ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 125/2017

Decizia nr. 125/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, SC A. SRL a chemat în judecată pârâta SC B. SRL pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată să:

- respecte obligațiile asumate prin Acordul de distribuție încheiat între părți la data de 7 noiembrie 2008 și să înceteze orice acțiuni de concurență neloială în sensul înlăturării SC A. SRL ca distribuitor pe segmentul Clienți cheie (prevăzuți în Anexa nr. 9 la Acord) începând cu data de 14 februarie 2013; înceteze orice acțiune ilicită având ca scop preluarea de către pârâtă, prin mijloace anticoncurențiale sub forma extinderii distribuției directe sau a unor terți - societăți ce sunt distribuitori autorizați SC B. SRL în teritoriu, a clienților cu care SC A. SRL are încheiate contracte de furnizare mărfuri în baza Acordului de distribuție din data de 7 noiembrie 2008;

-

să înceteze imediat acțiunea de atragere a personalului SC A. SRL prin utilizarea de mijloace anticoncurențiale;

-

să respecte confidențialitatea contractului în sensul interzicerii divulgării informațiilor confidențiale sau folosirii lor în alt scop decât acela al executării Acordului de distribuție încheiat între părți.

La data de 13 martie 2014 reclamanta a depus precizare la acțiune, prin care solicită ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

-

obligarea pârâtei să înceteze vânzările de produse de înghețată x și y către clienții-cheie, definiți prin Anexa 9 și la Acordul de distribuție încheiat la data de 7 noiembrie 2008 până la data de 31 decembrie 2013 data expirării datei contractuale.

-

obligarea pârâtei să înceteze vânzările directe sau prin alți distribuitori autorizați SC B. SRL de produse de înghețată x și y pe teritoriul României către clienții de retail (tradițional) cu care reclamanta SC A. SRL are deja încheiate contracte de furnizare de mărfuri în baza acordului de distribuție încheiat la data de 7 noiembrie 2008 conform acordului de distribuție.

-

obligarea pârâtei SC B. SRL la plata de daune materiale estimate provizoriu la valoarea de 500.000 Ron pentru prejudiciul cauzat prin preluarea unor clienți ai SC A. SRL, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 3582 din 6 noiembrie 2014, Tribunalul Prahova a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 34.584,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că, în cauză, calificarea în concret a naturii celor două noi capete de cerere ca fiind de esența unei acțiuni în constatarea sau în realizarea dreptului nu poate fi disociată a priori de fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât prin ajungerea la termen a Acordului pe baza căruia sunt fundamentate raporturile contractuale dintre părți, reclamanta este în imposibilitate să mai solicite ca pârâta să înceteze anumite fapte întrucât nu mai este ținută de respectivul contract.

În analiza interesului de a formula acțiunea, instanța s-a raportat la data de 13 februarie 2013, data promovării acțiunii, când în mod evident reclamanta urmărea ca folos practic realizarea de beneficii ca efect al respectării obligațiilor comerciale asumate de pârâtă prin respectivul acord de distribuție încheiat între părți, ceea ce o legitima din punct de vedere procesual să promoveze respectiva acțiune.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut în esență următoarele:

Pârâta, în calitate de furnizor și reclamanta, în calitate de distribuitor, au încheiat Contractul de distribuție neexclusivă denumit, ”Acord” pe o durată inițială de 3 ani de la data de 1 ianuarie 2009. În temeiul acestui contract, SC A. SRL s-a angajat să promoveze și să vândă produsele SC B. SRL, reclamanta acționând în nume propriu în sensul că vânzarea de către SC A. SRL a produselor SC B. SRL urma a fi organizată și încheiată de distribuitor în nume propriu, în virtutea calității sale de distribuitor al produselor SC B. SRL.

Prin notificarea din 11 octombrie 2011, SC B. SRL a transmis SC A. SRL în baza art. 3.1 (3) din Acord intenția sa de a prelua și demara serviciile de vânzare direct către clienții cheie, urmând ca SC A. SRL să înceteze prestarea acestui serviciu începând cu 1 ianuarie 2012.

Între părți au avut loc mai multe negocieri, iar

SC A. SRL a considerat că reluarea discuțiilor privind posibilitatea SC B. SRL de a prelua vânzările directe către clienții cheie pe anii 2012-2013 este lipsită de temei legal și se impune ca SC B. SRL să își execute în continuare obligațiile asumate prin Acord, în vederea rezolvării problemelor apărute în executarea celor două contracte încheiate între părți.

În ce privește capetele de cerere prin care se solicită să se constate săvârșirea de către pârâtă a faptei de concurență neloială constând în folosirea datelor și a informațiilor confidențiale obținute de la reclamantă în temeiul Acordului de distribuție din data de 7 noiembrie 2008, precum și să se constate săvârșirea actelor de concurență neloială constând în atragerea de personal dintre angajații SC A. SRL, instanța a reținut următoarele:

În temeiul raporturilor contractuale dintre părți se derula o activitate de schimb de informații între reprezentanții departamentelor de vânzări, fiind raportate de către reclamantă către pârâtă volumul de vânzări pe categorii de produse, pe categorii de clienți, la nivel de județ și la nivel național, situație atestată explicit și în cuprinsul declarației martorului reclamantei, C., ori acest schimb de informații era circumscris obligațiilor contractuale și mecanismului de distribuție și vânzare a produselor pârâtei.

Î

n temeiul art. 3.1 din Acord, SC A. SRL nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor SC B. SRL, acest aspect fiind reglementat de părți chiar prin contractul de distribuție ne-exclusivă, astfel încât pârâta și-a rezervat contractual atât dreptul de a vinde produsele sale prin alți distribuitori către clienții la care SC A. SRL a vândut deja astfel de produse, așa cum și-a rezervat și dreptul de a vinde direct către Clienții-cheie, cu condiția unei notificări prealabile adresate reclamantei.

Pârâta a adus la cunoștință SC A. SRL faptul că distribuția directă urmează a fi extinsă începând cu sezonul 2013 în județele: Cluj, Alba, Sălaj, Satu Mare, Maramureș, Bistrița Năsăud, Bihor, București, Ilfov, Prahova, Dâmbovița, Ialomița, Călărași și Constanța. De asemenea, SC B. SRL a informat SC A. SRL că începând cu data de 14 februarie 2013 SC B. SRL va prelua serviciile de vânzare directă către Clienții cheie în temeiul art. 3.1 alin. (3) din Acord, urmând ca SC A. SRL să înceteze prestarea acestui serviciu de la această dată.

D

eși reclamanta a invocat pretinsa nerespectare a relațiilor contractuale dintre părți, aceasta nu a dovedit că pârâta ar fi încălcat dispozițiile Legii nr. 11/1991, câtă vreme pârâta a probat că a acționat în limitele contractelor încheiate de părți.

Instanța nu a putut reține exclusiv în temeiul corespondenței electronice dintre părți că s-ar fi modificat Acordul dintre părți în sensul acordării exclusivității SC A. SRL la vânzarea produselor specifice către Clienții-cheie, în lipsa unui act adițional la Acord, act însușit de ambele părți.

R

eclamanta nu a dovedit deținerea unor secrete comerciale în sensul definit de art. 11 din Legea nr. 11/1991 întrucât informațiile referitoare la clienții deserviți de SC A. SRL îi erau cunoscute pârâtei, fiind de esența colaborării între părți așa cum a fost convenită prin Acord.

Reclamanta a invocat folosirea informațiilor dobândite în cursul executării Acordului de către pârâtă în folosul propriu pentru a-și extinde propria rețea de distribuție, respectiv abordarea de către pârâtă a clienților cu care SC A. SRL a încheiat relații comerciale în vederea executării Acordului și nu furnizarea acestor informații către terți, ceea ce în mod evident excede textului legal invocat în lumina raporturilor contractuale dintre părți.

Î

n ceea ce privește Clienții-cheie, instanța a constatat că relațiile comerciale cu mulți dintre aceștia au fost stabilite anterior acordului cu reclamanta de către pârâta SC B. SRL, deoarece aceasta nu produce doar produse de înghețată, ci o serie de alte produse extrem de cunoscute și apreciate de consumatori.

Câtă vreme părțile au prevăzut în Acordul semnat posibilitatea ca SC B. SRL să preia distribuția către clienții-cheie și să numească și alți distribuitori, acțiunile SC B. SRL făcute conform Acordului nu pot avea caracterul ilicit prevăzut de art. 2 din Legea nr. 11/1991, neconstituind acte de concurență neloială.

Instanța a constatat că acțiunea SC B. SRL de a informa agenții economici care activau pe piața de profil, cu privire la faptul că intenționează să extindă rețeaua de distribuție proprie nu constituie o activitate ilicită de concurență neloială.

Faptele pretinse de reclamantă că au fost săvârșite de pârâtă sub aspectul racolării de personal nu pot fi disociate de distribuirea de către pârâtă de informații în piață cu privire la faptul că SC B. SRL intenționa să extindă rețeaua de distribuție proprie, acțiune ilicită care ar fi stat la baza pretinsei racolări de personal.

Cererile foștilor angajați SC A. SRL adresate pârâtei de a se alătura echipei SC B. SRL au reflectat în principal tendința naturală de reorientare către un angajator care continua să aibă în obiectul său de activitate distribuția produselor cu care respectivii angajați se ocupau în precedent, cu atât mai mult cu cât acesta le era într-o măsura apreciabilă cunoscut în calitate de partener contractual al fostului angajator.

Angajarea de către pârâtă a foștilor angajați ai reclamantei nu se circumscrie faptelor de concurență neloială invocate de reclamantă în baza Legii nr. 11/1991, având în vedere faptul că inițiativa le-a aparținut în contextul de piață detaliat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând admiterea acestuia și, în principal, să se caseze hotărârea atacată și să se trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, să se modifice în parte sentința în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de SC A. SRL, astfel cum a fost precizată.

La data de 3 iunie 2015, pârâta SC B. SRL a formulat apel incident (cerere de aderare la apelul formulat de SC A. SRL) prin care a solicitat modificarea sentinței apelate în sensul admiterii excepțiilor invocate în fața instanței de fond, anume: excepția tardivității formulării cererii precizatoare depuse de SC A. SRL în ședința publică din 30 aprilie 2014, excepția inadmisibilității celor două noi capete de cerere formulate prin cea de-a doua cerere precizatoare depusă de SC A. SRL la termenul din 30 aprilie 2014, excepția lipsei de interes a reclamantei, și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de SC A. SRL drept efect al admiterii acestor excepții și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin Decizia civilă nr. 658 din 15 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

În mod corect instanța de fond a constatat că în temeiul art. 3-1 din Acord, SC A. SRL nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor SC B. SRL și că, în ceea ce privește însă preluarea unora dintre clienții SC A. SRL pe baza acestor informații de către reprezentanții pârâtei, prin alți distribuitori, acest aspect a fost reglementat de părți chiar prin contractul de distribuție ne-exclusivă. Mai mult pârâta avea dreptul de a vinde produsele sale prin alți distribuitori către clienții la care SC A. SRL a vândut deja astfel de produse, rezervându-și totodată și dreptul de a vinde direct către Clienții-cheie, cu condiția unei notificări prealabile adresate reclamantei.

Deși reclamanta a invocat pretinsa nerespectare a relațiilor contractuale, nu a dovedit încălcarea dispozițiilor Legii nr. 11/1991 de către pârâtă, aceasta dovedind că nu a trecut de limitele contractelor.

Nu s-a dovedit de către apelanta-reclamantă deținerea unor secrete comerciale în sensul definit de art. 11 din Legea nr. 11/1991, informațiile referitoare la clienții deserviți de SC A. SRL îi erau cunoscute pârâtei, conform Acordului.

Tribunalul în mod legal a constatat, că pârâta nu a încălcat obligația de confidențialitate reglementată de art. 23.2 din Acord.

În ce privește utilizarea informațiilor de către apelanta-pârâtă, atât prin folosirea a altor distribuitori în teritoriu pentru clienții deja identificați în baza Acordului, cât și prin vânzarea directă către Clienții-cheie, erau aspecte reglementate contractual și cunoscute de reclamantă și de aceea nu pot avea caracterul ilicit prevăzut de art. 2 din Legea nr. 11/1991, neconstituind acte de concurență neloială.

Concurența pe piața de vânzare a produselor x și y s-a purtat între SC A. SRL și ceilalți distribuitori ai SC B. SRL pe aceste produse, iar nu între reclamantă și pârâtă, în lipsa unui cadru concurențial, neexistând fapte de concurență în mod direct, adică prin vânzare directă către Clienții cheie și/sau tradiționali, aceasta efectuându-se prin intermediul distribuitorilor pârâtei apelante.

SC A. SRL a distribuit produse de înghețată x și y până la încetarea Acordului de distribuție, adică la data de 31 decembrie 2014, iar SC B. SRL a onorat toate comenzile de produse primite din partea SC A. SRL deși avea posibilitatea potrivit Acordului să nu onoreze în integralitate comenzile reclamantei.

Deși s-a susținut că SC B. SRL a înlăturat reclamanta-apelantă din piață în mod abuziv prin preluarea clienților din teritoriu, susținând că relația comercială cu aceștia îi aparținea, din acte a rezultat o altă situație de fapt.

SC A. SRL nu a fost niciodată distribuitorul exclusiv al produselor SC B. SRL și astfel, orice date sau informații cu privire la clienți nu aparține apelantei reclamante, baza de clientelă fiind deja formată la momentul în care a intrat în relații de distribuție cu pârâta.

Instanța de fond a constatat în mod corect că plecarea celor 9 angajați de la apelanta-reclamantă la apelanta-pârâtă și invers s-a datorat exclusiv tendinței naturale de reorientare profesională, SC B. SRL neracolând personalul SC A. SRL.

Cererea depusă la data de 18 martie 2013, nu reprezintă o modificare a acțiunii principale, în sensul dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 4 teza finala C. proc. civ., se putea transforma capătul 2 de cerere, într-o acțiune în constatare și astfel, prima instanță a reținut corect că, în cauză „calificarea în concret a naturii celor două noi capete de cerere ca fiind de esența unei acțiuni în constatarea sau în realizarea dreptului nu poate fi disociată a priori de fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât prin ajungerea la termen a Acordului pe baza căruia sunt fundamentate raporturi contractuale dintre părți, reclamanta este în imposibilitate să mai solicite ca pârâta să înceteze anumite fapte, întrucât nu este ținută de respectivul contract”.

În ce privește lipsa de interes judecătorul fondului a dispus respingerea excepției lipsei de interes, întrucât încetarea Acordului de distribuție prin ajungerea la termen poate avea relevanță doar asupra solicitării apelantei reclamante de obligare a SC B. SRL să înceteze vânzarea directă și/sau indirectă de produse de înghețată x și y către clienții x și y ai SC A. SRL - cu condiția ca aceștia să nu fie preluați prin intermediul personalului atras de la SC A. SRL - așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL

, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Decizia recurată este nemotivată, astfel încât instanța de apel nu a cercetat fondul apelului formulat de

SC A. SRL - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel a preluat inclusiv din greșelile de interpretare ale primei instanțe fără a analiza sau cenzura în vreun fel argumentele invocate de SC A. SRL.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat să se constate că, prin folosirea informațiilor confidențiale furnizate de SC A. SRL în temeiul Acordului de distribuție încheiat între părți, SC B. SRL a preluat parte din clienții x și y ai recurentei, iar nu clienții cheie așa cum în mod eronat rețin instanțele de fond, faptă ilicită, de concurență neloială sancționată de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Similar hotărârii primei instanțe, decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este o acțiune în concurență neloială ce tinde la antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina SC B. SRL pentru săvârșirea faptelor de concurență neloială prevăzute și sancționate de dispozițiile Legii nr. 11/1991, astfel încât este irelevantă existența unui cadru contractual prestabilit între părți.

Decizia recurată este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar raționamentului instanței de apel, SC B. SRL se face vinovată de folosirea datelor și informațiilor obținute de la SC A. SRL într-un mod contrar uzanțelor cinstite, fapta de concurență neloială prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Împrejurarea că SC B. SRL nu a divulgat informațiile confidențiale către terți nefăcându-se vinovată de încălcarea prevederilor art. 23.2 din Acordul de distribuție nu echivalează cu exonerarea acesteia de răspundere pentru faptele ilicite sancționate de lege.

Independent de mecanismul de funcționare al raporturilor comerciale tripartite, prin modul de implementare al strategiei privind preluarea distribuției de către pârâta SC B. SRL, în județele care dețin, conform dovezilor administrate ponderea cea mai mare a vânzărilor de înghețată x și y de către SC A. SRL, rezultă fără putință de tăgadă că SC B. SRL s-a folosit de informațiile confidențiale furnizate de recurentă cu scopul de a leza interesele comerciale ale SC A. SRL, contrar înțelegerii contractuale și uzanțelor cinstite, împrejurare care constituie o faptă de concurență neloială de natură a prejudicia grav interesele și poziția de piață a SC A. SRL.

Demisia agenților de vânzări ai recurentei, concomitent cu angajarea acestora în cadrul SC B. SRL pe aceeași poziție ca cea deținută în cadrul SC A. SRL denotă împrejurarea că, în realitate, a avut loc o captare a salariaților recurentei și o preocupare pentru atragerea acestora de către SC B. SRL. O astfel de migrare de personal nu poate fi decât rodul unor manopere concertate de atragere a acestora și nicidecum nu reflectă o decizie arbitrară a unui salariat de a se plasa pe piață în cadrul unei alte companii.

În materia legii care guvernează concurența neloială, prezumțiile presupun că din materialul probator administrat, instanța poate deduce pe calea prezumției simple existența/săvârșirea unui act de concurență dintre cele menționate în lege sau, în sens mai larg, existența unui act contrar uzanțelor comerciale cinstite.

Intimata

SC B. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta critică decizia pentru faptul că instanța s-a raportat în mod greșit la conduita contractuală a SC B. SRL câtă vreme, reclamanta recurentă și-ar fi întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală. De asemenea, se arată că în mod greșit s-a reținut faptul că SC A. SRL nu a dovedit faptele ilicite ale SC B. SRL care atrag răspunderea civilă delictuală a SC A. SRL, respectiv: folosirea de către SC B. SRL a informațiilor confidențiale primite de la SC A. SRL și atragerea personalului SC A. SRL, adică angajarea de către SC B. SRL a 9 dintre angajații reclamantei.

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că dacă într-o situație dată nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Aprecierea caracterului ilicit al unei conduite contractuale intră în sfera de aplicare a răspunderii civile contractuale, nu a celei delictuale.

Instanța a motivat hotărârea recurată, analizând toate argumentele părților, probele administrate și a respins argumentat excepțiile invocate de pârâtă și apelurile formulate în cauză. Așa fiind, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Faptul că instanța a preluat unele dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate. Astfel, în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății. Faptul că au fost respinse apelurile, menținându-se soluția instanței de fond nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Nu se poate reține că odată ce nu se analizează răspunderea civilă contractuală, respectarea obligațiilor asumate contractual de către părți nu are nicio relevanță în a aprecia caracterul ilicit al faptelor SC B. SRL legate de executarea Acordului de distribuție.

Societatea recurentă nu deținea informații confidențiale privind identitatea clienților pe care i-a deservit pe parcursul executării Acordului. Instanța s-a pronunțat cu privire la încălcarea de către SC B. SRL a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 și a incidenței răspunderii civile delictuale și a analizat dacă acțiunile SC B. SRL sunt acte de concurență neloială. Așa fiind, instanța a analizat incidența răspunderii civile atât în raport cu Legea nr. 11/1991 cât și în raport cu Acordul de distribuție încheiat de părți.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanța a reținut în mod corect că recurenta nu a dovedit existența unor clienți proprii. Astfel, s-a reținut: „Din acte a rezultat că, clienții care au încheiat cu SC B. SRL contract de comodat și cărora SC A. SRL le distribuie înghețată x și y, au avut inițial relații contractuale cu SC B. SRL.

Societatea recurentă nu a adus nicio dovadă că a identificat în piață clienți necunoscuți de pârâta-intimată și a transmis datele de contact ale acestora către SC B. SRL.

Pe de altă parte, societatea SC A. SRL a avut calitatea de distribuitor ne-exclusiv, contractul dintre părți fiind denumit „Acord de distribuție ne-exclusivă”. Așadar, există și alți distribuitori de înghețată x și y, ceea ce nu contravine prevederilor legale, iar pârâta-intimată nu a săvârșit fapte de concurență neloială.

Secretul comercial este definit de Legea nr. 11/1991 ca fiind „orice informație care, total sau parțial, nu este în general cunoscută sau nu este ușor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obișnuit cu acest gen de informație și care dobândește o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deținătorul legitim a luat măsuri rezonabile ținând seama de circumstanțe, pentru a fi menținută în regim de secret, protecția secretului comercial operează atât timp cât condițiile enunțate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ”.

În speță, nu sunt întrunite cerințele legii cu privire la secretul comercial.

Recurenta susține că SC B. SRL a folosit secretele comerciale ale SC A. SRL în vederea preluării distribuției de produse x și y către clienții acesteia.

Odată ce recurenta nu a dovedit existența unor clienți proprii, nu poate exista fapta de a prelua clienții proprii ai recurentei.

Informațiile privind clienții deserviți de SC A. SRL erau accesibile pârâtei-intimate având în vedere mecanismul contractual pe baza căruia s-au desfășurat relațiile dintre părți. Aceste informații nu au caracter de secret comercial astfel cum este definit prin lege.

Instanța a reținut în mod corect faptul că intimata-pârâtă nu a racolat personalul SC A. SRL.

SC B. SRL nu a desfășurat o companie de racolare a agenților de vânzări ai SC A. SRL. Dimpotrivă, agenții de vânzări s-au adresat societății pârâte datorită faptului că 2013 era ultimul an contractual în care recurenta activa ca distribuitor al produselor de înghețată SC B. SRL.

În motivarea recursului se arată că „în materia legii care guvernează concurența neloială, prezumțiile presupun ca din materialul probator administrat, instanța poate deduce pe calea prezumției simple existența/săvârșirea unui act de concurență dintre cele menționate în lege sau, în sens mai larg, existența unui act contrar uzanțelor comerciale cinstite”.

Aceasta înseamnă însă a se analiza probatoriile administrate și situația de fapt, ceea ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate din perspectiva cărora poate fi analizată decizia în cadrul recursului.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acesta urmează a fi respins.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL București împotriva Deciziei nr. 658 din 15 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL București să plătească intimatei-pârâte SC B. SRL Ploiești suma de 26.720,40 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 ianuarie 2017.