ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1881/2014

Procedura derulată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Raportului de evaluare întocmit la data de 09 noiembrie 2012 și înregistrat din 09 noiembrie 2012 la Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Raportul de evaluare contestat s-a reținut că la data numirii (10 mai 2012) în funcția de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, ar fi deținut funcția de (unic) administrator al SC B. SRL, caz de incompatibilitate reglementat de art. 84 alin. (2) și art. 84 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, s-a reținut că ar fi încălcat obligația prevăzută de dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 potrivit căruia, era obligat la data numirii în funcție, să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. În consecință, s-a constatat că s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în perioada cuprinsă între data numirii în funcția de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat (10 mai 2012) și data revocării din funcția de administrator al SC B. SRL (08 iunie 2012) ar fi exercitat, simultan, o funcție publică de autoritate și funcția de administrator la o societate comercială, încălcând dispozițiile art. 84 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. c) și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Reclamanta a susținut că Raportul de evaluare întocmit de autoritatea pârâtă este nelegal și netemeinic, pentru următoarele motive: La data de 09 mai 2012, acceptând propunerea de numire într-o funcție de demnitate publică și cunoscând faptul că deținea calitatea de administrator la SC B. SRL, a înțeles să renunțe la mandatul acordat de asociați, sens în care a înaintat o cerere societății comerciale către Adunarea Generală a Asociațiilor prin care a solicitat revocarea din calitatea de administrator. A doua zi, după depunerea cererii de revocare a mandatului de administrator, a fost numit în funcția de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, conform Deciziei Primului Ministru nr. 148 din 10 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 314/10.05.2012, Partea I. La data de 08 iunie 2012, Adunarea Generală a Asociațiilor SC B. SRL a dispus revocarea sa din funcția de administrator al societății și numirea unui alt administrator, modificare înregistrată ulterior la Registrul Comerțului, operațiune impusă de dispozițiile legale în vederea asigurării opozabilității față de terți a actelor juridice ale societății. În mod eronat pârâta a apreciat că s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate, aceasta interpretând cu rea-credință și în mod abuziv informațiile furnizate de autoritățile publice. În acest sens, având în vedere că renunțarea este un act juridic unilateral, urmează a fi avute în vedere prevederile art. 1326 noul C. civ. potrivit cărora, actul juridic unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar. Prin urmare, mandatul de administrator a încetat la momentul comunicării cererii din 09 mai 2012 către societate, situație de natură a nu atrage starea de incompatibilitate prevăzute de art. 84 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. c) și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. În mod evident, hotărârea AGA ulterioară, prin care, printre altele, s-a decis revocarea sa din funcția de administrator și numirea unui nou administrator, este consecința firească a cererii depuse la 09 mai 2012, în temeiul și modalitatea convenite de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată. Nicio dispoziție legală nu stabilește obligativitatea menționării în cuprinsul unei hotărâri AGA a motivelor care au determinat adoptarea hotărârilor în cauză, astfel încât, în speță, nu se impunea menționarea în preambulul hotărârii a cererii de revocare a mandatului de administrator. În egală măsură, potrivit informațiilor furnizate de Registrul Comerțului București, cererea de înregistrare a unei mențiuni în registrul comerțului, în speță, cererea având ca obiect schimbarea administratorului unei societăți comerciale, nu este însoțită, printre alte documente expres prevăzute, de cererea de revocare a mandatului și nu există niciun motiv ca această cerere să fie menționată în cererea de înregistrare mențiuni. Practica A.N.I. cu privire la existența stării de incompatibilitate este neunitară sau diferă în funcție de persoana supusă evaluării. Astfel, într-o altă speță, prin Raportul de evaluare din 28 iulie 2011 s-a reținut: „Pentru ca starea de incompatibilitate să nu fi existat, domnul/(...)/avea obligația egală să renunțe la calitatea de administrator /(...)/ înainte de numirea sa în funcția publică, respectiv /(...)/”. Așadar, în mod corect, pârâta, prin inspectorul de integritate, a reținut că renunțarea la calitatea de administrator anterior numirii în funcție este suficient și înlătură starea de incompatibilitate. Cu privire la obligația de depunere a declarației prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, respectiv dacă se afla în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, urmează a se avea în vedere că la data de 08 iunie 2012, a depus, în termenul prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, declarațiile de avere și de interese, înregistrate sub nr. 623, respectiv 612 din 08 iunie 2012 și afișate pe site. Din analiza coroborată a actelor normative aplicabile în speță rezultă fără putință de tăgadă că omisiunea depunerii declarației prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu este sancționată. Prin urmare, simplul fapt al omiterii depunerii declarației în cauză la data de 10 mai 2012 nu este de natură a conduce la concluzia că s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate și nici nu poate atrage de drept starea de incompatibilitate, cu atât mai mult cu cât compartimentul de specialitate din cadrul Guvernului nu l-a anunțat că era necesară depunerea respectivei declarații în ziua de 10 mai 2012. Din prevederile Legii nr. 161/2003 se poate constata cu ușurință că pentru mai multe categorii de demnitari, actul normativ prevede beneficiul unui termen acordat de lege în vederea reglementării situației ce ar atrage starea de incompatibilitate, un termen pentru ca persoanele ce află în stare de incompatibilitate să aibă posibilitatea să renunțe la una dintre funcțiile ce atrag starea de incompatibilitate. Numai în ceea ce privește membrii Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală legea tace, fără a prevedea termenul pentru înlăturarea stării de incompatibilitate. În speță, urmează a se observa că a renunțat la mandatul de administrator, prin cererea înaintată societății, chiar cu o zi înainte de a fi numit în funcția de secretar general adjunct al Guvernului, iar AGA a procedat la revocarea mandatului de administrator în termen de 30 de zile de la cererea formulată, respectându-se atât termenul acordat altor categorii de demnitari, prin analogie, dar și termenul pentru societățile comerciale stabilit prin Legea nr. 31/1990, republicată. Cu privire la declarațiile depuse la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, urmează a se constata că, pentru organizarea și conducerea contabilității SC B. SRL a fost încheiat cu SC C. SRL contractul de prestări servicii din 05 ianuarie 2012, iar administratorul SC B. SRL a împuternicit-o pe doamna D., indicată de prestator, prin procura specială autentificată din 11 ianuarie 2012, să semneze și să depună declarația 112 și orice alte declarații fiscale ale societății. În măsura în care societatea prestatoare și/sau reprezentanții acesteia au continuat, în mod evident, dintr-o eroare materială, să semneze și să depună declarațiile fiscale în numele acestuia la autoritățile competente, chiar și după momentul încetării mandatului de administrator, nu se poate reține vreo culpă a acestuia, cu atât mai mult nu se poate reține că ar mai fi exercitat acte de administrator. În concluzie, față de cele învederate, reclamantul a solicitat anularea Raportului de evaluare din 09 noiembrie 2012 întocmit de Agenția Națională de Integritate. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea cererii reclamantului ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente: Susținerea reclamantului potrivit căreia, cererea de revocare a mandatului de administrator a fost depusă la SC B. SRL este lipsită de relevanță juridică deoarece: Cererea de revocare nu conține nicio mențiune cu care reclamantul să poată proba înregistrarea acesteia în evidențele SC B. SRL la data de 09 mai 2012. Mai mult, hotărârea din 08 iunie 2012 a Adunării Generale a Acționarilor SC B. SRL nu face nico referire cu privire la faptul că cererea de revocare din funcția de administrator a fost trecută pe ordinea de zi sau că a fost aprobată. De asemenea, cererea de revocare fără dată nu este menționată în cererea de înregistrare mențiuni depusă la Registrul Comerțului în data de 15 iunie 2012. Din interpretarea dispozițiilor art. 4 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că mențiunile existente în Registrul comerțului sunt publice și constituie „oglinda” evoluției societății comerciale, orice faptă neînregistrată nefiind opozabilă terțului. În consecință, renunțarea este un act juridic unilateral, dar mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel. Prin urmare, mențiunea retragerii reclamantului din calitatea de administrator la SC B. SRL a devenit opozabilă terților de la data înregistrării cererii de mențiuni la Oficiul Național al Registrului Comerțului, respectiv 15 iunie 2012 și nu de la data de 09 august 2012, cum în mod eronat susține reclamantul. Referitor la practica A.N.I. cu privire la existența stării de incompatibilitate, urmează a se avea în vedere, în principal, faptul că raportul de evaluare invocat ca exemplu nu reprezintă o speță similară. Pe de altă parte, inspectorul de integritate a reținut că: „Pentru ca starea de incompatibilitate să nu fi existat /(...)/ avea obligația legală să renunțe la calitatea de administrator la /(...)/ înainte de numirea sa în funcția publică cu respectarea prevederilor Legii nr. 161/2003 în forma valabilă la data întocmirii raportului de evaluare respectiv a art. 94 alin. (1), art. 94 alin. (2) lit. c), a art. 49 din Legea nr. 188/1999”. În cazul de speță, pentru funcția de membru al Guvernului, legiuitorul a prevăzut obligația ca acesta să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege la art. 84, la data depunerii jurământului sau, după caz, la data numirii în funcție. Reclamantul nu a depus la dosarul lucrării documente din care să rezulte îndeplinirea la data numirii în funcția de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, a obligației prevăzute de dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare. Susținerea reclamantului potrivit căreia, omisiunea depunerii declarației prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu este sancționată, echivalează cu o recunoaștere a faptului că nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de lege. În ceea ce privește susținerea reclamantului referitor la faptul că pentru membrii Guvernului și alte funcții de autoritate din administrația publică centrală și locală, Legea nr. 161/2003 nu prevede termenul în care poate fi înlăturată starea de incompatibilitate, urmează a se avea în vedere că legea dispune ca secretarii generali adjuncți să declare la numirea în funcție faptul că nu se află în situație de incompatibilitate, astfel că orice adăugire sau interpretare a altor dispoziții aplicabile altor categorii de funcții publice nu sunt nici pertinente și nici concludente. Referitor la susținerea reclamantului cu privire la declarațiile depuse la Casa de Asigurări de Sănătate, urmează a se observa că, din evidențele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate rezultă că reclamantul a efectuat acte de administrare a SC B. SRL, atât în perioada 10 mai 2012 – 08 iunie 2012, cât și ulterior, până la data de 03 august 2012. În consecință, pârâta a solicitat respingerea în totalitate a cererii reclamantului ca nefondată, subliniind faptul că, în perioada 10 mai 2012-08 iunie 2012, acesta a exercitat simultan o funcție publică de autoritate și funcția de administrator la o societate comercială, încălcând astfel dispozițiile art. 84 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. c) și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1093 din 22 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în considerentele decisive ale hotărârii, următoarele: Din cuprinsul raportului de evaluare contestat în cauză rezultă că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în perioada exercitării funcției de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, funcție în care a fost numit la 10 mai 2012, a deținut și calitatea de administrator al SC B. SRL, calitate care a încetat la data de 08 iunie 2012. Potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (2) din Legea nr. 161/2013, cu modificările și completările ulterioare, funcția de secretar de stat, funcția de subsecretar de stat și funcțiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, precum și cu exercitarea funcțiilor prevăzute la alin. (1) lit. b)-i), funcția de administrator fiind expres nominalizată la art. 84 alin. (1) lit. c) din actul normativ citat. Este întemeiată susținerea reclamantului, în sensul că, din perspectiva dispozițiilor referitoare la incompatibilități, renunțarea la funcția de administrator operează cu data manifestării unilaterale de voință în acest sens, comunicată societății potrivit dispozițiilor art. 1326 C. civ. Înregistrarea actului de renunțare la Registrul comerțului are altă finalitate, și anume opozabilitatea față de terții cu care contracarează societatea, astfel că momentul înregistrării mențiunii cu privire la încetarea mandatului de administrator nu este relevant în aprecierea incidenței dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 161/2003. Înscrisurile depuse de reclamat în combaterea concluziilor raportului de evaluare nu atestă, dincolo de orice dubiu, depunerea cererii de renunțare la funcția de administrator al SC B. SRL anterior datei numirii în funcția publică de secretar general adjunct al Guvernului. Dispozițiile art. 84 din Legea nr. 161/2003 nu condiționează existența stării de incompatibilitate de exercitarea efectivă a unor atribuții aferente funcțiilor menționate la alin. (1) lit. a)-i), simpla deținere a funcțiilor și calităților menționate fiind atât necesară, cât și suficientă pentru a se constata starea de incompatibilitate. În cazul funcțiilor menționate la art. 84 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, titularii acestora nu au posibilitatea de a rezolva starea de incompatibilitate într-un termen ulterior, astfel că renunțarea ulterioară la calitatea de administrator nu are nicio relevanță pentru constatarea stării de incompatibilitate. În ceea ce privește depunerea declarațiilor la Casa de Asigurări de Sănătate, susținerile reclamantului sunt întemeiate, fiind de observat că au fost depuse la dosarul cauzei contractul de prestări servicii din 05 ianuarie 2012, procura specială autentificată din 11 ianuarie 2012, prin care reclamantul a împuternicit-o pe doamna D., indicată de prestatorul SC C. SRL să semneze și să depună atât declarația 112 (ce privește inclusiv plata contribuției la sănătate), cât și orice alte declarații ale societății, astfel, cum prevăd actele normative în cauză, respectiv Ordinul ANAF nr. 2520/2010. Prin urmare, depunerea acestor declarații în numele reclamantului nu presupune exercitarea de către reclamant a funcției de administrator, fiind evident că reprezintă un fapt străin acestuia. În egală măsură, este întemeiată susținerea reclamantului în sensul că nedepunerea declarației cu privire la inexistența stării de incompatibilitate, prevăzută de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu atrage, în sine, constatarea incompatibilității, însă, ca și în cazul constatărilor referitoare la depunerea declarațiilor către Casa de Asigurări de Sănătate, temeinicia susținerilor reclamantului cu privire la aceste două aspecte nu este aptă să conducă la anularea raportului de evaluare. În consecință, pentru considerentele expuse, prima instanță a constatat că acțiunea promovată de reclamant este neîntemeiată și a dispus respingerea acesteia.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1093 din 22 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: La începutul lunii mai 2012 i s-a adus la cunoștință faptul că urma să fie numit în funcția de secretar general adjunct al Guvernului. Având cunoștință de dispozițiile legale privind starea de incompatibilitate, la data de 09 mai 2012, a înaintat SC B. SRL, societate al cărei administrator era, o cerere privind revocarea sa din această funcție. La data de 10 mai 2012, a fost numit secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, conform Deciziei Primului Ministru nr. 148 din 10 mai 2012, decizie publicată în M. Of. nr. 314/10.05.2012, Partea I. Potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaților unei societăți comerciale nu poate fi convocată în mai puțin de 30 de zile de la data solicitării acestei convocări. La data de 08 iunie 2012, Adunarea Generală Asociaților SC B. SRL s-a întrunit, cu respectarea termenului minim prevăzut de lege, a luat act de solicitarea sa, a dispus revocarea din funcția de administrator al societății și numirea unui alt administrator, modificare ce a fost ulterior înregistrată și la Registrul Comerțului. Deși prima instanță a observat, în mod corect, faptul că cererea sa de revocare din funcția de administrator nu are dată certă conform dispozițiilor legale, totuși în mod greșit nu a luat în considerare această probă ca un început de dovada scrisă ce se coroborează cu probatoriul administrat în cauză. Legea nr. 161/2003 nu prevede expres, pentru membrii Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală, un termen în care aceștia să aibă posibilitatea să înlăture starea de incompatibilitate în care s-ar putea afla la un moment dat. Este de observat că aceeași lege prevede pentru celelalte categorii de demnitari, termenele în care aceștia pot reglementa starea de incompatibilitate în care se găsesc la un moment dat [ex. art. 83 alin. (1), art. 91 alin. (3), art. 99 din Legea nr. 161/2003]. În cazul de față se pot aplica, prin analogie, dispozițiile legale referitoare la termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 83 alin. (1) pentru parlamentari, conform principiului „ubi eadem ratio, eadem lex esse debet”. De la momentul la care a solicitat asociaților SC B. SRL revocarea din calitatea de administrator, nu a mai desfășurat niciun fel de activitate în această calitate. Astfel cum a reținut și prima instanță, după data de 10 mai 2012, SC B. SRL nu a mai desfășurat niciun fel de activitate economică dovada, chiar indirectă, a faptului că acesta nu mai exercita, faptic, vreo activitate în calitate de administrator. Toate aceste probe indirecte vin să confirme faptul că la data de 09 mai 2012 solicitase asociaților SC B. SRL revocarea sa din calitatea de administrator al societății. În concluzie, pentru motivele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii contestației și anulării Raportului de evaluare din 09 noiembrie 2012 emis de Agenția Națională de Integritate, iar în subsidiar, în măsura în care se va aprecia necesară administrarea de probe noi, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Apărările formulate de intimata Agenția Națională de Integritate Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate, apreciind că prima instanță, în mod corect, a reținut, în raport de materialul probator existent la dosar, că recurentul-reclamant nu a făcut dovada depunerii cererii de renunțare la funcția de administrator al SC B. SRL, anterior datei numirii în funcția publică de secretar general adjunct al Guvernului. În aceste condiții, intimata a susținut că a evaluat în mod corect existența stării de incompatibilitate, raportat la dispozițiile art. 84 alin. (2) art. 84 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți La cererea recurentului-reclamant s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art. 305 C. proc. civ. și s-a depus jurisprudență pe linia celor susținute în dovedirea nelegalității actului administrativ contestat. De asemenea, ambele părți au formulat concluzii scrise în cauză. În ședința publică din data de 27 martie 2014, recurentul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care stabilesc următoarele: „(1) Persoana care exercită una dintre funcțiile publice de autoritate prevăzute la art. 84 și 85 este obligată, la data depunerii jurământului sau, după caz, la data numirii în funcție, să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege”. Recurentul a considerat că dispozițiile art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992 sunt întrunite în cauză, întrucât fondul litigiului depinde fără echivoc de norma a cărei neconstituționalitate o invocă, iar până în prezent nu a fost declarată neconstituționalitatea acesteia. Având a aprecia asupra admisibilității sesizării Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nu se impune investirea instanței de contencios constituțional, nefiind întrunite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Potrivit acestui text de lege, excepția de neconstituționalitate are ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Pentru ca mecanismul excepției de neconstituționalitate să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost creat, sintagma „să aibă legătură cu soluționarea cauzei” sau, altfel spus, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie evaluată în raport de circumstanțele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanșarea controlului de neconstituționalitate, ținând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii și de stadiul în care se află litigiul. În speța supusă judecății, condiția „legăturii cu soluționarea cauzei” nu este îndeplinită, întrucât judecata recursului nu poate fi determinată în niciun fel de modul în care este interpretată și aplicată norma vizată de excepția de neconstituționalitate. Astfel, în primă instanță a fost soluționată chestiunea litigioasă legată de nedepunerea declarației cu privire la inexistența stării de incompatibilitate, prevăzută de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, iar cele statuate în această privință în considerentele hotărârii recurate au intrat în puterea lucrului judecat, atât timp cât autoritatea pârâtă nu a înțeles să declare recurs în cauză. În condițiile în care controlul judiciar este limitat la motivele de recurs formulate de reclamant, iar susținerile acestuia legate de aplicarea art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 au fost reținute ca fiind întemeiate prin hotărârea primei instanțe, invocarea în recurs a excepției de neconstituționalitate privind această normă legală este lipsită de finalitate practică. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că Înalta Curte va dispune respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 86 alin. (1) din legea nr. 161/2003. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, în raport de criticile formulate, de probele administrate în cauză, precum și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv cele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurentul A. a supus controlului de legalitate, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare din 09 noiembrie 2012 întocmit de Agenția Națională de Integritate. Prin acest Raport de evaluare s-a constatat că, în perioada exercitării funcției de secretar general adjunct al Guvernului, cu rang de secretar de stat, acesta s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în perioada 10 mai 2012 (data numirii în funcția publică) – 08 iunie 2012 (data revocării din funcția de administrator al SC B. SRL) a exercitat simultan o funcție publică de autoritate și funcția de administrator la o societate comercială, încălcând astfel dispozițiile art. 84 alin. (2), art. 84 alin. (1) lit. c) și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare. Susținerile reclamantului privind nelegalitatea Raportului de evaluare se fundamentează atât pe dispozițiile legale incidente pricinii, cât și pe probatoriul administrat în cauză, în primă instanță și în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ. Astfel, mandatul de administrator reglementat de Legea societăților comerciale nr. 31/1990 este asimilat expres, potrivit art. 72 din acest act normativ, mandatului reglementat de C. civ. Dispozițiile art. 1326 noul C. civ. prevăd că: „(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”. De asemenea, potrivit art. 2034 alin. (1) noul C. civ. „(1) Mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând mandantului renunțarea sa”. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că renunțarea la mandat este un act juridic unilateral supus comunicării, singura condiție impusă de lege pentru existența sa valabilă fiind aceea a notificării mandantului. În acest sens, prima instanță a reținut ca fiind întemeiată susținerea reclamantului în sensul că, din perspectiva dispozițiilor referitoare la incompatibilități, renunțarea la funcția de administrator operează cu data manifestării unilaterale de voință, comunicată societății, potrivit dispozițiilor art. 1326 C. civ. În privința înregistrării actului de renunțare la Registrul comerțului, prima instanță a apreciat că are o altă finalitate, respectiv opozabilitatea față de terții cu care contractează societatea și că momentul înregistrării mențiunii referitoare la încetarea mandatului de administrator nu este relevantă în aprecierea incidenței art. 84 din Legea nr. 161/2003. Referitor la forma de comunicare a renunțării la mandat, potrivit art. 1326 alin. (2) noul C. civ., comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări, dacă legea nu prevede altfel. În acord cu dispozițiile legale expuse, reclamantul A., acceptând propunerea de a fi numit într-o funcție de demnitate publică, a înțeles să renunțe la data de 09 mai 2012 la mandatul acordat de asociații SC B. SRL, conform actului constitutiv al societății. În acest sens, reclamantul a depus, la data de 09 mai 2012, anterior numirii în funcția publică (10 mai 2012), la SC B. SRL, o cerere scrisă datată 09 mai 2012, adresată adunării generale a asociaților, prin care a solicitat revocarea din funcția de administrator, începând cu data de 10 mai 2012, pe motiv că urmează a fi numit într-o funcție publică. La data de 08 iunie 2012, Adunarea Generală a Asociaților SC B. SRL s-a întrunit și a adoptat Hotărârea nr. 1 din 08 iunie 2012, prin care a dispus revocarea reclamantului A. din funcția de administrator și numirea unui nou administrator în persoana doamnei E. Potrivit art. 117 din Legea nr. 31/1990, termenul de întrunire a adunării generale a asociaților nu putea fi mai mic de 30 de zile de la data publicării convocării în Monitorul Oficial. Nu există nicio dispoziție legale care să instituie cerința înscrierii în conținutului hotărârii adunării generale a asociaților a motivelor care au determinat adoptarea acesteia sau cerința prezentării la Registrul comerțului a cererii de revocare a mandatului de administrator odată cu depunerea cererii de înscriere a membrilor referitoare la modificarea actului constitutiv al societății. Toate împrejurările expuse evidențiază renunțarea legală a reclamantului la funcția de administrator al SC B. SRL, anterior desemnării în funcția publică de secretar general adjunct al Guvernului, fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei atât în primă instanță, cât și în recurs, respectiv: (i) cererea de revocare din funcția de administrator; (ii) adeverința din 18 martie 2013 eliberată de SC B. SRL prin care se adeverește faptul că reclamantul a renunțat la funcția de administrator al acestei societății în data de 09 mai 2012 și că nu a mai exercitat în niciun fel calitatea de administrator al societății după această dată; (iii) declarația SC B. SRL prin administrator E. din care rezultă că la data de 09 mai 2012 a fost înregistrată cererea prin care domnul A., administrator la acea dată, înțelege să renunțe la mandatul de administrator; (iv) declarațiile în formă autentică ale foștilor asociați, F. și G., conform cărora, în data de 09 mai 2012 li s-a adus la cunoștință de către domnul A., administrator al SC B. SRL, că înțelege să renunțe începând cu acea dată la funcția de administrator, renunțare pe care au acceptat-o și au luat măsurile pentru desemnarea doamnei E. în vederea exercitării temporare a mandatului de administrator; (v) declarația în formă autentică a actualului administrator al societății, E., conform căreia în data de 09 mai 2012 i s-a adus la cunoștință de către reclamant că înțelege să renunțe cu această dată la mandatul de administrator, renunțare pe care a acceptat-o, fiind desemnată să administreze temporar societatea. Mențiunile care privesc declarațiile consemnate în cuprinsul acestor înscrisuri fac dovada deplină până la proba contrarie a faptului că renunțarea la mandatul de administrator a fost comunicată de reclamant atât SC B. SRL, cât și asociaților societății, la data de 09 mai 2012, anterior numirii în funcția publică. În privința susținerilor ce vizează pretinsa obligație de înregistrare în evidențele societății a cererii de renunțare la mandatul de administrator, Înalta Curte reține că o astfel de cerință nu are suport legal, întrucât normele legale aplicabile, respectiv art. 1326 alin. (2) noul C. civ., stipulează că, dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Așadar, comunicarea renunțării la mandatul de administrator poate, conform legii, să îmbrace orice formă, iar în speța de față, aspectele consemnate în cuprinsul declarației SC B. SRL evidențiază faptul că cererea de renunțare la mandatul de administrator înregistrată de reclamant la societate la data de 09 mai 2012 nu a primit număr de înregistrare, întrucât această societate, neavând un volum mare de documente, nu a implementat niciodată un registru de evidențiere a documentelor intrate sau emanate de societate. Și aceste împrejurări fac dovada deplină până la proba contrarie, probă care nu a fost făcută în cauză. În aceste condiții, ele nu vor putea fi înlăturate de instanță care, în lipsa reglementării a unei cerințe de formă pentru renunțarea la mandat, va avea în vedere că renunțarea la mandat este un act juridic unilateral și că singura cerință stipulată de lege pentru existența sa valabilă este comunicarea acesteia mandantului. În acest sens este însăși practica administrativă a Agenției Naționale de Integritate care, prin Raportul de evaluare din 28 iulie 2011, a reținut că: „Pentru ca starea de incompatibilitate să nu fi existat, domnul S.M. avea obligația legală să renunțe la calitatea de administrator la SC H. SRL, înainte de numirea sa în funcția publică”. Cele două cauze sunt similare, astfel că impuneau identitate de tratament juridic încă din etapa administrativă a evaluării respectării regimului incompatibilităților derulată de Agenția Națională de Integritate. Nu au relevanță, sub aspectul legalității sentinței recurate, apărările autorității pârâte reiterate în combaterea recursului declarat de reclamant, privitoare la nedepunerea declarației prevăzute de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și la exercitarea de către reclamant a unor acte de administrare după data numirii în funcția publică, conform declarațiilor depuse la Casa Națională de Asigurării de Sănătate. Aceasta deoarece, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a validat poziția procesuală a reclamantului în privința acestor aspecte, apreciind ca fiind întemeiate susținerile acestuia, iar dezlegarea oferită de instanță se impune cu putere de lucru judecat, în condițiile în care pârâta Agenția Națională de Integritate nu a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. În concluzie, în considerarea principiului legalității, principiu fundamental al statului de drept, consacrat în însăși legea fundamentală [art. 1 alin. (6) și art. 16 alin. (2) din Constituție], a tuturor argumentelor de fapt și de drept evidențiate, Înalta Curte constată că situația de incompatibilitate reținută în privința reclamantului A. nu există, astfel că în mod nelegal a fost întocmit de către Agenția Națională de Integritate Raportul de evaluare din 09 noiembrie 2012. Prezenta decizie nu contrazice soluția de unificare a practicii judiciare adoptată în data de 7 noiembrie 2013 de judecătorii secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la elementele de fapt și de drept supuse dezbaterii, ce conturează limitele investirii instanței. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va dispune, cu majoritate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea sentinței civile nr. 1093 din 22 martie 2013, în sensul admiterii cererii reclamantului și anulării Raportului de evaluare din 09 noiembrie 2012 întocmit de Agenția Națională de Integritate.