizați, pentru nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora "în desfășurarea activității sale, mediatorul autorizat este obligat să țină arhivă și registre proprii, precum și o evidență financiar-contabilă". În speță, obiectul prezentului litigiu vizează anularea acestei hotărâri.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, "(1) Mediatorii își pot desfășura activitatea în cadrul unei societăți civile profesionale, al unui birou în care pot funcționa unul sau mai mulți mediatori asociați, cu personalul auxiliar corespunzător, sau în cadrul unei organizații neguvernamentale, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege". Totodată, potrivit art. 75 din lege "Avocații, notarii publici și consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit prezentei legi pot desfășura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor." Dispozițiile art. 75 din Legea nr. 192/2006 au fost supuse controlului Curții Constituționale, iar prin Decizia nr. 938/2011 Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, reținând că textul de lege criticat este conform prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) și art. 1 alin. (5) din legea fundamentală.

Verificând considerentele sentinței atacate, în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că refuzul autorității pârâte de avizare a cererii reclamantei este unul nejustificat, având în vedere că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 75 din Legea nr. 192/2006, iar dispozițiile art. 23 menționate mai sus nu impun ținerea unei evidențe distincte.

În fine, cât privește critica recurentului referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la înscrierea datelor cu caracter personal în Tabloul mediatorilor autorizați, instanța de control judiciar reține că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție procesuală, aspectele invocate constituind apărări legate de fondul pretențiilor deduse judecății și care au fost analizate de instanță în cadrul acțiunii în anulare deduse judecății, astfel cum rezultă din hotărârea recurată, aceasta nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Consiliul de Mediere împotriva Sentinței nr. 331/CA din 4 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2014. Procesat de GGC - CL