ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 752/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 619/A din data de 10 iulie 2017,

pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B.

împotriva sentinței civile nr. 331 din data de 15 martie 2016, pronunțate

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014,

în contradictoriu cu intimații-pârâți Subcomisia de aplicare a Legii

nr. 18/1991 din cadrul Primăriei sectorului 1 București, Comisia

municipală de aplicare a Legii nr. 18/1991, din cadrul Prefecturii

municipiului București, Instituția Prefectului municipiului

București, prin prefect, C., D., E., F., G., H., I., J. și K. și

a obligat apelantele la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată

către intimatul-pârât G.

Pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10

octombrie 2017, a fost înregistrat recursul promovat împotriva acestei decizii

de reclamantele A. și B.

Învestită cu

soluționarea recursului, Înalta Curte a dispus, în conformitate cu

prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra

admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit în

cauză s-a reținut că Decizia nr. 619/A din 10 iulie 2017

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu este

supusă recursului, având în vedere dispozițiile art. 634 alin. (1)

pct. 4 C. proc. civ. și ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, precum

și împrejurarea că valoarea capetelor principale ale cererii de

chemare în judecată se situează sub plafonul de 1.000.000 Iei

inclusiv.

Constatând că raportul

întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc.

civ., completul de filtru a dispus comunicarea acestuia părților,

pentru a depune puncte de vedere în conformitate cu prevederile art. 493 alin.

(4) C. proc. civ.

Intimații-pârâți G.

și Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei

sectorului 1 București, prin punctele de vedere formulate cu privire la

raportul întocmit în cauza, au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil

și menținerea deciziei recurate, ca legală și

temeinică.

Prin punctul de vedere depus

la dosar, recurentele-reclamante A. și B. au solicitat să se constate

că recursul este admisibil în principiu și, în consecință,

să se procedeze la judecarea pe fond a căi de atac.

În esență, au

apreciat că valoarea prag prevăzută de dispozițiile art. 18

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu este incidență în cauză,

precum și că aplicarea art. 99 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare

la valoarea fiecărui capăt de cerere în analiza

admisibilității recursului este lipsită de temei.

Odată cu punctul de

vedere referitor la raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului, recurentele-reclamante B. și A. au depus cerere de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Totodată, au formulat

și cerere de sesizare a Completului specializat pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și

Justiție referitor la aplicabilitatea valorii prag prevăzută de

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, după pronunțarea Deciziei Curții

Constituționale a României nr. 369/2017, în cazul hotărârilor

pronunțate după data de 20 iulie 2017, precum și a hotărârilor

pronunțate anterior acestei date și față de care, la data

de 20 iulie 2017, nu se împlinise termenul de recurs.

Prin încheierea de

ședință din data de 13 februarie 2018, pronunțată în Dosarul

nr. x/3/2014/a3, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții

Constituționale și a Completului specializat pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

formulate de către recurentele-reclamante.

Analizând recursul in

condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate

cu art. 499 teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se

respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va

cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și

analiza motivele de casare, Înalta Carte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 14 februarie 2014 pe rolul Tribunalului București,secția a

V-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamantele B. și A. au chemat în

judecată pe pârâții Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din

cadrul Primăriei sectorului I București, Comisia de aplicare a Legii

nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii municipiului București, Instituția

prefectului municipiului București, C., L., E., F., G., H., I., M., N., J.

și K., solicitând constatarea nulității absolute a

următoarelor titluri de proprietate eliberate în temeiul Legii nr. 18/1991

și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente:

- titlul de proprietate din data

de 28 noiembrie 2002, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către E. (90 mp);

- titlul de proprietate din

data de 29 iunie 2000, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către O. (90 mp);

- titlul de proprietate din

data de 22 mai 1996, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către O. (4,73 mp);

- titlul de proprietate din

data de 11 mai 2001, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către F. (50 mp);

- titlul de proprietate din

data de 6 august 2002, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către G. (4 mp);

- titlul de proprietate din

data de 3 aprilie 2003, emis de Prefectura municipiului București în baza

Legii nr. 18/1991 către P. (90 mp);

- titlu de proprietate emis de

Prefectura Municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către M.;

- titlu de proprietate emis de

Prefectura Municipiului București în baza Legii nr. 18/1991 către N.;

- contractul de

vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., R. din data de 25 noiembrie

2005, încheiat între P., în calitate de vânzător și H. și I., în

calitate de cumpărători (prețul; 109.572 lei);

- contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din data de 3 aprilie 2006 încheiat între G.

și

S.

,

în calitate de vânzători, și J. și K., în calitate de

cumpărători (preț: 14.084 lei).

Reclamantele au solicitat

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. a) și c) din Legea nr.

169/1997, art. 9, 13, 36 din Legea nr. 18/1991, art. 42 din Legea nr. 1/2000,

art. 966, 968 C. civ. din 1864, art. 98, 104, 293, 430 alin. (2), 453 alin. (1)

C. proc. civ.

La data de 24 noiembrie 2014,

reclamantele B. și A., prin cererea depusă la dosar, au solicitat

să se ia act de renunțarea la judecată față de

pârâții M. și N., precum și cu privire la moștenitorii

acestora.

Prin sentința civilă

nr. 1450 din data de 2 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea

pricinii în contradictoriu cu pârâții menționați de acestea, iar

față de ceilalți a dispus declinarea competenței

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București.

La Judecătoria sectorului

1 București, cauza a fost înregistrată sub nr. x/229/2015, iar prin

sentința civilă nr. 14499 din data de 19 august 2015 a fost

admisă excepția de necompetență materială a acestei

instanțe, s-a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București și a fost înaintat dosarul

Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului

negativ de competență ivit între cele două instanțe.

Curtea de Apel București,

secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin sentința civilă nr. 150/F din data de 22 septembrie

2015, a stabilit competența de soluționare a pricinii în favoarea

Tribunalului București.

Prin sentința civilă

nr. 331 din data de 15 martie 2016, Tribunalul București, secția V-a

civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de către

reclamante împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

nr. 619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minor

și de familie.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele A. și B.

În speță,

hotărârea atacată cu recurs este pronunțată în apel,

într-un litigiu evaluabil în bani, iar valoarea fiecărui capăt al

cererii de chemare în judecată se situează sub pragul valoric de

1.000.000 lei inclusiv, avut în vedere de dispozițiile art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013 - cea mai mare valoare a obiectului unui capăt de

cerere este de 369.035,055 lei, astfel cum s-a reținut și prin

raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Art. 483 C. proc. civ.

statuează că „(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit

legii, tară drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile

expres prevăzute de lege sunt supuse recursului. (2) Nu sunt supuse

recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94

pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și

activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale,

în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse

recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care

legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt

supuse numai apelului".

Totodată, art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată prin

O.U.G. nr. 95/2016, prevede că „Dispozițiile art. 483 alin. (2) din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică

proceselor începute cu data de 1 ianuarie 2019", iar, conform alin. (2) al

aceluiași articol, în procesele pornite începând cu data intrării în

vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv,

nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile

evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

în raport de dispozițiile

legale amintite rezultă că hotărârile pronunțate în cauze

având obiectul evaluabil în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, nu sunt supuse recursului.

Față de textele

legale menționate, se constată că Decizia nr. 619/A din data de

10 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, într-un

litigiu evaluabil în bani, în care valoarea fiecărui capăt al cererii

de chemare în judecată se situează sub pragul valoric de 1.000.000 lei

inclusiv, este definitivă și nu este supusă recursului.

Totodată, Înalta Curte

reține că decizia atacată a fost. pronunțată ia data

de 10 iulie 2017, anterior publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 369/2017 în M. Of. ai României, Partea I nr. 582 din

data de 20 iulie 2017, prin care a fost declarată

neconstituțională sintagma „precum și în alte cereri evaluabile

în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" din cuprinsul

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin urmare, în raport de

dispozițiile art. 147 alin, (4) din Constituție, potrivit cărora

deciziile Curții Constituționale sunt generai obligatorii de la data

publicării lor în M. Of. al României și au putere numai pentru

viitor, constată că nu pot fi primite susținerile

recurentelor-reclamante din cuprinsul punctului de vedere depus cu privire la

raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, potrivit cărora

pragul valoric menționat nu este aplicabil în speță având în

vedere cele statuate prin dispozitivul deciziei instanței de contencios

constituțional și ca urmare a înlăturării de la aplicare a

considerentelor aceleiași decizii.

Înalta Curte mai reține

că recurentele-reclamante au apreciat că analiza efectuată în

cuprinsul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului în funcție

de valoarea fiecărui titlu de proprietate este greșită și

că valoarea obiectului cauzei care trebuie avută în vedere este de

1.233.253,76 lei, reprezentând valoarea întregii suprafețe de teren ce

face obiectul titlurilor de proprietate atacate prin cererea introductivă.

În ceea ce privește

pretinsa autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 150/F din data

de 22 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub

aspectul stabilirii valorii obiectului pricinii, invocată de către

recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu se

verifică în cauză.

Astfel, prin sentința

pronunțată în Dosarul nr. x/299/2015 de către Curtea de Ape!

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, instanța a statuat asupra naturii litigiului,

apreciind că acțiunea formulată de recurentele-reclamante este o

cerere personală imobiliară, evaluabilă în bani, iar

instanța competentă material să o soluționeze se

stabilește potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc.

civ. coroborate cu cele ale art. 95 din același cod. A reținut

că valoarea obiectului cererii, stabilită potrivit Ghidului pentru

valorile orientative ale proprietăților imobiliare,

depășește pragul de 200.000 lei (prevăzut de art. 94 alin.

(1) lit. j) C. proc. civ.) și a stabilit competența de

soluționare a pricinii în primă instanță în favoarea

Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 95 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a

arătat că valoarea obiectului cererii depășește

200.000 lei, însă nu precizat că a avut în vedere o valoare de

1.233.253,76 lei care reprezintă suma valorilor suprafețelor de teren

menționate în titlurile de proprietate a căror anulare se

solicită.

Recurentele-reclamante au mai

susținut că admisibilitatea căii de atac nu trebuie analizata in

raport de valoarea fiecărui capăt de cerere având în vedere că

finalitatea soluționării acestora nu este diferită, cât timp,

odată cu constarea nulității absolute a titlurilor de proprietate

atacate, suprafața de teren ce face obiectul acestora se reîntoarce în

patrimoniul lor, indiferent că acest lucru va rezulta pe calea dreptului

comun ori pe cale administrativă, în temeiul legilor speciale.

Această apărare a

recurente lor-reclamante este nefondată, întrucât fiecare capăt

principal al cererii de chemare în judecată are în prezentul litigiu o

finalitate diferită de a celorlalte, având în vedere că vizează

întoarcerea în patrimoniul recurentelor-reclamante a unor suprafețe de

teren diferite.

Totodată, Înalta Curte

constată că aspectele invocate de recurentele-reclamante referitoare

ia rolul important al aprecierii reclamantului în fixarea obiectului cererii

și, implicit, în determinarea competenței după valoare, precum

și cele privind chestiunea valorii avute în vedere la stabilirea timbrajului,

nu pot fi reținute, având în vedere că în analiza

admisibilității căii de atac indicarea unei valori totale a

pretențiilor de către reclamant sau modul de stabilire a cuantumului

taxei judiciare de timbru de instanțele anterioare nu pot înlătura aplicarea

dispozițiilor legale care reglementează exercitarea căilor de

atac.

Potrivit art. 99 C. proc.

civ., „(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete

principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se

stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori

obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele

de cerere este de competența altei instanțe, instanța

sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod

corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete

principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași

cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă

legătură, au fost deduse judecății printr-o unică

cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le

soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție

care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt".

Pentru determinarea căii

de atac pentru cazul în care prin aceeași hotărâre au fost

soluționate mai multe cereri principale sunt relevante prevederile art.

460 alin. (3) C. proc. civ., interpretate per a contraria.

Întrucât în prezentul litigiu

se solicită anularea mai multor titluri de proprietate cu titulari

diferiți, părțile putând să se îndrepte împotriva

fiecăruia dintre aceștia cu acțiuni separate, ca urmare a

existenței unor raporturi juridice distincte, iar fiecare dintre

pretențiile deduse judecății se circumscrie categoriei de

litigii pentru care calea de atac a recursului nu este recunoscută de

lege, rezultă că decizia curții de apel recurată în

cauză nu este supusă acestei căi de atac.

Dispozițiile art. 457

alin. (1) Cod de procedură civilă statuează că

hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de

atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de

aceasta.

Din interpretarea acestui text

legal rezultă că o hotărâre judecătorească nu poate fi

atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau,

altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu

pot exista în afara legii.

Această regulă are valoare

de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din

Constituția României statuând că mijloacele procesuale prin care

poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie

făcută în condițiile legii.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

reclamantele A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 619/A din data de 10

iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva Deciziei civile nr.

619/A din data de 10 iulie 2017, pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie în Dosarul nr. x/3/2014.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 martie 2018.