ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2018

Decizia nr. 752/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 331 din data de 15 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimații-pârâți Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei sectorului 1 București, Comisia municipală de aplicare a Legii nr. 18/1991, din cadrul Prefecturii municipiului București, Instituția Prefectului municipiului București, prin prefect, C., D., E., F., G., H., I., J. și K. și a obligat apelantele la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârât G. Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10 octombrie 2017, a fost înregistrat recursul promovat împotriva acestei decizii de reclamantele A. și B. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte a dispus, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc.

civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul întocmit în cauză s-a reținut că Decizia nr. 619/A din 10 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu este supusă recursului, având în vedere dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, precum și împrejurarea că valoarea capetelor principale ale cererii de chemare în judecată se situează sub plafonul de 1.000.000 Iei inclusiv. Constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ. Intimații-pârâți G. și Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei sectorului 1 București, prin punctele de vedere formulate cu privire la raportul întocmit în cauza, au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și menținerea deciziei recurate, ca legală și temeinică. Prin punctul de vedere depus la dosar, recurentele-reclamante A. și B. au solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu și, în consecință, să se procedeze la judecarea pe fond a căi de atac. În esență, au apreciat că valoarea prag prevăzută de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu este incidență în cauză, precum și că aplicarea art. 99 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la valoarea fiecărui capăt de cerere în analiza admisibilității recursului este lipsită de temei.

Odată cu punctul de vedere referitor la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, recurentele-reclamante B. și A. au depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Totodată, au formulat și cerere de sesizare a Completului specializat pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la aplicabilitatea valorii prag prevăzută de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale a României nr. 369/2017, în cazul hotărârilor pronunțate după data de 20 iulie 2017, precum și a hotărârilor pronunțate anterior acestei date și față de care, la data de 20 iulie 2017, nu se împlinise termenul de recurs.

Prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014/a3, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale și a Completului specializat pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulate de către recurentele-reclamante. Analizând recursul in condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

coroborate cu art. 499 teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Carte constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2014 pe rolul Tribunalului București,secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamantele B. și A. au chemat în judecată pe pârâții Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei sectorului I București, Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii municipiului București, Instituția prefectului municipiului București, C., L., E., F., G., H., I., M., N., J. și K., solicitând constatarea nulității absolute a următoarelor titluri de proprietate eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991 și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente: - titlul de proprietate din data de 28 noiembrie 2002, emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către E. (90 mp); - titlul de proprietate din data de 29 iunie 2000, emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către O. (90 mp); - titlul de proprietate din data de 22 mai 1996, emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către O. (4,73 mp); - titlul de proprietate din data de 11 mai 2001,

emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către F. (50 mp); - titlul de proprietate din data de 6 august 2002, emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către G. (4 mp); - titlul de proprietate din data de 3 aprilie 2003, emis de Prefectura municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către P. (90 mp); - titlu de proprietate emis de Prefectura Municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către M.; - titlu de proprietate emis de Prefectura Municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către N.; - contractul de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., R. din data de 25 noiembrie 2005, încheiat între P., în calitate de vânzător și H. și I., în calitate de cumpărători (prețul; 109.572 lei); - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din data de 3 aprilie 2006 încheiat între G. și S. , în calitate de vânzători, și J. și K., în calitate de cumpărători (preț: 14.084 lei).

Reclamantele au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. a) și c) din Legea nr. 169/1997, art. 9, 13, 36 din Legea nr. 18/1991, art. 42 din Legea nr. 1/2000, art. 966, 968 C. civ. din 1864, art. 98, 104, 293, 430 alin. (2), 453 alin. (1) C. proc. civ. La data de 24 noiembrie 2014, reclamantele B. și A., prin cererea depusă la dosar, au solicitat să se ia act de renunțarea la judecată față de pârâții M. și N., precum și cu privire la moștenitorii acestora. Prin sentința civilă nr. 1450 din data de 2 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea pricinii în contradictoriu cu pârâții menționați de acestea, iar față de ceilalți a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

La Judecătoria sectorului 1 București, cauza a fost înregistrată sub nr. x/229/2015, iar prin sentința civilă nr. 14499 din data de 19 august 2015 a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București și a fost înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe. Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința civilă nr. 150/F din data de 22 septembrie 2015, a stabilit competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 331 din data de 15 martie 2016, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de către reclamante împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minor și de familie. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. și B. În speță, hotărârea atacată cu recurs este pronunțată în apel, într-un litigiu evaluabil în bani, iar valoarea fiecărui capăt al cererii de chemare în judecată se situează sub pragul valoric de 1.000.000 lei inclusiv, avut în vedere de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 - cea mai mare valoare a obiectului unui capăt de cerere este de 369.035,055 lei, astfel cum s-a reținut și prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Art. 483 C. proc. civ. statuează că „(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, tară drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Totodată, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., modificată prin O.U.G. nr. 95/2016, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor începute cu data de 1 ianuarie 2019", iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. în raport de dispozițiile legale amintite rezultă că hotărârile pronunțate în cauze având obiectul evaluabil în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, nu sunt supuse recursului.

Față de textele legale menționate, se constată că Decizia nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, într-un litigiu evaluabil în bani, în care valoarea fiecărui capăt al cererii de chemare în judecată se situează sub pragul valoric de 1.000.000 lei inclusiv, este definitivă și nu este supusă recursului. Totodată, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost. pronunțată ia data de 10 iulie 2017, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în M. Of. ai României, Partea I nr. 582 din data de 20 iulie 2017, prin care a fost declarată neconstituțională sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 147 alin, (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt generai obligatorii de la data publicării lor în M. Of. al României și au putere numai pentru viitor, constată că nu pot fi primite susținerile recurentelor-reclamante din cuprinsul punctului de vedere depus cu privire la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, potrivit cărora pragul valoric menționat nu este aplicabil în speță având în vedere cele statuate prin dispozitivul deciziei instanței de contencios constituțional și ca urmare a înlăturării de la aplicare a considerentelor aceleiași decizii.

Înalta Curte mai reține că recurentele-reclamante au apreciat că analiza efectuată în cuprinsul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului în funcție de valoarea fiecărui titlu de proprietate este greșită și că valoarea obiectului cauzei care trebuie avută în vedere este de 1.233.253,76 lei, reprezentând valoarea întregii suprafețe de teren ce face obiectul titlurilor de proprietate atacate prin cererea introductivă. În ceea ce privește pretinsa autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 150/F din data de 22 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub aspectul stabilirii valorii obiectului pricinii, invocată de către recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu se verifică în cauză.

Astfel, prin sentința pronunțată în Dosarul nr. x/299/2015 de către Curtea de Ape! București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanța a statuat asupra naturii litigiului, apreciind că acțiunea formulată de recurentele-reclamante este o cerere personală imobiliară, evaluabilă în bani, iar instanța competentă material să o soluționeze se stabilește potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 95 din același cod. A reținut că valoarea obiectului cererii, stabilită potrivit Ghidului pentru valorile orientative ale proprietăților imobiliare, depășește pragul de 200.000 lei (prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc.

civ.) și a stabilit competența de soluționare a pricinii în primă instanță în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a arătat că valoarea obiectului cererii depășește 200.000 lei, însă nu precizat că a avut în vedere o valoare de 1.233.253,76 lei care reprezintă suma valorilor suprafețelor de teren menționate în titlurile de proprietate a căror anulare se solicită. Recurentele-reclamante au mai susținut că admisibilitatea căii de atac nu trebuie analizata in raport de valoarea fiecărui capăt de cerere având în vedere că finalitatea soluționării acestora nu este diferită, cât timp, odată cu constarea nulității absolute a titlurilor de proprietate atacate, suprafața de teren ce face obiectul acestora se reîntoarce în patrimoniul lor, indiferent că acest lucru va rezulta pe calea dreptului comun ori pe cale administrativă, în temeiul legilor speciale.

Această apărare a recurente lor-reclamante este nefondată, întrucât fiecare capăt principal al cererii de chemare în judecată are în prezentul litigiu o finalitate diferită de a celorlalte, având în vedere că vizează întoarcerea în patrimoniul recurentelor-reclamante a unor suprafețe de teren diferite. Totodată, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentele-reclamante referitoare ia rolul important al aprecierii reclamantului în fixarea obiectului cererii și, implicit, în determinarea competenței după valoare, precum și cele privind chestiunea valorii avute în vedere la stabilirea timbrajului, nu pot fi reținute, având în vedere că în analiza admisibilității căii de atac indicarea unei valori totale a pretențiilor de către reclamant sau modul de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru de instanțele anterioare nu pot înlătura aplicarea dispozițiilor legale care reglementează exercitarea căilor de atac.

Potrivit art. 99 C. proc. civ., „(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența.

(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt". Pentru determinarea căii de atac pentru cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sunt relevante prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., interpretate per a contraria.

Întrucât în prezentul litigiu se solicită anularea mai multor titluri de proprietate cu titulari diferiți, părțile putând să se îndrepte împotriva fiecăruia dintre aceștia cu acțiuni separate, ca urmare a existenței unor raporturi juridice distincte, iar fiecare dintre pretențiile deduse judecății se circumscrie categoriei de litigii pentru care calea de atac a recursului nu este recunoscută de lege, rezultă că decizia curții de apel recurată în cauză nu este supusă acestei căi de atac. Dispozițiile art. 457 alin. (1) Cod de procedură civilă statuează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Din interpretarea acestui text legal rezultă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României statuând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/3/2014. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 martie 2018.