ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2015

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 2314 din 20 mai 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A.N.I. împotriva Sentinței nr. 214 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul K.K., ca neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de recurs a reținut că, instanță de fond a fost sesizată în baza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 pentru a se pronunța asupra legalității raportului de evaluare nr. 105645/GII/26 septembrie 2011 al ANI prin care s-a constatat că intimatul-reclamant în calitate de deputat în Parlamentul României nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese întrucât în perioada 2004-2010 a propus angajarea și a avizat contractul de muncă al soției și fiului său la cabinetul parlamentar apreciindu-se că au fost încălcate de acesta dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003.

Prima instanță, prin soluția dispusă, a apreciat că dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003 nu sunt aplicabile categoriei demnitarilor senatori sau deputați deoarece Constituția, Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 161/2003 nu conțin dispoziții privitoare la conflictul de interese în situația deputaților și senatorilor astfel încât nu pot fi extinse prin analogie dispozițiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003. Înalta Curte a apreciat că, această interpretare în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnități sau funcții publice, respectiv deputaților sau senatorilor, este nelegală și eronată.

Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese. În acest sens, prezintă relevanță considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013 prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice. A mai constatat instanța constituțională, situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ. În ceea ce privește motivele de nulitate invocate de reclamantul-intimat prin întâmpinare, instanța de recurs a apreciat că nu pot fi reținute deoarece dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate prezentei cauze.

Aceasta deoarece excepția de nelegalitate este invocată de reclamant cu privire la însăși raportul de evaluare emis de A.N.I. și care formează obiectul sesizării instanței de fond conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și nu un act administrativ de care depinde soluționarea prezentului litigiu pe fond. În opinia instanței de recurs excepția de nelegalitate în raport de obiect a fost considerată ca fiind inadmisibilă și nu poate fi reținută ca motiv de nulitate a actului administrativ individual contestat. Deasemenea, în ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivității legii, consacrat constituțional, de către recurentă prin încheierea raportului de evaluare nr. 105645/GII din 26 noiembrie 2011, instanța de recurs a constat că contestația este nefondată.

În cauză autoritatea recurentă avea competența materială și funcțională de a emite raportul de evaluare contestat, verificările fiind începute de Agenție la 17 noiembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010. Prin urmare întreaga perioadă s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au analizate și încadrate juridic în prevederile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare întreaga perioadă supusă evaluării 2004-2010, cu respectarea principiului tempus regit actum. De aceea, Înalta Curte a constatat că nu poate fi reținut aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivității legii, aplicarea greșită a legii în timp de către autoritatea recurentă neputând fi reținută deoarece nu este o apărare fondată.

Împotriva Dispoziției nr. 2314 din 20 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, K.K. a formulat contestație în anulare. În motivarea cererii se arată că instanța de recurs a apreciat eronat că "în speță prezintă relevanță considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013 a Curții Constituționale", prin care a fost soluționată obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, întrucât din analiza Deciziei Curții Constituționale rezultă că aceasta nu a fost pronunțată în urma sesizării cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 161/2003, ci cu privire la dispozițiile art. I pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006, în care a fost prevăzut termenul de contestare de 45 de zile pe care le are la îndemână parlamentarul declarat de A.N.I.

ca fiind incompatibil, pentru a ataca la instanța judecătorească raportul Agenției. Aprecierile Curții Constituționale se refereau strict la tratamentul juridic diferențiat de procedură și anume la neconstituționalitatea termenului de 45 de zile, la exercitarea căii de atac. Aceste aprecieri nu se referau la interpretarea Legii nr. 161/2003, sub aspectul că parlamentarilor sunt aplicabile situațiile de conflict de interese în baza art. 10 și 71 din această lege. Chiar Curtea Constituțională afirmă că "statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului este diferit de statutul funcționarilor publici, și în general de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi”.

În acest context se încadrează și posibilitatea de a angaja persoane de încredere la cabinetele parlamentare teritoriale, nefiind interzisă angajarea rudelor. Instanța de recurs prin argumentarea la motivarea deciziei pronunțate invocând Decizia nr. 81/2013 Curții Constituționale nu a făcut altceva decât a adăugat la lege într-un mod nepermis,pronunțând în aceste condiții o decizie eronată, nelegală. Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Integritate, a arătat că motivele dezvoltate de contestator se referă la pretinse erori de judecată, iar nu la „greșeli materiale", în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 318 C. proc. civ. Examinând cauza și decizia contestată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată cererea că prezenta contestație în anulare este nefondată.

În vederea soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.). Având în vedere temeiul legal invocat, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile contestației în anulare speciale reglementate de art. 318 C. proc.

civ. În ceea ce privește contestația în anulare specială, Codul de procedură civilă prevede în art. 318, două motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare. În speța prezentă, contestatorul a invocat ca temei al cererii sale, săvârșirea unor erori materiale, motiv pentru care analiza contestației se va efectua sub acest aspect. Potrivit doctrinei și jurisprudenței cvasiunanime, în sensul art. 318 C. proc. civ., prin greșeală materială se înțelege o greșeală de ordin procedural, care a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare. Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 Cod procedura civilă. În speța prezentă, criticile formulate de contestator privesc greșita apreciere a probelor, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare. Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare. Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamantul-contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de reclamantul-contestator nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I Cod procedura civilă, text care se referă la erori de ordin procedural și nu la pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

Față de considerentele de mai sus, se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul K.K.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de K.K. împotriva Deciziei nr. 2314 din 20 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2015.