ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 841/2015

Decizia nr. 841/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta A. - B. Someș Tisa a invocat excepția de nelegalitate a poziției 7 cod clasificare 1.4.6. categoria puțuri, râuri, lacuri de acumulare din Anexa 17 la H.G. nr. 967/2002.

Prin notele de ședință depuse la dosarul prezentei cauze la termenul din data de 9 septembrie 2013, reclamanta B. Someș-Tisa a argumentat excepția de nelegalitate invocată împotriva poziției 7 cod clasificare 1.4.6. categoria puțuri, râuri, lacuri de acumulare din Anexa 17 la H.G. nr. 967/2002, în sensul că introducerea Acumulării Călinești Oaș în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al com. Călinești Oaș și cuprinderea acestui bun în lista anexa la H.G. nr. 967/2002 s-a făcut prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, care stabilește apartenența apelor de suprafață cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare la domeniul public al statului și nu al comunei.

La data de 12 august 2013, pârâtul Guvernul României a depus, prin intermediul Serviciului Registratură al Curții de Apel Cluj, întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat instanței de judecată respingerea excepției de nelegalitate invocată de A. - B. Someș-Tisa împotriva H.G. nr. 967/2002 privind atestarea domeniului public al județului Satu Mare, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Satu Mare, în ceea ce privește Anexa nr. 17 - domeniul public al com. Călinești Oaș, poz. 7.

Pârâtul a arătat că în cauză trebuie înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 4 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007.

La data de 20 septembrie 2013, pârâtul Consiliul Local Călinești Oaș a invocat, prin intermediul Notelor de ședință depuse la dosarul cauzei, excepția lipsei calității procesuale active a petentei B. Someș-Tisa.

Prin sentința nr. 520 din 25 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale active a B. Someș Tisa invocată de Consiliul Local al com. Călinești Oaș, ca neîntemeiată, a admis ca urmare a înlăturării aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, și ale art. II alin. 2 teza finală din Legea nr. 262/2007, excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Guvernul României și, în consecință, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a poziției 7 cod clasificare 1.4.6. categoria puțuri, râuri, lacuri de acumulare din anexa 17 la H.G. nr. 967/2002, invocată de reclamanta B. Someș Tisa, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al com. Călinești Oaș, SC C. SRL, Consiliul Județean Satu Mare, și Guvernul României.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a B. Someș Tisa, invocată de Consiliul Local al com. Călinești Oaș prin notele de ședință s-a reținut că raportat la împrejurarea că B. Someș Tisa are calitatea de reclamantă în litigiul obiect al dosarului în care a fost invocată excepția de nelegalitate, este evident că aceasta are legitimare procesuală activă în prezenta procedură, ca o consecință a calității sale de parte în litigiul de fond la momentul sesizării prezentei instanțe cu soluționarea excepției de nelegalitate.

În opinia instanței, împrejurarea că, urmare a invocării unei excepții similare în litigiul de fond, s-ar putea constata de către instanță lipsa calității procesuale a acesteia nu este de natură să conducă la o altă concluzie în această procedură specială, relevantă în prezenta cauză fiind exclusiv calitatea de parte la momentul sesizării cu excepția de nelegalitate.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, inadmisibilitate invocată de către pârâtul Guvernul României, Curtea a reținut că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 contravin tratelor internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, astfel că se impune în cauză înlăturarea aplicării acestor dispoziții.

Împotriva sentinței nr. 520 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. - B. Someș Tisa, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac se arată că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Se mai susține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea acestora nu se aduc atingeri principiilor juridice, ci dimpotrivă se asigură respectarea acestora, atât principiul securității juridice cât și cel al dreptului la un proces echitabil fiind susținute și garantate prin aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate în raport cu art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate de reclamantă, Curtea reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul citat C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părților, iar nu susținerile acestora.

Or, în cauză, rezultă din motivarea sentinței civile recurate că instanța de fond, în adoptarea soluției, a avut în vedere cererea formulată de reclamantă și argumentele invocate în susținerea acesteia și a soluționat-o în raport cu dispozițiile incidente, iar hotărârea cuprinde expunerea situației de fapt, precum și argumentele de drept pentru care instanța a respins excepția de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile de recurs care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se reține că acesta este neîntemeiat.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor respective, Înalta Curte a dezvoltat o bogată jurisprudență în sensul înlăturării prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției, a legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În acest sens, instanța de control judiciar constată că sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, cu precizarea că soluția de respingere a excepției de nelegalitate nu se întemeiază pe inadmisibilitatea excepției, ci pe netemeinicia acesteia, prin înlăturarea aplicării dispozițiilor respective, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, în raport cu principiul securității juridice, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în considerarea argumentele reținute constant în jurisprudența sa, în sensul celor arătate în continuare.

Judecătorul național, în ipoteza în care își formează convingerea că normele interne contravin principiilor statuate prin reglementări convenționale și/sau comunitare, are obligația de a aplica cu prioritate aceste reglementări și de a înlătura prevederile din dreptul intern ce contravin acestora.

Astfel, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, a reținut că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C - 385/06).

Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, în măsura în care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile menționate din Legea contenciosului administrativ încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României,

§

39).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României,

§

62, în M. Of. nr. 414 din 31 august 200), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Actul administrativ cu caracter individual necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este similar, în privința efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În jurisprudența Curții de Justiție de l Luxemburg, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, s-a reținut că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 și următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C-239/1999, punctul 28 și următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 punctele 30 și următoarele).

Prin înlăturarea dispozițiilor susmenționate din Legea nr. 554/2004, incompatibile cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de judecată nu interferează și nu neagă hotărârile Curții Constituționale, cum în mod eronat susține recurentul, întrucât compatibilitatea acestor norme este atributul exclusiv al judecătorului național în sensul celor expuse anterior.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte reține că, prin înlăturarea aplicării în speță a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu este negat nici dreptul părții de a-și formula toate apărările în fața instanței și nici posibilitatea instanței de fond de a analiza, conform dreptului comun, pe cale principală ori pe cale de excepție, susținerile părților referitoare la împrejurările de fapt și de drept, inclusiv a celor referitoare la legalitatea H.G. nr. 974/2002, de care depinde soluționarea cauzei cu care a fost învestită. În același sens se observă a fi și rațiunea pentru care legiuitorul a modificat, începând cu data de 15 februarie 2013, prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în sensul că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate, competența revenind instanței învestite cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanța are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr.

2459 din 12 mai 2010, nr. 4019 din 1 octombrie 2010, nr. 4801 din 19 octombrie 2011, nr. 5702 din 29 noiembrie 2011).

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

A. - B. Someș Tisa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. - B. Someș Tisa împotriva sentinței nr. 520 din 25 octombrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2015.