ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamantul E.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de

Mediere, anularea Hotărârii nr. 2683 din 16 septembrie 2011 emis de pârât;

obligarea pârâtului la înscrierea datelor cu caracter personal în Tabloul

mediatorilor autorizați; obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii în

valoare de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere ce urmează a fi calculate de

la data rămânerii definitive a hotărârii și până la momentul înscrierii

reclamantului în Tabloul mediatorilor autorizați.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 1560 din 12

aprilie 2009 a fost autorizat ca mediator.

La data de 24

februarie 2010, a formulat o cerere Consiliului de Mediere prin care a

solicitat să se ia act că, începând cu data de 1 martie 2010, dorește să își

exercite profesia de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați

"E.A.", potrivit dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 192/2006 privind

medierea și organizarea profesiei de mediator.

Deoarece pârâtul nu a

dat curs solicitării sale, a formulat acțiune în instanță, ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 540/36/2010, prin care Curtea de Apel București a obligat pârâtul

să emită avizul pentru exercitarea de către reclamant a profesiei de mediator

în cadrul Societății Civile de Avocați "E.A.".

În baza acestei

sentințe cât și a Deciziei Curții Constituționale nr. 938/2011, a solicitat

pârâtului să se conformeze acestora, însă solicitarea sa a fost respinsă

motivat de faptul că nu a condus evidența financiar contabilă pentru

desfășurarea activității de mediator distinct, conform art. 23 din Legea nr.

192/2006.

Pârâtul, prin

întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind

daunele cominatorii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința nr. 331

din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acordării daunelor

cominatorii și a respins acest capăt ca inadmisibil; a admis în parte

contestația promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamantul

E.L.M. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de Mediere, a anulat Hotărârea

nr. 2683/2011 emisă de pârât și a obligat pârâtul să înscrie reclamantul în

Tabloul mediatorilor autorizați.

Totodată, a obligat

pârâtul la plata sumei de 6,45 lei cheltuieli de judecată în favoarea

reclamantului.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității este

întemeiată în raport cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora

reclamantul are dreptul la despăgubiri în caz de întârziere în executarea

hotărârii.

În acest sens, este

necesar ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească anumite obligații,

iar acestea să nu fie îndeplinite în termenul stabilit conform art. 24 din

Legea nr. 554/2004.

Or, în cauză,

întrucât nu au fost stabilite anumite obligații care să nu fi fost executate în

termenul legal, despăgubirile nu pot fi acordate.

În legătură cu

celelalte capete de cerere, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 75 din

Legea nr. 192/2006 (forma în vigoare la 30 ianuarie 2010), avocații, notarii

publici și consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit

prevederilor prezentei legi pot desfășura activitatea de mediere în cadrul

formelor de exercitare a profesiei lor la sediul unde își exercită activitatea.

Conform dispozițiilor

legale sus-menționate, reclamantul putea fi autorizat să-și desfășoare

activitatea de mediator în cadrul SCA E.A.

Acest articol a fost

spus controlului de constituționalitate și s-a decis că nu încalcă prevederi

constituționale.

În acest context,

prima instanță a reținut că actul administrativ contestat este nelegal din

perspectiva disp. art. 75 din Legea nr. 192/2006, refuzul pârâtului de a da

curs cererii reclamantului fiind nejustificat.

Pe de altă parte,

este evident că reclamantul nu avea cum să țină evidența contabilă și, prin

urmare, motivarea Hotărârii nr. 2683 din 16 septembrie 2011 este neîntemeiată.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul de Mediere, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea

recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond nu și-a

exercitat rolul său activ conferit de art. 16 ind. 1 din Legea nr. 554/2004

raportat la dreptul comun în materie procedurală, respectiv art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ. și, astfel, s-a creat o mare confuzie între noțiunea de

mediator autorizat reglementată de art. 7 lit. a) - g) din Legea nr. 192/2006

și noțiunea de formă de exercitare a profesiei de mediator reglementată de art.

22 alin. (1), (2) și (3) completat cu art. 75 din Legea nr. 192/2006.

De asemenea, a

susținut că prin hotărârea recurată, prima instanță a acordat mai mult decât

s-a cerut sau chiar ceea ce nu s-a cerut, obligând Consiliul de Mediere să

înscrie în Tabloul mediatorilor autorizați persoana fizică E.L.M. și nu

mediatorul autorizat E.L.M..

În drept, recursul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea

acțiunii, ca nefondată.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cu cele ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Obiectul unui litigiu

este reprezentat de pretenția concretă pe care instanța trebuie să o analizeze

și nu reprezintă altceva decât afirmarea dreptului a cărui protecție se

solicită.

Potrivit situației de

fapt, se reține că prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 1560 din 12

aprilie 2009 reclamantul E.L.M. a fost autorizat ca mediator, iar prin Sentința

nr. 4225 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 540/36/2010, a

fost obligat pârâtul Consiliul de Mediere să emită avizul pentru exercitarea de

către reclamant a profesiei de mediator în cadrul Societății Civile de Avocați

"E.A.".

Cu toate acestea,

prin Hotărârea nr. 2683 din 16 septembrie 2011 emisă de pârâtul Consiliul de

Mediere s-a respins înscrierea reclamantului în Tabloul mediatorilor

autorizați, pentru nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 192/2006,

potrivit cărora "în desfășurarea activității sale, mediatorul autorizat

este obligat să țină arhivă și registre proprii, precum și o evidență

financiar-contabilă".

În speță, obiectul

prezentului litigiu vizează anularea acestei hotărâri.

În conformitate cu

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea

profesiei de mediator, "(1) Mediatorii își pot desfășura activitatea în

cadrul unei societăți civile profesionale, al unui birou în care pot funcționa

unul sau mai mulți mediatori asociați, cu personalul auxiliar corespunzător,

sau în cadrul unei organizații neguvernamentale, cu respectarea condițiilor

prevăzute de lege".

Totodată, potrivit

art. 75 din lege "Avocații, notarii publici și consilierii juridici care

dobândesc calitatea de mediator potrivit prezentei legi pot desfășura

activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor."

Dispozițiile art. 75

din Legea nr. 192/2006 au fost supuse controlului Curții Constituționale, iar

prin Decizia nr. 938/2011 Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca

neîntemeiată, reținând că textul de lege criticat este conform prevederilor

art. 16 alin. (1) și (2) și art. 1 alin. (5) din legea fundamentală.

Verificând considerentele

sentinței atacate, în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că refuzul

autorității pârâte de avizare a cererii reclamantei este unul nejustificat,

având în vedere că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 75 din

Legea nr. 192/2006, iar dispozițiile art. 23 menționate mai sus nu impun

ținerea unei evidențe distincte.

În fine, cât privește

critica recurentului referitoare la omisiunea instanței de fond de a se

pronunța asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind

obligarea pârâtului la înscrierea datelor cu caracter personal în Tabloul

mediatorilor autorizați, instanța de control judiciar reține că aceasta nu

reprezintă o veritabilă excepție procesuală, aspectele invocate constituind

apărări legate de fondul pretențiilor deduse judecății și care au fost

analizate de instanță în cadrul acțiunii în anulare deduse judecății, astfel

cum rezultă din hotărârea recurată, aceasta nefiind obligată să răspundă

punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de

legătura lor logică.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Consiliul de Mediere împotriva Sentinței nr. 331/CA din 4 iulie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie

2014.

Procesat de GGC - CL