ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 828/2018

Decizia nr. 828/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei Focșani sub nr. x/231/2015, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 3.000 lei, reprezentând sporul de valoarea adus imobilului cu suprafața de 1.317,52 mp situat în intravilanul com. Ciorăști, județul Vrancea, tarla 9, parcelele 328, 329 și 330, prin încorporarea unei construcții cu suprafața de 25 m. La termenul din data de 4 octombrie 2016. reclamantul și-a precizat cererea solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 21.300 lei, reprezentând contravaloare materiale și manoperă. Prin sentința civilă nr. 9749 din 16 februarie 2016 a Judecătoriei Focșani s-a admis în parte cererea și au fost obligați pârâții Ia plata către reclamant a sumei de 21.300 lei reprezentând contravaloarea manoperei și a materialelor de construcție folosite la ridicarea construcției edificate pe terenul proprietatea pârâților.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți B. și C. și s-a dispus înscrierea in cartea funciară a dreptului de proprietate ai pârâților asupra construcției casă de locuit în suprafață de 24 mp, compusă din hol și cameră, edificată în anul 1996 pe terenul situat în tarla 9, parcela 329, intravilanul com. Ciorăști, județul Vrancea, drept dobândit prin accesiune. Prin Decizia nr. 683 din data de 12 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâți împotriva sentinței sus-menționate.

Împotriva acestei din urma decizii, pârâții au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Vrancea, instanță care a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel Galați, care, prin Decizia nr. 2/R din 10 ianuarie 2018 a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 9 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizata aleatorie, completului de Filtru nr. 11. Prin rezoluția completului din data de 12 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiata pentru următoarele considerente: Decizia supusă recursului a fost pronunțata de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect accesiune. Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți. Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe. O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege". Constatări similare se impun șl în privința art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului.

De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, ari. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apei și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Vrancea revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de către pârâții B. și C. împotriva Deciziei nr. 683 din data de 12 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Galați. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.