ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3513/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3513/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Hotărârea instanței de fond

Prin

Sentința civilă nr. 5564 din 5 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul C.F. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația

Finanțelor Publice Sector 2, a anulat Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011

emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de

impunere nr. 726914 din 31 ianuarie 2011 emisă de pârâta A.F.P. Sector 2

București și Raportul de inspecție fiscală nr. 726913 din 31 ianuarie 2011

încheiat de A.F.P. Sector 2 București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut următoarele:

În perioadele 2 noiembrie 2010 - 30 noiembrie

2010 și 20 ianuarie 2011 - 31 ianuarie 2011, o echipă de inspecție fiscală a

Administrației Finanțelor Publice Sector 2 a verificat modul de calcul și

declarare a taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului consolidat de către

reclamant în perioada noiembrie 2006 - iulie 2010.

Inspectorii au stabilit că pentru veniturile

realizate în perioada amintită mai sus, reclamantul avea obligația de

înregistrare și plată a TVA, rezultând din cesiunea de drepturi de autor,

considerată de prevederile fiscale, ca fiind prestare de servicii.

Din analiza contractelor reiese că acestea au

fost încheiate sub denumirea "contracte de comandă", respectiv pentru

realizarea unor lucrări de artă monumentală în serviciul instituțiilor publice

care au solicitat crearea acestor opere, și anume, "S.",

"M.", "S.n.S.r.", lucrări de interes general ce aparțin

beneficiarilor Ministerul Culturii și Cultelor și Administrația Monumentelor și

a Patrimoniului Turistic, cu scopul de a fi puse la dispoziția publicului larg

pentru educație culturală și istorică.

În data de 28 februarie 2011, ulterior

comunicării raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2011 și a deciziei

de impunere din 31 ianuarie 2011, reclamantul a formulat contestație împotriva

acestor acte administrative fiscale, în conformitate cu prevederile art. 205 C.

proc. fisc., contestație prin care a învederat organelor fiscale că, potrivit

art. 141 alin. (1) lit. k) și m) din C. fisc., veniturile încasate ca urmare a

activității cultural artistice efectuate pentru instituții publice și în

interes general, sunt scutite de la plata TVA, astfel cum a fost asigurat de

altfel, chiar de către Ministerul Culturii și Cultelor și Administrația

Monumentelor și a Patrimoniului Turistic la data încheierii contractelor de

comandă cu aceste instituții.

Lucrările de artă au fost efectuate la

comanda expresă a beneficiarilor, aceștia fiind finanțatorii exclusivi ai operelor

din fonduri bugetare, iar sumele încasate nu au reprezentat venituri nete, ci

brute, astfel cum reiese și din cuprinsul contractelor amintite, aceste lucrări

realizându-se pe etape, în funcție de fiecare activitate în parte (realizare

machetă, turnare în bronz, amenajare și amplasare a monumentului) și de

costurile materiilor prime, al materialelor și a tuturor celorlalte bunuri și

servicii necesare realizării comenzii.

Prin Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011,

pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a soluționat

contestația înregistrată sub nr. x/2011, întemeiată pe dispozițiile art. 205 C.

proc. fisc., respingând ca neîntemeiată contestația formulată împotriva

deciziei de impunere din 31 ianuarie 2011 pentru suma totală de 8.990.760 lei,

reprezentând taxă pe valoare adăugată în sumă de 4.806.982 lei și accesorii în

sumă de 4.183.778 lei aferente acesteia, fără a se pronunța și asupra

legalității raportului de inspecție fiscală, astfel cum se solicitase prin

contestația formulată.

Pentru a se pronunța astfel, pârâta a reținut

că reclamantul a desfășurat activități economice supuse taxei pe valoarea

adăugată, respectiv, efectuarea unor lucrări de artă monumentală și cesiunea

drepturilor de autor asupra acestora către Ministerul Culturii și Cultelor și

Administrația Monumentelor și a Patrimoniului Turistic, dobândind astfel

calitatea de persoană impozabilă, fără a solicita înregistrarea ca plătitor de

TVA după depășirea plafonului de venituri realizate din operațiuni impozabile

în decursul unui an calendaristic, înlăturând apărările și argumentele

învederate prin contestația formulată.

Coroborând prevederile C. fisc. în vigoare la

data emiterii actelor administrative atacate, respectiv anul 2011, (art. 126,

art. 127 și art. 152) rezultă că, pentru a fi purtătoare de TVA, o operațiune

trebuie să fie o vânzare de bunuri sau o prestare de servicii, care are

caracter economic și de continuitate și care este efectuată de către o persoană

impozabilă. Cesiunea de drepturi de autor nu poate fi o vânzare de mărfuri și

nici nu poate reprezenta o activitate de prestări servicii, fiind în realitate

o operațiune distinctă de acestea.

Prin cesiunea de drepturi de autor se conferă

beneficiarului exclusivitatea exploatării operei de creație intelectuală, iar

autorul își asumă obligația de a nu face acte sau fapte de natură a tulbura

exploatarea operei de către cesionar, în schimbul acestei abțineri, autorul

primește un preț, însă fără a se transfera cesionarului drepturile

nepatrimoniale, respectiv paternitatea operei, ci doar drepturile patrimoniale

asupra acesteia.

Așadar, cesiunea de drepturi de autor, nu se

poate asimila cu vânzarea de bunuri, deoarece drepturile de proprietate

intelectuală nu sunt bunuri corporale, ci valori incorporale.

Totodată, cesiunea de drepturi de autor nu

poate fi asimilată nici cu prestările de servicii, întrucât nu presupune o

activitate în favoarea beneficiarului, această soluție fiind de altfel

prezentată și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin hotărârea C-533/07 Falco Privatstiftung,

Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst a Curții de Justiție a

Uniunii Europene, s-a statuat în mod expres că cesiunea de drepturi de

proprietate intelectuală nu este o prestare de servicii în sensul Regulamentului

nr. 44/2001 cu privire la competența de soluționare a litigiilor în dreptul

Uniunii Europene.

Astfel cum a reținut și Curtea, cu toate că

art. 50 din Tratat, privind libera circulație a serviciilor și Directiva cu

privire la TVA din 2006 fac referire la cesiunea de drepturi de autor ca fiind

inclusă în categoria largă a prestărilor de servicii, Curtea a interpretat

actele de drept comunitar european în sensul că, includerea cesiunii

drepturilor de autor în categoria prestărilor de servicii s-a făcut doar cu

scopul de a permite persoanelor implicate în astfel de operațiuni să

beneficieze de liberalitățile stabilite de Tratat, însă operațiunea, fiind în

realitate, esențial diferită de prestările de servicii privite din perspectiva

Regulamentului nr. 44/2001.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect

s-a statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Directiva relativă

la TVA, noțiunea de prestări servicii este o definiție negativă, care prin

natura sa este în mod necesar largă, întrucât aceasta este definită drept o

operațiune care nu constituie o livrare de bunuri, în această directivă se

menționează, ca operațiuni purtătoare de TVA doar vânzările de bunuri și

prestările de servicii, dar condițiile în care se aplică în mod efectiv TVA sunt

caracterul economic și de continuitate al operațiunii și efectuarea acesteia de

către o persoană impozabilă.

Din acest punct de vedere, textul din Codul

fiscal, conform căruia cesiunea de drepturi de autor este calificată drept

prestare de servicii apare ca fiind o implementare incorectă a Directivei, ceea

ce dă naștere aplicării directe a acesteia în dreptul intern.

Totodată, Curtea are competența de a da o

interpretare oficială și obligatorie a dreptului Uniunii Europene, ceea ce

presupune că interpretarea dată de aceasta în Hotărârea C-533/07 Falco

Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst din 23

aprilie 2009, citată mai sus, potrivit căreia, cesiunea de drepturi de autor nu

este o prestare de servicii, este obligatorie pentru instanțele și autoritățile

naționale. Mai mult decât atât, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția

României, dreptul comunitar european are prioritate la aplicare față de

dispozițiile interne, așa încât, instanța română este obligată să lase neaplicat

textul din C. fisc. ce consideră cesiunea de drepturi de autor drept o prestare

de servicii.

Operațiunile ce pot fi supuse TVA au un

caracter economic și de continuitate, iar dacă unei operațiuni, în speță,

cesiunea de drepturi de autor, îi lipsește regularitatea specifică unei afaceri

și riscul ce și-l asumă cel ce prestează o astfel de activitate, activitatea

respectivă trebuie exclusă din sfera de aplicare a prevederilor privind TVA.

Autorul care cedează creația artistică nu desfășoară prin această cesiune o

activitate economică, întrucât activitatea în sine este reprezentată de creația

intelectuală, iar nu cesiunea, și chiar în măsura în care se încasează periodic

o sumă de bani din cesiunea drepturilor de autor, nu se poate afirma că prin

aceasta se desfășoară o activitate continuă, întrucât autorul își asumă

obligația de a nu împiedica exploatarea și valorificarea de către cesionar a

operei.

Aplicarea de TVA unor contracte de cesiune de

drepturi de autor, precum și aplicarea retroactivă a TVA cu impunerea de

penalități, contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Silver contra Marii Britanii, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu este lege în sensul Convenției

(așadar, se înlătură de la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția

României), legea care nu permite cetățeanului să își ordoneze comportamentul în

așa fel încât să respecte legea. De asemenea, nu se respectă condițiile

încrederii în actul normativ respectiv și ale predictibilității aplicării sale de

către autoritățile care schimbă intempestiv modul în care interpretează și

aplică legea, mai cu seamă cea din domeniul fiscal.

civile nr. 5564 din 5 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în

termen legal, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București - Administrația Finanțelor Publice Sector 2, Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației

Finanțelor Publice Sector 2, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a reluat explicațiile și

argumentele formulate în fața instanței de fond, arătând, în esență, că

activitatea desfășurată de către reclamant, respectiv cesiunea drepturilor de

autor către Ministerul Culturii și Cultelor și Administrația Monumentelor și a

Patrimoniului Turistic asupra operelor de artă monumentală realizate,

reprezintă o prestare de servicii efectuată cu plată, conform prevederilor art.

127 alin. (1) și (2) și art. 129 alin. (1) și (3) din C. fisc., în forma

aplicabilă în perioada verificată.

În susținerea cererii de recurs, pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea pronunțată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente:

Intimatul îndeplinește toate cerințele

prevăzute de art. 126 din C. fisc. pentru a fi considerată persoană impozabilă

din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Conform prevederilor legale în vigoare în

perioada supusă inspecției fiscale (1 octombrie 2006 - 31 iulie 2010), cesiunea

drepturilor de autor reprezintă o prestare de servicii și în consecință,

activitatea desfășurată de intimat reprezintă o prestare de servicii efectuată

cu plată, astfel că intimatul, desfășurând activități economice în sensul taxei

pe valoarea adăugată, în speță, activitățile prestatorilor de servicii, a

dobândit calitatea de persoană impozabilă.

Instanța de fond a apreciat greșit

aplicabilitatea Hotărârii C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch

împotriva Gisela Weller Lindhorst.

La emiterea Deciziei nr. 461 din 29 noiembrie

2011 au fost avute în vedere dispozițiile legale aplicabile în perioada supusă

verificării și care stipulează în mod expres faptul că cesiunea drepturilor de

autor reprezintă o prestare de servicii.

Mai mult, începând cu data aderării României la

Uniunea Europeană, Directiva a 6-a cu privire la TVA a fost transpusă în

dreptul intern, astfel încât, nu poate fi invocat art. 148 alin. (2) din

Constituția României, nefiind vorba de norme de drept diferite, dintre care să

primeze dreptul comunitar, ci de aceeași normă europeană care a fost

încorporată în dreptul național.

În ceea ce privește obligativitatea

înregistrării ca plătitor de TVA, în cauză sunt incidente prevederile art. 152

și art. 153 alin. (1) - (3) din C. fisc., precum și pct. 56 din H.G. nr.

44/2004.

În condițiile în care contribuabilul nu și-a

respectat obligațiile ce-i reveneau cu privire la înregistrarea ca plătitor de

TVA, organele fiscale, înainte de înregistrare vor solicita TVA pentru perioada

anterioară în care contribuabilul ar fi trebuit să o colecteze, pentru perioada

cuprinsă între data la care avea obligația să se înregistreze ca plătitor de

TVA și data constatării abaterii.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În critica formulată potrivit art. 304 pct. 5

C. proc. civ., pârâta a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleași instanțe, motivat de nelegala citare a pârâtei

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București la judecata în

fond a pricinii, fapt de natură a-i produce o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului de procedură viciat.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, arătând că nu este emitentul niciunuia dintre

actele administrative contestate de reclamant.

S-a mai învederat că Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București administrează doar persoanele

juridice contribuabili mijlocii, cu domiciliul fiscal în municipiul București,

conform Ordinului Președintelui ANAF nr. 2731/2010, iar reclamantul fiind

persoană fizică, este contribuabil mic aflat în administrarea Administrației

Financiare Sector 3, unde își are sediul fiscal.

recursurilor declarate în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului,

sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în

limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de către

pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în baza art.

304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Din actele dosarului se constată că pe

parcursul soluționării cauzei în primă instanță, atât la administrarea

probelor, cât și la dezbaterea fondului, pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București a fost legal citată la sediul acestei

instituții, situat în str. Dimitrie Gerota nr. 13, sector 2, București, conform

dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare, aflate la dosarul instanței de

fond.

Prin urmare, pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București a fost legal citată la termenele de

judecată acordate în cauză și a avut posibilitatea de a cunoaște pretențiile

formulate de reclamant și de a-și pregăti apărarea în mod corespunzător, fiind

asigurate garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că este fondat motivul

de recurs formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Calitatea procesuală pasivă presupune

existența unei identități între persoana pârâtului și persoana căreia îi

incumbă obligația corelativă dreptului dedus judecății.

În cauză, actele administrative fiscale a

căror anulare se solicită, sunt întocmite de către Agenția Națională de

Administrare Fiscală, emitent al deciziei de soluționare a contestației și de

către Administrația Finanțelor Publice Sector 2, emitent al raportului de

inspecție fiscală și a deciziei de impunere.

Din această perspectivă, reținând că

reclamantul nu a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtei Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte va admite

excepția analizată și va respinge acțiunea formulată de reclamant în

contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

lipsită de calitate procesuală pasivă.

Criticile formulate pe fondul pricinii de

către pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor

Publice Sector 2, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate,

constatându-se că instanța de fond a aplicat în mod greșit legislația

referitoare la operațiunile purtătoare de TVA, în raport cu elementele de fapt

ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate față de întregul

material probator administrat de părți.

Astfel, prin raportul de inspecție fiscală

din 31 ianuarie 2011 și decizia de impunere din 31 ianuarie 2011 emise de

Administrația Finanțelor Publice Sector 2 București, s-a stabilit în sarcina

reclamantului TVA de plată în cuantum de 4.806.982 lei, pentru operațiunile

desfășurate în perioada 2006 - 2010, întrucât acesta a depășit plafonul legal

de scutire de 200.000 lei, fără a se înregistra și a plăti TVA aferentă acestor

tranzacții.

Organele de inspecție fiscală au constatat că

în perioada 1 octombrie 2006 - 31 iulie 2010, persoana fizică C.F. a realizat

venituri din efectuarea unor lucrări de artă monumentală și cedarea drepturilor

de autor și drepturilor conexe, în baza unor contracte încheiate cu Ministerul

Culturii și Cultelor și cu Administrația Monumentelor și a Patrimoniului

Turistic.

Conform contractelor menționate, beneficiarul

comandă și autorul se obligă să execute lucrările de artă care intră în

proprietatea beneficiarului împreună cu drepturile de autor și drepturile

conexe, în urma acestora reclamantul realizând, în perioada 2006 - 2010,

venituri brute în sumă totală de 26.657.049 lei.

Organele fiscale au constatat că reclamantul

este persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată,

precum și faptul că activitatea desfășurată de acesta intră în sfera de

aplicare a TVA, nefiind o operațiune scutită de plata respectivei taxe, conform

dispozițiilor art. 141 alin. (1) și alin. (2) din C. fisc.

Prin Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011

emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală, s-a respins contestația administrativă

formulată de reclamant, ca neîntemeiată, soluție pe care Înalta Curte o

apreciază ca fiind legală și temeinică.

În legislația fiscală națională, operațiunile

care intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt prevăzute de

art. 126 alin. (1) din C. fisc.

Potrivit art. 126 alin. (1) din C. fisc., în

forma aplicabilă în perioada verificată, în sfera de aplicare a TVA se cuprind

livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plată pe teritoriul

României, în condițiile în care sunt realizate de o persoana impozabilă, astfel

cum este definită la art. 127 alin. (1) C. fisc., iar livrarea bunurilor sau

prestarea serviciilor rezultă din una dintre activitățile economice prevăzute

de art. 127 alin. (2) C. fisc.

În mod greșit, instanța de fond a reținut că

cesiunea de drepturi de autor nu poate fi asimilată cu vânzarea de bunuri și

nici cu prestările de servicii.

Astfel, conform art. 129 alin. (1) și alin.

(3) lit. b) din C. fisc., forma în vigoare în perioada 26 august 2006 - 31

decembrie 2006, "(1) Se consideră prestare de servicii orice operațiune

care nu constituie livrare de bunuri. (3) Prestările de servicii cuprind

operațiuni cum sunt: b) transferul și/sau transmiterea folosinței drepturilor

de autor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale și a altor drepturi

similare;".

În perioada 1 ianuarie 2007 - 31 noiembrie

2009, aceste dispoziții legale au fost menținute, cu precizarea că, potrivit

art. 129 alin. (1) din C. fisc., "Se consideră prestare de servicii orice

operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art.

128."

Începând cu data de 1 ianuarie 2010, art. 129

alin. (1) C. fisc. a fost menținut în forma redată mai sus, iar art. 129 alin.

(3) lit. b) din C. fisc. are următorul conținut: "(3) Prestările de

servicii cuprind operațiuni cum sunt: b) "cesiunea bunurilor necorporale,

indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum

sunt: transferul și/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licențelor,

mărcilor comerciale și a altor drepturi similare;".

În conformitate cu prevederile legale

menționate, se constată că cesiunea drepturilor de autor către Ministerul

Culturii și Cultelor și Administrația Monumentelor și a Patrimoniului Turistic,

asupra operelor de artă monumentală realizate, reprezintă o prestare de

servicii efectuată cu plată, reclamantul dobândind calitatea de persoană

impozabilă.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene avută în vedere de către instanța de fond la definirea noțiunii de

cesiune de drepturi de autor, nu poate fi reținută ca relevantă pentru soluționarea

favorabilă a cererii reclamantului de scutire de la plata taxei pe valoarea

adăugată pentru activitățile realizate, întrucât vizează o altă situație de

fapt decât aceea reținută în prezenta cauză.

Astfel, se constată că în cauza C-533/07

Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst,

interpretarea noțiunii de "prestare de servicii" s-a făcut în

contextul examinării dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001, ce vizează

stabilirea normelor de competență judiciară aplicabile în materie contractuală

și implicit, a contractelor de prestări de servicii, ipoteză distinctă de

situația de fapt ce face obiectul litigiului dedus judecății, ce privește

încadrarea cesiunii de drepturi de autor în categoria prestărilor de servicii,

care reprezintă activități economice supuse taxei pe valoarea adăugată.

De altfel, în cauza menționată s-a statuat că

noțiunea de "prestare servicii", care figurează la art. 5 pct. 1 lit.

b) din Regulamentul nr. 44/2001, nu trebuie interpretată din perspectiva definiției

noțiunii de "servicii", rezultată din directivele comunitare în

materie de TVA.

De asemenea, sunt eronate argumentele primei

instanțe care analizează cesiunea drepturilor de autor și prin prisma

îndeplinirii condiției referitoare la caracterul de continuitate al activității

economice, reținându-se că în raport de prevederile art. 127 alin. (1) și (2)

din C. fisc., caracterul de continuitate al veniturilor obținute vizează numai

activitățile economice constând în exploatarea bunurilor corporale sau

necorporale.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit

art. 161

2

din C. fisc., dispozițiile Titlului VI din C. fisc.

referitoare la taxa pe valoarea adăugată au transpus Directiva cu privire la

TVA în dreptul intern, astfel încât, nu ne aflăm în prezența unui conflict

între normele naționale și cele comunitare, pentru a se da eficiență

principiului preeminenței dreptului comunitar.

Prin urmare, în speță, având în vedere că

reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, în temeiul dispozițiilor art.

152 și art. 153 din C. fisc., coroborate cu prevederile pct. 56 alin. (1) din

Normele metodologice de aplicare a art. 152 din Codul fiscal, aprobate prin

H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada verificată, acesta are

obligația înregistrării ca plătitor de TVA, întrucât a depășit plafonul de

scutire de 200.000 lei.

Cum reclamantul nu și-a îndeplinit obligația

de a se înregistra ca plătitor de TVA în regim normal, în mod legal, organele

de inspecție fiscală au făcut aplicarea prevederilor pct. 56 alin. (4) lit. a)

din H.G. nr. 44/2004 și au constatat că prin depășirea în luna noiembrie 2006 a

plafonului de scutire de TVA de 200.000 lei, reclamantul devine plătitor de TVA

începând cu data de 1 ianuarie 2007, stabilind în sarcina acestuia TVA de plată

în sumă de 4.806.982 lei.

Pentru considerentele expuse, reținând

legalitatea actelor administrative fiscale contestate, în temeiul dispozițiilor

art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâtele Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București - Administrația Finanțelor Publice Sector 2, modificarea sentinței

atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, cu

consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu

această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate

procesuală pasivă.

Va dispune respingerea acțiunii formulate de

reclamant în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București -

Administrația Finanțelor Publice Sector 2, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Agenția Națională

de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București - Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 2 împotriva Sentinței

civile nr. 5564 din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București - Secția a

VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că

admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București și respinge acțiunea formulată de

reclamantul C.F., în contradictoriu cu aceasta, ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acțiunea formulată de reclamant, în

contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația

Finanțelor Publice a Sectorului 2, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30

septembrie 2014.

Procesat

de GGC - CL