ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2865/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea formulată și hotărârea

instanței de fond.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal la data de 4 decembrie 2012, reclamanta SC I.M.P. SRL, în

contradictoriu cu pârâta A.N.C.O.M., a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună următoarele:

Repunerea în termenul

legal vizând calea de atac a deciziei privind sancționarea reclamantei, emisă de

A.N.C.O.M., din 3 ianuarie 2011.

Anularea sus menționatei

decizii și, pe cale de consecință, a proceselor-verbale din 6 aprilie 2011, din

30 iunie 2011, din 30 septembrie 2011 și din 4 ianuarie 2012, toate acestea vizând

stabilirea obligației de plată a amenzii administrative decurgând din aceasta.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin decizia din 3 ianuarie 2011 s-a dispus sancționarea

sa pentru neconformarea de a se supune obligației unui control inițiat de pârâtă.

Or, a arătat reclamanta, în realitate nu a deținut niciodată vreun spațiu și, cu

atât mai puțin, vreo aparatură specifică în locația în care se pretinde că s-ar

fi desfășurat operațiunea.

Reclamanta a susținut

că nici una din pretinsele comunicări ale actelor sus menționate și care au vizat-o

nu au ajuns la cunoștința sa, precizând că a aflat de decizia și procesele-verbale

respective cu totul întâmplător, cu ocazia unei solicitări de deschidere a procedurii

de insolvență și care o vizează.

Pârâta A.N.C.O.M.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei referitoare

la repunerea rn termenul legal de contestare.

Prin sentința

civilă nr. 1726 din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termenul de introducere

a acțiunii și a respins acțiunea reclamantei SC I.M.P. SRL, în contradictoriu cu

pârâta A.N.C.O.M., ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că obiectul cauzei deduse judecății privește, în

principal decizia din 3 ianuarie 2011, prin care A.N.C.O.M. a dispus sancționarea

reclamantei cu amendă în cuantum de 200 RON/zi de întârziere până la data executării

obligației de a se supune acțiunii de control a A.N.C.O.M.

Ori termenul de

contestare al unei astfel de decizii este de 30 de zile de la data comunicării,

potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 22/2009 privind înființarea A.N.C.O.M.

Curtea a reținut

că termenul de 30 zile, reprezintă un termen de decădere, astfel că solicitarea

de repunere în termen a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ.

Din afirmațiile

reclamantei, aceasta a luat cunoștință de decizia din 3 ianuarie 2011 la data de

10 octombrie 2012, când a solicitat și eliberarea unei copii a acesteia depuse la

Dosarul nr. 5944/120/2012, înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, dosar având

ca obiect deschiderea procedurii de insolvență în ceea ce o privește pe reclamantă.

Pe de altă parte

pârâta a susținut că reclamanta a luat cunoștință de actul contestat la data de

19 ianuarie 2011, astfel cum rezultă din confirmarea de primire în care apar atât

semnătura delegatului societății destinatare, cât și ștampila acesteia, aceeași

ștampilă care se regăsește inclusiv în prezenta acțiune formulată de reclamantă.

Potrivit dispozițiilor

art. 103 alin. (1), alin. (2) C. proc. civ., „(1) neexercitarea oricărei căi de

atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința ei; (2) în acest din urmă caz, actul de

procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării în același

termen vor fi arătate și motivele împiedicării.”.

Prima instanță

a statuat că în cauza de față, împrejurările invocate de către reclamantă în sensul

că decizia contestată nu i-a fost comunicată efectiv la data de 19 ianuarie 2011,

sunt irelevante din perspectiva analizei incidenței dispozițiilor legale anterior

menționate, având în vedere că și în raport cu data de 10 octombrie 2012, data indicată

de reclamant că ar fi luat cunoștință de actul atacat, acțiunea de anulare formulată

în instanță este peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12 din O.U.G. nr.

22/2009.

Împrejurarea că

pârâta a refuzat să-i comunice decizia atacată, urmare a demersului reclamantei,

ulterior datei de 10 octombrie 2012, nu poate fi reținută ca fiind o împrejurare

mai presus de voința acesteia de a se adresa instanței de contencios administrativ,

cu acțiunea în anulare împotriva actului, câtă vreme reclamanta îi cunoștea conținutul

și implicit era în măsură să formuleze orice critici de nelegalitate și netemeinicie

încă de la data de 10 octombrie 2012.

Recursul declarat

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC I.M.P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta a susținut,

în esență că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 103

alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.

A arătat că la

data de 10 octombrie 2012 a solicitat pârâtei intimate să-i comunice oficial decizia

și procesele-verbale în discuție.

Urmare refuzului

ce i-a fost comunicat la data de 29 octombrie 2012 prin adresa din 25 octombrie

2010, la data de 29 noiembrie 2012 au formulat cererea ce face obiectul prezentului

dosar, asumându-și riscul luării în discuție a enunțurilor pârâtei intimate vizând

actele în discuție.

Or, refuzul care

este actual și a cărui realitate instanța de fond o constată, este un motiv de împiedicare

în sensul art. 103 C. proc. civ.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile

legale aplicabile, constată următoarele:

Reclamanta SC

I.M.P. SRL, prin acțiunea formulată, a solicitat repunerea în termenul legal vizând

calea de atac a deciziei privind sancționarea reclamantei, emisă de A.N.C.O.M.,

din 3 ianuarie 2011 și anularea sus menționatei decizii și, pe cale de consecință,

a proceselor-verbale din 6 aprilie 2011, din 30 iunie 2011, din 30 septembrie 2011

și din 4 ianuarie 2012, toate acestea vizând stabilirea obligației de plată a amenzii

administrative decurgând din aceasta.

Înalta Curte constată

că prima instanță, respingând cererea de repunere în termenul de introducere a acțiunii

și anularea actului administrativ, ca tardiv formulată, a pronunțat o hotărâre legală

și temeinică, motiv pentru care va menține această soluție.

Reclamanta a solicitat

anularea deciziei din 3 ianuarie 2011, emisă de A.N.C.O.M. prin care s-a dispus

sancționarea sa pentru neconformarea sa de a se supune obligației unui control inițiat

de pârâtă.

Potrivit dispozițiilor

art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 22/2009 „Deciziile adoptate în exercitarea atribuțiilor

prevăzute de lege din domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale,

echipamentelor radio și echipamentelor terminale de comunicații electronice, inclusiv

din punct de vedere al compatibilității electromagnetice, serviciilor poștale

și tehnologiei informației, inclusiv cele adoptate în conformitate cu prevederile

art. 36 din O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor,

aprobata cu modificări și completări prin Legea nr. 591/2002, cu modificările și

completările ulterioare, pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de

Apel București, fără parcurgerea procedurii prealabile prevăzute la art. 7 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Deciziile cu caracter individual pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

În cauză pârâta

a susținut că reclamanta a luat cunoștință de actul contestat la data de 19

ianuarie 2011, astfel cum rezultă din confirmarea de primire în care apar atât semnătura

delegatului societății destinatare, cât și ștampila acesteia, aceeași ștampilă care

se regăsește inclusiv în prezenta acțiune formulată de reclamantă.

Pe de altă parte,

din afirmațiile reclamantei, aceasta a luat cunoștință de decizia din 3

ianuarie 2011 la data de 10 octombrie 2012, când a solicitat și eliberarea unei

copii a acesteia depuse la Dosarul nr. 5944/120/2012, înregistrat pe rolul Tribunalului

Dâmbovița, dosar având ca obiect deschiderea procedurii de insolvență în ceea ce

o privește pe reclamantă.

Astfel că nu se

justifică motivul care a împiedicat-o să conteste actul în termenul de 30 de zile

prescris de art. 12 din O.U.G. nr. 22/2009, calculat cu începere de la data la care

a luat cunoștință de decizia A.N.C.O.M. în modalitatea arătată.

Înalta Curte constată

că în cauză nu pot fi reținute prevederile art. 103 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 103 alin. (1), alin. (2) C. proc. civ. „(1)neexercitarea oricărei căi de atac

și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința ei; (2) în acest din urmă caz, actul de

procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării în același

termen vor fi arătate și motivele împiedicării.”

Faptul invocat

de reclamantă în sensul că pârâta a refuzat să-i comunice decizia atacată urmare

a demersului reclamantei, ulterior datei de 10 octombrie 2012, nu poate fi reținut

ca fiind o împrejurare mai presus de voința părții de a se adresa instanței de contencios

administrativ cu acțiunea în anulare, câtă vreme reclamanta cunoștea conținutul

actului și putea să formuleze orice critici de nelegalitate și netemeinicie a acestuia.

În concluzie,

ținând cont de motivele mai susenuntate și constatând că instanța de fond a reținut

în mod corect că cererea de repunere în termen este nefondată și acțiunea în anulare

este tardivă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I.M.P. SRL împotriva sentinței nr. 1726 din 28 mai 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 iunie 2014.