ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2015

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2314 din 20 mai 2014 Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A.N.I. împotriva

Sentinței nr. 214 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a modificat sentința

recurată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul K.K., ca

neîntemeiată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța de recurs a reținut că,

instanță de fond a

fost sesizată în baza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 pentru a se

pronunța asupra legalității raportului de evaluare nr. 105645/GII/26 septembrie

2011 al ANI prin care s-a constatat că intimatul-reclamant în calitate de

deputat în Parlamentul României nu a respectat prevederile legale privind

conflictul de interese întrucât în perioada 2004-2010 a propus angajarea și a

avizat contractul de muncă al soției și fiului său la cabinetul parlamentar

apreciindu-se că au fost încălcate de acesta dispozițiile art. 70-71 din Legea nr.

161/2003.

Prima instanță, prin

soluția dispusă, a apreciat că dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003

nu sunt aplicabile categoriei demnitarilor senatori sau deputați deoarece

Constituția, Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 161/2003 nu conțin dispoziții

privitoare la conflictul de interese în situația deputaților și senatorilor

astfel încât nu pot fi extinse prin analogie dispozițiilor art. 70-71 din Legea

nr. 161/2003.

Înalta Curte a

apreciat că, această interpretare în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003

nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnități

sau funcții publice, respectiv deputaților sau senatorilor, este nelegală și

eronată.

Deși statutul

constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul

funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor

drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în

raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau

o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile

prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

În acest

sens, prezintă relevanță considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013,

publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013 prin care Curtea Constituțională

a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea

pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul

deputaților și al senatorilor.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea

demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă

încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în

considerarea căreia le revin obligații specifice.

A mai constatat

instanța constituțională, situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct.

3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte

categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ.

În ceea ce privește

motivele de nulitate invocate de reclamantul-intimat prin întâmpinare, instanța

de recurs a apreciat că nu pot fi reținute deoarece

dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot

fi aplicate prezentei cauze.

Aceasta deoarece

excepția de nelegalitate este invocată de reclamant cu privire la însăși

raportul de evaluare emis de A.N.I. și care formează obiectul sesizării

instanței de fond conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și nu un act

administrativ de care depinde soluționarea prezentului litigiu pe fond.

În opinia instanței

de recurs excepția de nelegalitate în raport de obiect a fost considerată ca

fiind inadmisibilă și nu poate fi reținută ca motiv de nulitate a actului

administrativ individual contestat.

Deasemenea, în ceea

ce privește aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului

neretroactivității legii, consacrat constituțional, de către recurentă prin

încheierea raportului de evaluare nr. 105645/GII din 26 noiembrie 2011, instanța

de recurs a constat că contestația este nefondată.

În cauză autoritatea

recurentă avea competența materială și funcțională de a emite raportul de

evaluare contestat, verificările fiind începute de Agenție la 17 noiembrie 2010,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Prin urmare întreaga

perioadă s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr.

176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au analizate

și încadrate juridic în prevederile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003, în

vigoare întreaga perioadă supusă evaluării 2004-2010, cu respectarea

principiului tempus regit actum.

De aceea, Înalta

Curte a constatat că nu poate fi reținut aspectul de nelegalitate privind

încălcarea principiului neretroactivității legii, aplicarea greșită a legii în

timp de către autoritatea recurentă neputând fi reținută deoarece nu este o

apărare fondată.

Împotriva Dispoziției

nr. 2314 din 20 mai   2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, K.K. a formulat contestație în anulare.

În motivarea cererii se

arată că instanța de recurs a apreciat eronat că "în speță prezintă

relevanță considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013 a Curții

Constituționale", prin care a fost soluționată obiecția de

neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și

completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor,

întrucât din analiza Deciziei Curții Constituționale rezultă că aceasta nu a

fost pronunțată în urma sesizării cu privire la neconstituționalitatea

dispozițiilor Legii nr. 161/2003, ci cu privire la dispozițiile art. I pct. 3

din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006, în care a fost

prevăzut termenul de contestare de 45 de zile pe care le are la îndemână

parlamentarul declarat de A.N.I. ca fiind incompatibil, pentru a ataca la

instanța judecătorească raportul Agenției.

Aprecierile Curții Constituționale

se refereau strict la tratamentul juridic diferențiat de procedură și anume la neconstituționalitatea

termenului de 45 de zile, la exercitarea căii de atac. Aceste aprecieri nu se referau

la interpretarea Legii nr. 161/2003, sub aspectul că parlamentarilor sunt

aplicabile situațiile de conflict de interese în baza art. 10 și 71 din această

lege.

Chiar Curtea

Constituțională afirmă că "statutul constituțional și legal al membrilor

Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului este diferit de statutul funcționarilor

publici, și în general de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în

consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi”. În

acest context se încadrează și posibilitatea de a angaja persoane de încredere

la cabinetele parlamentare teritoriale, nefiind interzisă angajarea rudelor.

Instanța de recurs

prin argumentarea la motivarea deciziei pronunțate invocând Decizia nr. 81/2013

Curții Constituționale nu a făcut altceva decât a adăugat la lege într-un mod

nepermis,pronunțând în aceste condiții o decizie eronată, nelegală.

Prin întâmpinare,

pârâta Agenția Națională de Integritate, a arătat că motivele dezvoltate de

contestator se referă la pretinse erori de judecată, iar nu la „greșeli

materiale", în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 318 C.

proc. civ.

Examinând cauza și decizia

contestată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată cererea că prezenta

contestație în anulare este nefondată.

În vederea

soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere

instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile

prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată.

Codul de procedură

civilă reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în

anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare

specială (art. 318 C. proc. civ.).

Având în vedere

temeiul legal invocat, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile

contestației în anulare speciale reglementate de art. 318 C. proc. civ.

În ceea ce privește

contestația în anulare specială, Codul de procedură civilă prevede în art. 318,

două motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori

materiale sau instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În speța prezentă,

contestatorul a invocat ca temei al cererii sale, săvârșirea unor erori

materiale, motiv pentru care analiza contestației se va efectua sub acest

aspect.

Potrivit doctrinei și

jurisprudenței cvasiunanime, în sensul art. 318 C. proc. civ., prin greșeală

materială se înțelege o greșeală de ordin procedural, care a avut drept

consecință pronunțarea unei soluții greșite. În această categorie intră greșeli

comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale

ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

O greșeală de

apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia,

situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de

fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în

anulare.

Contestația în

anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum

ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că

aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede

condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 Cod procedura

civilă.

În speța prezentă,

criticile formulate de contestator privesc greșita apreciere a probelor, precum

și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial aplicabile

în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot

forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced

voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a

conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de

retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod

real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor

legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ.,

motiv de contestație în anulare.

Trebuie precizat că,

așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional,

numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de

judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau

extraordinare.

Legea de procedură,

respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în

anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a

probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamantul-contestator nu sunt

susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac

a contestației în anulare.

Din perspectiva

analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de

reclamantul-contestator nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială,

astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I Cod procedura civilă,

text care se referă la erori de ordin procedural și nu la pretinse erori de

fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau

interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.

Față de

considerentele de mai sus, se va respinge contestația în anulare formulată de

contestatorul K.K.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de K.K. împotriva Deciziei nr. 2314 din 20 mai 2014 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2015.