ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1986/2016

Decizia nr. 1986/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele următoarele:

Prin Sentința nr. 65 din 9 octombrie 2015, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, a admis cererile conexate formulate de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva pârâtei SC F. SA și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei A. suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reclamantului D. suma de 15.000 euro, în echivalent în lei la data plății și reclamanților B., C. și E. câte 5.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

Prin Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, menținând dispoziția de admitere în parte a acțiunilor conexate formulate de reclamanți, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei A. suma de 15.000 euro, reclamantului D. suma de 21.000 euro, reclamanților B., C. și E. câte 8.000 euro, toate sumele calculate în echivalent în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, împotriva acestei din urmă decizii, reclamanții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 aprilie 2016.

La data de 26 mai 2016, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin raport s-a reținut că decizia recurată a fost pronunțată într-o acțiune evaluabilă în bani, în răspundere civilă delictuală, în care se reclamă despăgubiri în valoare de până la 1.000.000 lei, luând în considerare petitul cu valoarea cea mai mare a pretenției solicitate, respectiv 200.000 euro, situație în care, față de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, hotărârea atacată nu este supusă căii de atac a recursului.

Completul de filtru C4, ia data de 9 iunie 2016, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus să fie comunicat părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere asupra raportului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar la data de 15 iunie 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) teza 1 C. proc. civ., recurenții au depus punct de vedere la raport.

Prin punctul de vedere formulat, recurenții au susținut că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, raportat la valoarea totală a pretențiilor solicitate. Părțile invocă un raport juridic comun, născut ca urmare a producerii unei singure fapte ilicite (ucidere din culpă) și, chiar dacă s-ar admite că sunt raporturi juridice distincte, acestea se află într-o strânsă legătură, fiind necesară judecarea lor împreună, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ. pentru a se lua în considerare valoarea fiecărei pretenții în parte, calea de atac urmând a se determina în raport de valoarea cumulată a pretențiilor, de 600.000 euro, care se plasează peste pragul valoric de admisibilitate a recursului, prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Constatând încheiată această etapă a procedurii de filtru, completul de filtru a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2016, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Asupra recursului de față, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte."

Din interpretarea sistematică a acestor din urmă dispoziții legale reiese că, în situația în care mai mulți reclamanți formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente nu se face în funcție de valoarea cumulată a tuturor pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.

În edictarea normei prevăzute de dispozițiile art. 100 C. proc. civ., legiuitorul a menționat drept condiție pentru determinarea valorii pretențiilor deduse judecății inexistența unei legături care să facă necesară judecarea lor împreună. Reiese, deci, dintr-o interpretare literală și gramaticală a textului legai, că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a exclude de la aplicarea textului acele situații în care există o simplă legătură între raporturile juridice deduse judecății, ci a vizat numai situația acelor raporturi juridice între care există o legătură ce face necesară judecarea lor împreună. Utilizarea, de către legiuitor, a termenului necesar, sinonim, din punct de vedere semantic, cu obligatoriu, impune o interpretare restrictivă. Pe cale de consecință, pentru a fi incidente dispozițiile art. 100 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat, drept criteriu suficient, existența unei simple legături între raporturile juridice deduse judecății. Per a contraria, ori de câte ori mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, invocă raporturi juridice aflate într-o legătură care face necesară judecarea lor împreună, dispozițiile art. 100 nu mai sunt incidente, determinarea valorii obiectului dedus judecății nemaiputându-se realiza prin raportare la valoarea fiecărei pretenții în parte, ci prin cumularea tuturor pretențiilor.

În speță, se constată că prin cererea de chemare în judecată formulată împreună de reclamanții-recurenți împotriva pârâtei SC F. SA, fiecare dintre aceștia a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a decesului rudei lor G. în accidentul rutier ce a avut loc în data de 24 august 2014. Astfel, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei la piața sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la data plății, iar reclamanții B., C., D. și E. au solicitat câte 100.000 euro fiecare, în echivalent în lei la data plății.

Faptul că reclamanții au ales să formuleze împreună o singură cerere de chemare în judecată, fiecare cu pretenții distincte și clar determinate, se datorează principiului disponibilității care guvernează procesul civil și existenței unei împrejurări comune care a determinat declanșarea prezentului litigiu, respectiv decesul, în urma aceluiași eveniment rutier, a unei rude a acestora.

Reclamanții nu se află într-o situație de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare reclamant fiind îndreptățit să se adreseze instanței, în mod separat, pentru acordarea de despăgubiri ca urmare a decesului rudei lor, soluția pronunțată în oricare dintre cererile de chemare în judecată neavând nicio înrâurire asupra soluțiilor pronunțate în celelalte cereri.

Împrejurarea că același eveniment, respectiv accidentul de circulație, a reprezentat cauza pentru formularea aceleiași cereri de chemare în judecată, nu poate avea drept consecință determinarea valorii obiectului dedus judecății prin cumularea tuturor pretențiilor reclamanților, cum neîntemeiat pretind aceștia prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Aceasta deoarece, raportul juridic dintre fiecare reclamant în parte și pârâtă este distinct, solicitarea de acordare a despăgubirilor morale întemeindu-se pe legătura de rudenie pe care fiecare dintre reclamanți a avut-o cu victima accidentului, iar judecarea împreună a pretențiilor reclamanților nu are la bază decât rațiuni care privesc o mai bună administrare a justiției (de exemplu, administrarea de probatorii, care pot fi comune), nicidecum judecarea lor separată nu poate afecta dreptul fiecăruia dintre reclamanți de a obține condamnarea pârâtei la plata despăgubirilor.

Ca atare, reținând incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 100 alin. (3) C. proc. civ., întrucât din conținutul cererii comune de chemare în judecată, reiese că suma solicitată de fiecare dintre reclamanți în parte nu depășește pragul de 1.000.000 lei, stabilit drept criteriu pentru exercitarea, căii de atac a recursului de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, pretenția cu valoarea cea mai mare, de 200.000 euro, situându-se sub acest prag valoric, rezultă că hotărârea atacată nu este supusă căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În raport de dispozițiile legale sus-menționate, decizia ce a fost atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii prin această cale de atac.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții B., A., D., C. și E. împotriva deciziei nr. 25 din 22 ianuarie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL