ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2040/2016

Decizia nr. 2040/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub număr de dosar x/3/2006, reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a chemat în judecată pe pârâta A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 5.617.875,32 dolari SUA cu titlu de penalități ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2000, calculate până la data de 19 martie 2004, pentru neplata primei rate din preț în cuantum de 1.333.333 dolari SUA, să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.000.000 dolari SUA ce rezultă din măsurile de redresare financiară cu privire la înlesniri la plata sumelor datorate creditorilor bugetari, să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.100.000 dolari SUA cu titlu de penalități pentru neplata sumei de 2.000.000 dolari SUA pentru un număr de 550 de zile de întârziere (29 iunie 2001 - 31 decembrie 2002), cu cheltuieli de judecată.

În prealabil reclamanta a solicitat să se dispună repunerea acesteia în termenul de exercitare a acțiunii civile și să se constate că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, în sensul că reclamanta nu a avut posibilitatea de a se adresa instanțelor române în interiorul termenului de prescripție datorită unor motive temeinic justificate.

Reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare prin care a solicitat să fie obligată pârâta la plata sumei de 8.930.868,05 dolari SUA cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în litigiul arbitral soluționat de Centrul Internațional pentru Rezolvarea Disputelor în Investiții Washington.

Prin Sentința civilă nr. 3415 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a fost respinsă cererea principală formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă. Prin aceeași sentință s-a disjuns cauza având ca obiect cererea completatoare și s-a acordat termen la data de 21 aprilie 2008 cu citarea părților.

Prin Sentința civilă nr. 906 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea disjunsă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâtei la plata sumei de 8.930.868,05 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în litigiul arbitral soluționat de Centrul Internațional pentru Rezolvarea Disputelor în Investiții Washington.

S-a apreciat că pentru analiza temeiniciei cererii de chemare în judecată era necesar în primul rând ca reclamanta să dovedească existența litigiului față de care solicită cheltuielile de judecată, iar în al doilea rând, îi revenea sarcina probei culpei procesuale a pârâtei în acel proces, care să conducă eventual la angajarea răspunderii civile delictuale a acesteia în condițiile art. 998 - 999 C. civ.

Sub acest aspect, prima instanță a constatat că reclamanta a depus la dosar o copie simplă a deciziei instanței arbitrale pe care și-a întemeiat pretențiile.

În drept, art. 167 din Legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, iar potrivit art. 181 din Legea nr. 105/1992, dispozițiile art. 67 - 178, privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine se aplică, în mod corespunzător și sentințelor arbitrale străine.

Decizia invocată de reclamantă este o hotărâre pronunțată de un tribunal arbitral, astfel încât, pentru ca aceasta să producă efecte în România era necesar ca, mai înainte să fi fost supusă procedurii recunoașterii hotărârilor străine. În lipsa unei astfel de proceduri, decizia invocată de reclamantă nu poate produce niciun efect, ea neexistând în realitatea juridică pe teritoriul României. Continuând același raționament, se impune concluzia că, în fața instanțelor române, reclamantul nu a dovedit nici existența procesului purtat în fața tribunalului arbitral, iar, pe cale de consecință, nici o eventuală a culpă a pârâtei în acel litigiu, care să fie de natură să atragă răspunderea acesteia pentru cheltuielile de judecată ocazionate de acel proces.

Din probele administrate s-a constatat că reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii deciziei arbitrale pe teritoriul României și nici nu a solicitat recunoașterea acesteia în cadrul prezentului litigiu în condițiile art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București a declarat apel, iar instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond cu o altă motivare.

Astfel, s-a avut în vedere că în fața instanței de apel s-a depus Hotărârea Arbitrală pronunțată în Dosarul arbitral nr. ARB/01/2011 purtat între părți sub auspiciile Convenției pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state încheiată la Washington la 18 martie 1965, Convenție care a fost ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 62 din 30 mai 1975.

Analizând conținutul acestei Convenții, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 54 alin. (1) teza I, fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul prezentei Convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința le impune ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul statului semnatar.

Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Convenție, pentru recunoașterea unei hotărâri de acest gen este necesară existența unei copii certificate pentru conformitate de către Secretariatul General al Tribunalului Centrului Internațional pentru rezolvarea disputelor în investiții.

Hotărârea Tribunalului Centrului Internațional pentru rezolvarea disputelor în investiții pronunțată în Dosarul nr. ARB/01/2011 comunicată părților la data de 12 octombrie 2005, depusă în fața instanței de apel, îndeplinește condițiile de procedură cerute de dispozițiile art. 54 alin. (1) și (2) din Convenția CIRDI și, ca atare, aceasta este recunoscută de plin drept pe teritoriul României fără să fie necesară îndeplinirea condițiilor art. 167 - 178 din Legea nr. 105/1992, așa cum nelegal a reținut instanța de fond.

Curtea a reținut că prin acțiunea disjunsă, apelanta-reclamantă pretinde obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în litigiul arbitral.

Or, verificând dispozitivul hotărârii arbitrale, instanța de control judiciar a constatat că Tribunalul CIRDI a decis că "fiecare parte va suporta cheltuielile legate de prezentul arbitraj. Costurile de arbitraj, inclusiv onorariile membrilor Tribunalului, vor fi suportate de părți în mod egal".

Ca atare, deși plângerile formulate de pârâta din prezenta cauză împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului au fost respinse pe fond, totuși aceasta nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului cu acest litigiu, astfel încât apelanta nu poate invoca un titlu executoriu în favoarea sa.

Nu a putut fi primită susținerea apelantei în sensul că temeiul de drept pentru acordarea acestor cheltuieli de judecată nu-l reprezintă art. 274 C. proc. civ., ci art. 998 - 999 C. civ.

S-a apreciat că raportul juridic dedus judecății nu este un raport juridic delictual de drept civil.

Pretențiile pecuniare ale reclamantei rezultă din desfășurarea unui proces pe o procedură contencioasă pe care părțile și-au însușit-o.

Pe această procedură (care vizează inclusiv acordarea cheltuielilor de judecată) nu are căderea de a se pronunța decât Tribunalul CIRDI și nu instanțele naționale ale țărilor semnatare.

Pe de altă parte, cheltuielile rezultate din arbitraj au reprezentat un capăt de cerere distinct solicitat de actuala apelantă în fața instanței arbitrale, capăt de cerere ce a fost respins de Tribunalul arbitral, astfel încât o altă soluție pronunțată de instanța națională pe aceeași sumă de bani ar echivala cu o încălcare a Convenției CIRDI și a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri.

În consecință, prin Decizia civilă nr. 271A din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București, împotriva Sentinței civile nr. 906 din 15 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Critică hotărârea atacată pentru nelegalitate apreciind că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține, în esență, că instanța de apel și-a întemeiat decizia, în principal, pe evocarea autorității de lucru judecat a Hotărârii arbitrale, pronunțată în Dosarul nr. ARB/01/2011 și, prin urmare, chestiunea referitoare la lucrul judecat, ar fi trebuit ridicată ca excepție peremptorie, așa cum este prevăzută de art. 166 C. proc. civ., ceea ce ar fi permis dezbaterea părților asupra acesteia și respectarea principiului contradictorialității.

Totodată, mai arată recurenta, deși a reținut existența lucrului judecat, instanța nu a analizat elementelor puterii lucrului judecat.

Instanța de apel a reținut astfel, în mod eronat, faptul că litigiul la care trimite a avut ca părți A., în calitate de reclamantă și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de pârâtă.

Așa cum reiese inclusiv din textul Hotărârii arbitrale pronunțată în Dosarul nr. ARB/01/2011, litigiul avut în vedere s-a desfășurat între o societate de naționalitate americană și România.

Prin urmare, Hotărârea arbitrală pronunțată în Dosarul nr. ARB/01/2011 își va produce efecte între societatea A., în calitate de reclamantă, și România, în calitate de pârâtă și nu față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu putea să aibă o asemenea calitate procesuală, întrucât este o simplă autoritate administrativă, neavând la momentul învestirii tribunalului arbitral C.I.R.D.I. (2001), atribuții în domeniul privatizării sau al investițiilor străine în România.

Pe cale de consecință, instanța de apel a plecat în raționamentul său de la o premisă, care se dovedește a fi falsă, aceea că în cadrul procesual al tribunalului arbitral C.I.R.D.I., se regăseau aceleași părți, or, în realitatea așa cum impune, în mod evident, însăși Convenția, prin care s-a constituit C.I.R.D.I., hotărârea avea efecte juridice exclusiv în raport cu România.

Fiind un raport procesual cu părți diferite devine evident că una dintre concluziile instanței de apel, și anume existența unei autorități a lucrului judecat, este eronată.

Sub un alt aspect, apreciază că instanța a interpretat în mod eronat raportul juridic avut în vedere, constatând că nu ar fi un raport juridic de drept civil.

În realitate, recurenta a acționat împotriva pârâtei A., în principal pentru pretenții ce decurg din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 mai 2000, solicitând ulterior în termen legal și suma de 8.930.868,05 dolari SUA, sumă considerată prejudiciu prin desfășurarea litigiului la C.I.R.D.I.

Astfel, în fapt, acțiunea introdusă de A. în fața Tribunalului arbitral al C.I.R.D.I. reprezintă o acțiune vexatorie.

O astfel de acțiune este sancționată în dreptul național, prin aplicarea art. 723 alin. (2) C. proc. civ.

Caracterul vexatoriu al acțiunii introduse de intimată rezultă, în mod evident, raportând cuantumul exagerat al pretențiilor sale pecuniare (143.531.000 dolari SUA) atât față de obligația sa contractuală, cât și față de faptul că tribunalul arbitral a respins în totalitate pretențiile acesteia precum și toate cele patru motive evocate în demonstrarea culpei României (presupuse încălcări de către România a Tratatului privind încurajarea și protejarea reciprocă a investițiilor).

Caracterul vexatoriu al acțiunii atrage necesitatea sancționării părții, care utilizează mijloace procesuale nu pentru a-și proteja sau apăra drepturi recunoscute de lege, ci pentru a șicana și crea prejudicii materiale ori morale unei alte părți.

În consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în totalitate, în sensul admiterii cererii completatoare disjunse a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și obligarea A. la plata sumei de 8.930.868,05 dolari SUA.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Singurele contradicții sunt susținute chiar de către recurentă, care se prevalează de împrejurarea că instanța de apel nu a invocat și nu a pus în dezbatere, conform art. 166 C. proc. civ., puterea de lucru judecat, în respectarea principiului contradictorialității, pentru ca ulterior să arate că reținerea existenței autorității de lucru judecat, ar fi eronată.

În speță, nu se poate pretinde că hotărârea adoptată s-a fundamentat pe autoritate de lucru judecat, recurenta distorsionând cele reținute de instanța de apel.

Este de necontestat că prin acțiunea disjunsă dedusă judecății, reclamanta pretinde obligarea pârâtei A. la plata sumei de 8.930.868,05 dolari SUA, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în litigiul arbitral soluționat de Centrul Internațional pentru Rezolvarea Disputelor în Investiții Washington.

Or, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii arbitrale, Tribunalul CIRDI a decis că: "fiecare parte va suporta cheltuielile legate de prezentul arbitraj. Costurile de arbitraj, inclusiv onorariile membrilor Tribunalului, vor fi suportate de părți în mod egal".

Argumentat și legal motivat, contrar susținerilor recurentei, s-a arătat cu justețe că pretențiile pecuniare ale reclamantei derivă din desfășurarea unui proces pe o procedură necontencioasă pe care părțile și-au însușit-o, iar pe această procedură (care vizează inclusiv acordarea cheltuielilor de judecată) nu are căderea de a se pronunța decât Tribunalul CIRDI și nu instanțele naționale ale țărilor semnatare.

S-a constatat legal că menționatele cheltuieli rezultate din arbitraj au reprezentat un capăt de cerere distinct solicitat de recurentă în fața instanței arbitrale, capăt de cerere ce a fost respins de tribunalul arbitral, astfel încât o altă soluție pronunțată de instanța națională pe aceeași sumă de bani ar echivala cu o încălcare a Convenției CIRDI și a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri.

În acest context juridic, în mod corect a fost înlăturată susținerea recurentei vizând faptul că temeiul de drept pentru acordarea acestor cheltuieli de judecată nu-l reprezintă art. 274 C. proc. civ., ci art. 998 - 999 C. civ., pe motiv că acțiunea promovată de A. în litigiul arbitral a fost șicanatorie și vexatorie.

Așa fiind, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate instituite de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București, ca nefondat, menținând hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 271A din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2016.

Procesat de GGC - CT