ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4941/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 927 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a admis excepția inadmisibilității și pe acest temei, a respins cererea reclamanților B.A.C., N.P. și R.M., în contradictoriu cu pârâții C.I.O. și C.D., ca inadmisibilă, a obligat pe reclamanți la plata către pârâți a sumei de 12.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. În fapt, s-a reținut că reclamanții, împreună cu numiții C.A.D., I.C.M., L.R. și C.E.M., au dobândit, în indiviziune, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață totală de 7.500 m.p. situat în comuna Snagov, sat Snagov, județul Ilfov, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare, după cum urmează: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 1.250 m.p.

de la numitul B.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 1.250 m.p. de la numita I.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 2.500 m.p. de la numitul D.V.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 2.500 m.p. de la numitul T.S. Pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri situate în comuna Snagov, satul Snagov, județul Ilfov, după cum urmează: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 24 noiembrie 2003, terenurile în suprafață de 1.521 m.p. și 979 m.p. de la E.I. și E.M.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 februarie 2005, terenurile în suprafață de 1.074,37 m.p.

și 1.486,48 m.p. de la D.G. și C.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 09 februarie 2004, terenurile în suprafață de 540 m.p. și 1.285 m.p. de la T.E. și C.I. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat pe calea acțiunii în revendicare obligarea pârâților de a lăsa, reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie cota-indiviză de 3/7 din terenul în suprafață totală de 6.885,25 m.p. situat în comuna Snagov, satul Snagov, județul Ilfov. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, posesorul pârât este obligat să restituie lucrul către adevăratul proprietar.

Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie care tinde nu numai la stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ci și la redobândirea posesiei materiale. Relevant în acest sens este art. 566 alin. (1) C. civ., conform căruia în cazul admiterii acțiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului. Prin urmare, această acțiune poate avea ca obiect numai bunuri mobile sau imobile individual determinate, iar nu o cotă indiviză dintr-un drept de proprietate, cota indiviză nefiind susceptibilă de a forma obiectul posesiei, întrucât nu întrunește și elementul material, nefiind suficient elementul psihologic sau intelectual. Prin decizia civilă nr. 90 A din 12 martie 2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a obligat apelanții-reclamanți la 3.300 lei cheltuieli de judecată, reduse, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimații-pârâți. În jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, s-a apreciat că este necesar să se țină cont de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativa viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenție - Cauza Lupaș contra Romaniei. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 643 din noul C. civ. Prin art. 63 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a stipulat că dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil.

Prin urmare, având în vedere că sentința apelată nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a noului C. civ. (cauza fiind în apel), sunt aplicabile dispozițiile art. 643 alin. (1) enunțate mai sus, care prevăd ca acțiunea în revendicare poate fi formulată și de un singur coproprietar. Acțiunea formulată de reclamanți în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât prin aceasta nu se urmărește revendicarea bunului în întregul său ci numai a unei cote ideale din bun, ceea ce face imposibilă identificarea, dar și punea în executare a unei astfel de hotărâri. În situația coproprietății, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părți ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului.

Prin urmare, dreptul asupra bunului este fracționat și nu însuși bunul, luat în materialitatea lui. Proprietatea comună pe cote-părți sau coproprietatea obișnuită, are următoarele trăsături definitorii: pluralitatea titularilor, divizarea intelectuală a dreptului de proprietate între titulari, unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietății. În plus, acest caz de coproprietate este esențialmente temporar, fiecare dintre titulari având dreptul să ceara încetarea acestei modalități prin partaj. Prin solicitarea de către reclamant a unei fracții dintr-un bun este imposibilă identificarea acesteia, dar și punerea în executare a unei astfel de hotărâri. Una dintre trăsăturile acțiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține bunul în speță a porțiunii din bun.

Or, câtă vreme bunul revendicat nu este identificat în materialitatea lui și predarea acestuia este imposibil de realizat. Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ. Împrejurarea că legea permite dobândirea (dreptul de proprietate) și folosirea (posesia) unui bun în indiviziune, nu vine în contradicție cu imposibilitatea revendicării cotelor indivize pentru considerentele sus menționate. Critica privind suma de 12.400 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată și apreciată de apelantă ca fiind exagerată, instanța putând face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondată.

Art. 274 C. proc. civ. prevede că partea, care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea câștigătoare. În lumina acestor principii, dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. trebuie puse în concordanță cu prevederile art. 276 din același cod. Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Când pretențiile ce formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporțional cu pretențiile admise.

De asemenea se vor acorda în mod integral cheltuielile de judecată efectiv făcute, de partea câștigătoare, când partea potrivnică prin atitudinea sa, a determinat pe reclamant să introducă acțiunea în modul în care a fost formulată. În speță, raportat la valoarea litigiului, la volumul de acte administrate în cauză dar și de poziția de parte câștigătoare a pârâților suma acordată nu se impune a fi redusă cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 12 aprilie 2013, reclamanții, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv numele persoanelor la care face referire, F.V.S., F.R., F.B.R.

nefigurând ca părți în dosar. O altă eroare a motivării este data depunerii acțiunii reclamanților, respectiv data de 13 septembrie 2009, deși corect ar fi fost 14 iunie 2012, moment ce se situează după data intrării în vigoare a Codului civil actual. Instanța de apel a fost într-o gravă eroare atunci când a analizat situația de fapt, stabilind astfel greșit legea aplicabilă speței. Aprecierea instanței de apel potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 denotă faptul că instanța de apel nu a reținut corect care este legea aplicabila speței de față. În raport de data învestirii instanței, motivarea cu privire la acest aspect este superflua, întrucât stadiul procesual al cauzei permitea aplicarea dispozițiilor art. 643 C. civ.

actual, fără a fi nevoie de extinderea efectelor acestuia prin aplicarea art. 63 din Legea nr. 71/2011. Decizia pronunțată în apel este nelegală, întrucât prin aceasta se menține hotărârea primei instanțe prin care s-a respins cererea ca inadmisibilă, prin aplicarea greșită a legii. Cât timp legea nu impune ca dreptul litigios sa fie susceptibil de executare silită în plan material, nu poate fi reținut raționamentul juridic inserat în considerentele deciziei. Dreptul de proprietate supus judecății este identificat sub aspectul obiectului, astfel cum a fost dobândit prin actele juridice încheiate în anul 1992, și cum a fost deținut în materialitatea sa (fizic) în coproprietate în cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului acestuia (teren agricol).

Decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât instanța sugerează obligativitatea revendicării întregului bun de către coproprietar, încălcând astfel Codul civil actual care prevede expres ca un coproprietar poate, nu trebuie, să revendice întregul bun, dar și principiul a fortiori, respectiv cine poate mai mult poate si mai puțin, Doar ulterior recunoașterii dreptului, se pot examina aspectele legate de repunerea în situația anterioară, respectiv restituirea posesiei. Activitatea concretă de punere în posesie a terenului este un aspect care se poate realiza după epuizarea fazei judecății propriu-zise, în cea de-a doua fază a procesului civil, executarea silită. Examinarea admisibilității unei acțiuni prin raportare la posibilitatea de punere în executare a dreptul litigios este nelegală, întrucât aceasta exigență nu se regăsește în nici un act normativ.

Este relevant sub acest aspect art. 373 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cotele-părți aflate în proprietate comună pot face obiectul executării silite. Hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, aspectele de executare sunt subsecvente admisibilității, iar pe de alta parte, prin admiterea cererii privind dreptul deținut in cote-părți prin înscrierea în cartea funciară a cotelor-părți, reclamanții vor fi exact în ipoteza unui coproprietar care își va exercita dreptul fără a tulbura și fără a fi tulburat de ceilalți coproprietari Admisibilitatea unei acțiuni din perspectiva procesuală se cercetează în raport de prevederile art. 109 alin. (1) C. proc. civ.

Toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, respectiv: afirmarea unui drept, dreptul subiectiv dedus judecații este dreptul de proprietate dobândit legal, indiferent dacă bunul este deținut în mod exclusiv sau pe cote părți; interesul de a promova acțiunea este dată de necesitatea de a se recunoaște dreptul de proprietate dobândit legal, calitatea procesuală activă este dovedită, există identitate între titularii dreptului de proprietate, cota de 3/7 și dreptul pretins, nu revendică mai mult decât dețin prin actul juridic; capacitatea procesuală de a avea drepturi si obligații, este dovedită cu înscrisuri. Inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă condițiile de admisibilitate ale căii procesuale alese nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală.

Or, în cauza de fața, în raport de obiectul cererii de chemat în judecată, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, cererea este admisibilă, întrucât dreptul pretins poate fi valorificat, potrivit dispozițiilor art. 643, coroborate cu art. 634 C. civ. actual. Referitor la argumentul instanței de apel prin care arată că „una dintre trăsăturile acțiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acțiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deține bunul în speță a porțiunii din bun," s-a arătat că acțiunea a fost introdusă chiar împotriva celui care deține bunul, fapt dovedit cu contractele de vânzare-cumpărare ale părții adverse.

Referitor la argumentul, conform căruia acțiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ., și acesta reprezintă o situația de aplicare greșită a legii, întrucât din conținutul acestui text de lege reiese că nu se face nici o distincție între protecția juridică a unui drept deținut în exclusivitate și cel deținut pe cote-părți. Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât interpretările la care face trimitere se refereau la textul Codului civil din 1864, nu la textul noului C. civ. Din argumentele juridice expuse de instanța de apel rezultă că deși legiuitorul prin art. 643 din Noul C. civ. a impus înlocuirea regulii anterioare, a unanimității, cu una nouă, permisivă, totuși instanța de apel a înlocuit regula veche cu o regulă nouă urmând aceeași linie jurisprudențială veche.

Soluția instanței de apel este în contradicție cu o parte dintre considerente expuse, respectiv„ aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenție". Din analiza art. 643 din noul C. civ., se poate deduce cu ușurință că acesta instituie o regulă permisivă, în favoarea reclamantului, nu interzice revendicarea unor cote-părți, dimpotrivă conferă o protecție superioară coproprietarului care dorește să exercite acțiunea în revendicare. De asemenea, aceasta nu este o normă imperativă, care să creeze o sarcină exagerată, aceea de a revendica întregul bun, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Interpretarea data de instanța de apel asupra admisibilității acțiunii in revendicare are ca efect lipsirea de protecție juridica a unui drept dobândit legal, soluție care încălca principiile constituționale și anume, garantarea dreptului la proprietate privată și accesul liber la justiție prevăzute de art. 44 și art. 21 din Constituție. Soluția adoptată de instanța de apel prin care a respins critica privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, dincolo de faptul ca este nelegală, art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permițând să se micșoreze cheltuielile, este și în contradicție cu propria hotărâre. Așa cum rezultă din motivarea deciziei criticate, chiar instanța de apel a redus cheltuielile de judecată solicitate de intimații-pârâți în apel.

Față de aceste argumente, decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recursul reclamanților este întemeiat, însă numai sub aspectul criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive străine de natura pricinii și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 643 C. civ. actual, critici întemeiate de recurenții-reclamanți pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Chiar dacă în motivarea hotărârii se regăsesc aspecte de fapt care nu au nici o legătură cu situația cauzei pendinte - s-a inserat eronat numele unor persoane care nu figurează ca părți în acest dosar, respectiv s-a trecut eronat data depunerii acțiunii reclamanților, 13 septembrie 2009, alta decât cea reală, 14 iunie 2012 - prima critică nu poate fi primită, întrucât situația reclamată nu a avut nici o consecință sub aspectul stabilirii legii aplicabile procesului aflat pe rolul instanței. Într-adevăr, în raport de data învestirii instanței, stadiul procesual al cauzei permitea aplicarea dispozițiilor art. 643 C. civ., fără a mai fi nevoie de incidența dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 643 din noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011: (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari. (3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Instanțele anterioare au apreciat corect că noua reglementare a art. 643 din noul C. civ., care dă posibilitatea fiecărui coproprietar să exercite singur acțiunea în revendicare, urmărește să evite neajunsurile create de aplicarea strictă a regulii unanimității în exercitarea acțiunii în revendicare, specifică vechii reglementări, iar nu modificarea naturii juridice și a scopului acestei acțiuni. Acțiunea în revendicare are în continuare natura juridică a unei acțiuni petitorii prin care se urmărește nu numai stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ci și redobândirea posesiei materiale a bunului în litigiu.

În interpretarea și aplicarea dispoziției legale sus-menționate, date fiind circumstanțele de fapt ale cauzei, este important de reținut că, în situația coproprietății, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părți ideale din dreptul de proprietate asupra bunului, ceea ce înseamnă că doar dreptul asupra bunului este fracționat, nu însă și bunul, luat în materialitatea lui. În temeiul acestor considerente de principiu ce definesc cele două instituții de bază ale dreptului civil - acțiunea în revendicare, respectiv coproprietatea pe cote-părți - acțiunea reclamanților a fost în mod corect respinsă, ca inadmisibilă. Legiuitorul a oferit prin textul de lege incident cauzei pendinte posibilitatea (calitatea procesuală activă) coproprietarului de a revendica bunul proprietate comună deținut de o terță persoană, supunând asemenea acțiuni regimului juridic aplicabil actelor de conservare.

Susținerea reclamanților conform căreia legea nu impune ca dreptul litigios sa fie susceptibil de executare silită în plan material, astfel încât raționamentul instanței de apel pe acest aspect ar fi greșit, nu poate fi primită, întrucât ignoră însuși regimul juridic al acțiunii în revendicare - două sunt elementele ce definesc natura/esența unei astfel de acțiune, și anume: recunoașterea dreptului de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, restituirea bunului în litigiu.

Cât timp recurenții-reclamanți revendică o cotă-parte de proprietate în privința bunului în litigiu, a susține că dreptul de proprietate supus judecății ar fi identificat sub aspectul obiectului - astfel cum a fost dobândit prin actele juridice încheiate în anul 1992 și cum a fost deținut în materialitatea sa (fizic) în coproprietate în cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului acestuia (teren agricol) - înseamnă a nesocoti tocmai regimul juridic al coproprietății, reținut în termeni foarte clari în expunerea de motive a instanțelor anterioare.

Critica recurenților-reclamanți conform căreia doar ulterior recunoașterii dreptului litigios s-ar putea examina aspectele legate de repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea posesiei, nu este întemeiată, întrucât recunoașterea dreptului de proprietate, dar și restituirea bunului în litigiu sunt etape succesive în judecata propriu-zisă a acțiunii în revendicare de drept comun, și nicidecum etape distincte ce țin de judecata, respectiv executarea hotărârii judecătorești. De regulă, hotărârea judecătorească prin care se admite acțiunea în revendicare trebuie să cuprindă, în dispozitivul său, pe lângă mențiunea referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul reclamantului, și mențiunea privind obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a bunului revendicat.

În lipsa acestei ultime mențiuni, finalitatea acțiunii în revendicare nu este realizată. Relevant sub acest aspect este și art. 566 alin. (1) Noul C. civ., conform căruia în cazul admiterii acțiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului.

Instanța de apel nu a examinat admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la posibilitatea de punere în executare a dreptul aflat în litigiu, ci strict și judicios în raport de regimul juridic al acțiunii în revendicare, astfel cum acesta s-a redefinit (doar sub aspectul calității procesuale active a coproprietarului) prin dispozițiile art. 643 Noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011. Recurenții-reclamanți au susținut corect că inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă condițiile de admisibilitate ale căii procesuale alese nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală.

Așadar, cât timp acțiunea reclamanților a nesocotit regimul juridic al acțiunii în revendicare, inadmisibilitatea acțiunii s-a impus ca rezultat al unui raționament juridic pe deplin valabil. Chiar dacă instanța de apel a inserat în considerentele deciziei atacate și dispozițiile art. 480 C. civ., nu înseamnă că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât soluția pronunțată s-a fundamentat pe elementele ce conturează regimul juridic al acțiunii în revendicare, astfel cum acestea rezultă din interpretarea și aplicarea art. 643 Noul C. civ.

Soluția instanței de apel nu este în contradicție cu o parte dintre considerente expuse - se referă la aprecierea conform căreia „aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenție" - cât timp recurenților-reclamanți nu li s-a impus respectarea unei astfel de reguli, ci respectarea condițiilor de admisibilitate ale căii procesuale alese.

Susținerea conform căreia interpretarea data de instanța de apel asupra admisibilității acțiunii in revendicare ar avea ca efect lipsirea de protecție juridica a unui drept dobândit legal, soluție care ar încălca principiile constituționale - garantarea dreptului la proprietate privată și accesul liber la justiție prevăzute de art. 44 și art. 21 din Constituție - nu poate fi primită, întrucât apărarea/realizarea unui drept nu se poate face decât în condițiile prescrise de lege, pe care instanțele anterioare le-au respectat cu prisosință, identificând chestiunile ce țin de esența acțiunii în revendicare și circumstanțiind contextul aplicării lor la judecata cauzei pendinte. Este întemeiată critica privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, din perspectiva prevederilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. Conform art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, respectiv judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Dispozițiile legale sus-menționate sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul iar în analiza culpei trebuie avut în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata. Pe temeiul dispozițiilor de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. - și în considerarea principiilor stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și într-un cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus în relație directă cu natura litigiului și complexitatea cauzei deduse judecății). Prin deciziei Curții Constituționale nr. 492 din 08 iunie 2006, Curtea Constituțională a reținut totodată că, prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar că acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de către instanță, hotărârea judecătorească fiind cea prin al cărei efect creanța dobândește caracter exigibil. Față de considerentele de fapt și de drept enunțate anterior, Înalta Curte apreciază că suma de 6000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, este rezonabilă pentru judecata în primă instanță. Drept urmare, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va modifica decizia atacată, și drept consecință, va admite apelul reclamanților, va schimba în parte sentința primei instanțe, în sensul că reclamanții vor fi obligați să plătească pârâților suma de 6000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei. Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., pentru aceleași considerente redate în paragrafele anterioare, recurenții-reclamanți vor fi obligați la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.A.C., N.P. și R.M. împotriva deciziei nr. 90A din 12 martie 2013 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 927 din data de 02 octombrie 2012 a Tribunalului Ilfov, Secția civilă și schimbă în parte sentința apelată. Obligă pe reclamanți să plătească pârâților suma de 6000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei. Obligă pe recurenții reclamanți B.A.C., N.P. și R.M. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.