ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 828/2018

Decizia nr. 828/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul judecătoriei Focșani sub nr. x/231/2015,

reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâților B. și C.

la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând sporul de valoarea adus imobilului cu

suprafața de 1.317,52 mp situat în intravilanul com. Ciorăști,

județul Vrancea, tarla 9, parcelele 328, 329 și 330, prin

încorporarea unei construcții cu suprafața de 25 m.

La termenul din data de 4 octombrie 2016. reclamantul și-a

precizat cererea solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 21.300 lei,

reprezentând contravaloare materiale și manoperă.

Prin sentința civilă nr. 9749 din 16 februarie 2016 a

Judecătoriei Focșani s-a admis în parte cererea și au fost

obligați pârâții Ia plata către reclamant a sumei de 21.300 lei

reprezentând contravaloarea manoperei și a materialelor de

construcție folosite la ridicarea construcției edificate pe terenul

proprietatea pârâților.

S-a admis cererea reconvențională formulată de

pârâții - reclamanți B. și C. și s-a dispus înscrierea in

cartea funciară a dreptului de proprietate ai pârâților asupra

construcției casă de locuit în suprafață de 24 mp,

compusă din hol și cameră, edificată în anul 1996 pe

terenul situat în tarla 9, parcela 329, intravilanul com. Ciorăști,

județul Vrancea, drept dobândit prin accesiune.

Prin Decizia nr. 683 din data de 12 octombrie 2017, pronunțată

de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de către pârâți împotriva sentinței

sus-menționate.

Împotriva acestei din urma decizii, pârâții au declarat recurs,

înregistrat la Tribunalul Vrancea, instanță care a înaintat cererea

de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel

Galați, care, prin Decizia nr. 2/R din 10 ianuarie 2018 a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 9 februarie 2018

și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizata

aleatorie, completului de Filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 12 februarie 2018, s-a

fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării

competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1)

coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție

Curte constată că este întemeiata pentru următoarele

considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțata de către

tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect accesiune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate

împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul

legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege

în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod

neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră

plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea

recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct.

1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru

judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul

a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge ia o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi

stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126

alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun șl în privința art. 483 alin.

(3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a

recursului. De altfel, același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte,

astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, ari. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,

astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4)

din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt

competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în

primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență

norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie

a curții de apei și, pe de altă parte, nu este vorba despre un

caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale

instanțelor), care să atragă competența de judecată în

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3)

C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Vrancea revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând

și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat

de către pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 683 din data de

12 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I

civilă, în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 martie 2018.