ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4941/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4941/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

927 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a admis excepția

inadmisibilității și pe acest temei, a respins cererea reclamanților B.A.C., N.P.

și R.M., în contradictoriu cu pârâții C.I.O. și C.D., ca inadmisibilă, a

obligat pe reclamanți la plata către pârâți a sumei de 12.400 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În fapt, s-a reținut

că reclamanții, împreună cu numiții C.A.D., I.C.M., L.R. și C.E.M., au

dobândit, în indiviziune, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață

totală de 7.500 m.p. situat în comuna Snagov, sat Snagov, județul Ilfov, prin

mai multe contracte de vânzare-cumpărare, după cum urmează: prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 1.250 m.p. de la numitul B.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992,

suprafața de 1.250 m.p. de la numita I.A.; prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat la 4 decembrie 1992, suprafața de 2.500 m.p. de la numitul D.V.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 4 decembrie 1992,

suprafața de 2.500 m.p. de la numitul T.S.

Pârâții au dobândit

dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri situate în comuna Snagov,

satul Snagov, județul Ilfov, după cum urmează: prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat la 24 noiembrie 2003, terenurile în suprafață de 1.521 m.p. și 979 m.p. de la E.I. și E.M.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11

februarie 2005, terenurile în suprafață de 1.074,37 m.p. și 1.486,48 m.p. de la D.G. și C.E.; prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la

09 februarie 2004, terenurile în suprafață de 540 m.p. și 1.285 m.p. de la T.E. și C.I.

Prin cererea de

chemare în judecată s-a solicitat pe calea acțiunii în revendicare obligarea

pârâților de a lăsa, reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie

cota-indiviză de 3/7 din terenul în suprafață totală de 6.885,25 m.p. situat în comuna Snagov, satul Snagov, județul Ilfov.

Acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut

posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, posesorul pârât este obligat să

restituie lucrul către adevăratul proprietar.

Acțiunea în

revendicare este o acțiune petitorie care tinde nu numai la stabilirea

dreptului de proprietate al reclamantului, ci și la redobândirea posesiei

materiale.

Relevant în acest

sens este art. 566 alin. (1) C. civ., conform căruia în cazul admiterii

acțiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului. Prin

urmare, această acțiune poate avea ca obiect numai bunuri mobile sau imobile

individual determinate, iar nu o cotă indiviză dintr-un drept de proprietate,

cota indiviză nefiind susceptibilă de a forma obiectul posesiei, întrucât nu

întrunește și elementul material, nefiind suficient elementul psihologic sau

intelectual.

Prin decizia civilă nr.

90 A din 12 martie 2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a obligat apelanții-reclamanți la

3.300 lei cheltuieli de judecată, reduse, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., către intimații-pârâți.

În jurisprudența Curții

europene a drepturilor omului, s-a apreciat că este necesar să se țină cont de

circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât aplicarea regulii

unanimității să nu reprezinte un obstacol insurmontabil pentru orice tentativa

viitoare de revendicare a bunurilor indivize, ceea ce ar reprezenta o încălcare

a art. 6 din Convenție - Cauza Lupaș contra Romaniei.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 643 din noul C. civ.

Prin art. 63 din

Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil s-a stipulat că dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C.

civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas

definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643

alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în

primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil.

Prin urmare, având în

vedere că sentința apelată nu a rămas definitivă până la data intrării în

vigoare a noului C. civ. (cauza fiind în apel), sunt aplicabile dispozițiile art.

643 alin. (1) enunțate mai sus, care prevăd ca acțiunea în revendicare poate fi

formulată și de un singur coproprietar.

Acțiunea formulată de

reclamanți în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât prin aceasta

nu se urmărește revendicarea bunului în întregul său ci numai a unei cote

ideale din bun, ceea ce face imposibilă identificarea, dar și punea în

executare a unei astfel de hotărâri.

În situația

coproprietății, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părți

ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului. Prin urmare,

dreptul asupra bunului este fracționat și nu însuși bunul, luat în

materialitatea lui.

Proprietatea comună

pe cote-părți sau coproprietatea obișnuită, are următoarele trăsături

definitorii: pluralitatea titularilor, divizarea intelectuală a dreptului de

proprietate între titulari, unitatea materială a bunului care constituie

obiectul coproprietății. În plus, acest caz de coproprietate este esențialmente

temporar, fiecare dintre titulari având dreptul să ceara încetarea acestei

modalități prin partaj.

Prin solicitarea de

către reclamant a unei fracții dintr-un bun este imposibilă identificarea

acesteia, dar și punerea în executare a unei astfel de hotărâri. Una dintre

trăsăturile acțiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea

posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acțiunea trebuie

introdusă împotriva celui ce deține bunul în speță a porțiunii din bun. Or,

câtă vreme bunul revendicat nu este identificat în materialitatea lui și

predarea acestuia este imposibil de realizat.

Pe cale de consecință,

acțiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate

fi primită în baza art. 480 C. civ.

Împrejurarea că legea

permite dobândirea (dreptul de proprietate) și folosirea (posesia) unui bun în

indiviziune, nu vine în contradicție cu imposibilitatea revendicării cotelor

indivize pentru considerentele sus menționate.

Critica privind suma

de 12.400 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată și apreciată de

apelantă ca fiind exagerată, instanța putând face aplicarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., este nefondată.

Art. 274 C. proc.

civ. prevede că partea, care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a

cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a

purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat, de partea

câștigătoare.

În lumina acestor

principii, dispozițiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. trebuie puse în

concordanță cu prevederile art. 276 din același cod. Astfel, sub aspectul

cheltuielilor de judecată, poziția juridică de parte câștigătoare este

determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul

obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Când pretențiile ce

formează obiectul acțiunii au fost admise doar parțial, instanța va acorda

celui care a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată

suportate, proporțional cu pretențiile admise. De asemenea se vor acorda în mod

integral cheltuielile de judecată efectiv făcute, de partea câștigătoare, când

partea potrivnică prin atitudinea sa, a determinat pe reclamant să introducă

acțiunea în modul în care a fost formulată.

În speță, raportat la

valoarea litigiului, la volumul de acte administrate în cauză dar și de poziția

de parte câștigătoare a pârâților suma acordată nu se impune a fi redusă cu

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs la data de 12 aprilie 2013,

reclamanții, prin

care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Hotărârea instanței

de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv numele

persoanelor la care face referire, F.V.S., F.R., F.B.R. nefigurând ca părți în

dosar. O altă eroare a motivării este data depunerii acțiunii reclamanților,

respectiv data de 13 septembrie 2009, deși corect ar fi fost 14 iunie 2012, moment

ce se situează după data intrării în vigoare a Codului civil actual. Instanța

de apel a fost într-o gravă eroare atunci când a analizat situația de fapt,

stabilind astfel greșit legea aplicabilă speței. Aprecierea instanței de apel

potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011

denotă faptul că instanța de apel nu a reținut corect care este legea

aplicabila speței de față. În raport de data învestirii instanței, motivarea cu

privire la acest aspect este superflua, întrucât stadiul procesual al cauzei

permitea aplicarea dispozițiilor art. 643 C. civ. actual, fără a fi nevoie de

extinderea efectelor acestuia prin aplicarea art. 63 din Legea nr. 71/2011.

Decizia pronunțată în

apel este nelegală, întrucât prin aceasta se menține hotărârea primei instanțe

prin care s-a respins cererea ca inadmisibilă, prin aplicarea greșită a legii.

Cât timp legea nu

impune ca dreptul litigios sa fie susceptibil de executare silită în plan

material, nu poate fi reținut raționamentul juridic inserat în considerentele

deciziei. Dreptul de proprietate supus judecății este identificat sub aspectul

obiectului, astfel cum a fost dobândit prin actele juridice încheiate în anul

1992, și cum a fost deținut în materialitatea sa (fizic) în coproprietate în

cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului acestuia (teren agricol).

Decizia atacată este

lipsită de temei legal, întrucât instanța sugerează obligativitatea revendicării

întregului bun de către coproprietar, încălcând astfel Codul civil actual care

prevede expres ca un coproprietar poate, nu trebuie, să revendice întregul bun,

dar și principiul a fortiori, respectiv cine poate mai mult poate si mai puțin,

Doar ulterior

recunoașterii dreptului, se pot examina aspectele legate de repunerea în

situația anterioară, respectiv restituirea posesiei. Activitatea concretă de punere

în posesie a terenului este un aspect care se poate realiza după epuizarea

fazei judecății propriu-zise, în cea de-a doua fază a procesului civil, executarea

silită.

Examinarea

admisibilității unei acțiuni prin raportare la posibilitatea de punere în

executare a dreptul litigios este nelegală, întrucât aceasta exigență nu se

regăsește în nici un act normativ.

Este relevant sub

acest aspect art. 373 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cotele-părți

aflate în proprietate comună pot face obiectul executării silite.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, întrucât, pe de o parte, aspectele de executare sunt

subsecvente admisibilității, iar pe de alta parte, prin admiterea cererii

privind dreptul deținut in cote-părți prin înscrierea în cartea funciară a

cotelor-părți, reclamanții vor fi exact în ipoteza unui coproprietar care își

va exercita dreptul fără a tulbura și fără a fi tulburat de ceilalți

coproprietari

Admisibilitatea unei

acțiuni din perspectiva procesuală se cercetează în raport de prevederile art. 109

alin. (1) C. proc. civ. Toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite,

respectiv: afirmarea unui drept, dreptul subiectiv dedus judecații este dreptul

de proprietate dobândit legal, indiferent dacă bunul este deținut în mod

exclusiv sau pe cote părți; interesul de a promova acțiunea este dată de

necesitatea de a se recunoaște dreptul de proprietate dobândit legal, calitatea

procesuală activă este dovedită, există identitate între titularii dreptului de

proprietate, cota de 3/7 și dreptul pretins, nu revendică mai mult decât dețin prin

actul juridic; capacitatea procesuală de a avea drepturi si obligații, este

dovedită cu înscrisuri.

Inadmisibilitatea

unei cereri de chemare în judecată poate interveni numai atunci când dreptul nu

este recunoscut de lege sau dacă condițiile de admisibilitate ale căii

procesuale alese nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală.

Or, în cauza de fața,

în raport de obiectul cererii de chemat în judecată, acțiunea în revendicare

prin comparare de titluri, cererea este admisibilă, întrucât dreptul pretins

poate fi valorificat, potrivit dispozițiilor art. 643, coroborate cu art. 634 C.

civ. actual.

Referitor la

argumentul instanței de apel prin care arată că „una dintre trăsăturile

acțiunii în revendicare este aceea că are ca scop predarea posesiunii unui bun,

ceea ce înseamnă că, în principiu, acțiunea trebuie introdusă împotriva celui

ce deține bunul în speță a porțiunii din bun," s-a arătat că acțiunea a

fost introdusă chiar împotriva celui care deține bunul, fapt dovedit cu

contractele de vânzare-cumpărare ale părții adverse.

Referitor la argumentul,

conform căruia acțiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un

bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ., și acesta reprezintă o situația

de aplicare greșită a legii, întrucât din conținutul acestui text de lege

reiese că nu se face nici o distincție între protecția juridică a unui drept

deținut în exclusivitate și cel deținut pe cote-părți.

Hotărârea instanței

de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât interpretările la care

face trimitere se refereau la textul Codului civil din 1864, nu la textul noului

C. civ. Din argumentele juridice expuse de instanța de apel rezultă că deși

legiuitorul prin art. 643 din Noul C. civ. a impus înlocuirea regulii

anterioare, a unanimității, cu una nouă, permisivă, totuși instanța de apel a

înlocuit regula veche cu o regulă nouă urmând aceeași linie jurisprudențială

veche. Soluția instanței de apel este în contradicție cu o parte dintre

considerente expuse, respectiv„ aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte

un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a

bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenție".

Din analiza art. 643

din noul C. civ., se poate deduce cu ușurință că acesta instituie o regulă

permisivă, în favoarea reclamantului, nu interzice revendicarea unor cote-părți,

dimpotrivă conferă o protecție superioară coproprietarului care dorește să

exercite acțiunea în revendicare. De asemenea, aceasta nu este o normă

imperativă, care să creeze o sarcină exagerată, aceea de a revendica întregul

bun, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Interpretarea data de

instanța de apel asupra admisibilității acțiunii in revendicare are ca efect

lipsirea de protecție juridica a unui drept dobândit legal, soluție care

încălca principiile constituționale și anume, garantarea dreptului la

proprietate privată și accesul liber la justiție prevăzute de art. 44 și art. 21

din Constituție.

Soluția adoptată de

instanța de apel prin care a respins critica privind modalitatea de soluționare

de către prima instanță a cererii pârâților de acordare a cheltuielilor de

judecată, dincolo de faptul ca este nelegală, art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

permițând să se micșoreze cheltuielile, este și în contradicție cu propria

hotărâre.

Așa cum rezultă din

motivarea deciziei criticate, chiar instanța de apel a redus cheltuielile de

judecată solicitate de intimații-pârâți în apel.

Față de aceste

argumente, decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva aplicării

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul

reclamanților este întemeiat, însă numai sub aspectul criticii referitoare la

cuantumul cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței

de apel nu cuprinde motive străine de natura pricinii și nici nu a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 643 C.

civ. actual, critici întemeiate de recurenții-reclamanți pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Chiar dacă în

motivarea hotărârii se regăsesc aspecte de fapt care nu au nici o legătură cu

situația cauzei pendinte - s-a inserat eronat numele unor persoane care nu figurează

ca părți în acest dosar, respectiv s-a trecut eronat data depunerii acțiunii

reclamanților, 13 septembrie 2009, alta decât cea reală, 14 iunie 2012 - prima

critică nu poate fi primită, întrucât situația reclamată nu a avut nici o

consecință sub aspectul stabilirii legii aplicabile procesului aflat pe rolul

instanței.

Într-adevăr, în

raport de data învestirii instanței, stadiul procesual al cauzei permitea

aplicarea dispozițiilor art. 643 C. civ., fără a mai fi nevoie de incidența

dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 643 din

noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, în vigoare din data

de 01 octombrie 2011: (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție,

indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la

coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. (2) Hotărârile

judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor

coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt

opozabile celorlalți coproprietari. (3) Când acțiunea nu este introdusă de toți

coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză

a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile

prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor

persoane.

Instanțele anterioare

au apreciat corect că noua reglementare a art. 643 din noul C. civ., care dă

posibilitatea fiecărui coproprietar să exercite singur acțiunea în revendicare,

urmărește să evite neajunsurile create de aplicarea strictă a regulii

unanimității în exercitarea acțiunii în revendicare, specifică vechii

reglementări, iar nu modificarea naturii juridice și a scopului acestei

acțiuni. Acțiunea în revendicare are în continuare natura juridică a unei

acțiuni petitorii prin care se urmărește nu numai stabilirea dreptului de

proprietate al reclamantului, ci și redobândirea posesiei materiale a bunului

în litigiu.

În interpretarea și

aplicarea dispoziției legale sus-menționate, date fiind circumstanțele de fapt

ale cauzei, este important de reținut că, în situația coproprietății, fiecare

coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părți ideale din dreptul de

proprietate asupra bunului, ceea ce înseamnă că doar dreptul asupra bunului

este fracționat, nu însă și bunul, luat în materialitatea lui.

În temeiul acestor

considerente de principiu ce definesc cele două instituții de bază ale

dreptului civil - acțiunea în revendicare, respectiv coproprietatea pe

cote-părți - acțiunea reclamanților a fost în mod corect respinsă, ca

inadmisibilă.

Legiuitorul a oferit

prin textul de lege incident cauzei pendinte posibilitatea (calitatea

procesuală activă) coproprietarului de a revendica bunul proprietate comună

deținut de o terță persoană, supunând asemenea acțiuni regimului juridic

aplicabil actelor de conservare.

Susținerea

reclamanților conform căreia legea nu impune ca dreptul litigios sa fie

susceptibil de executare silită în plan material, astfel încât raționamentul

instanței de apel pe acest aspect ar fi greșit, nu poate fi primită, întrucât

ignoră însuși regimul juridic al acțiunii în revendicare - două sunt elementele

ce definesc natura/esența unei astfel de acțiune, și anume: recunoașterea

dreptului de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, restituirea

bunului în litigiu.

Cât timp

recurenții-reclamanți revendică o cotă-parte de proprietate în privința bunului

în litigiu, a susține că dreptul de proprietate supus judecății ar fi

identificat sub aspectul obiectului - astfel cum a fost dobândit prin actele

juridice încheiate în anul 1992 și cum a fost deținut în materialitatea sa

(fizic) în coproprietate în cote egale de 1/7 fiecare, potrivit specificului

acestuia (teren agricol) - înseamnă a nesocoti tocmai regimul juridic al coproprietății,

reținut în termeni foarte clari în expunerea de motive a instanțelor

anterioare.

Critica

recurenților-reclamanți conform căreia doar ulterior recunoașterii dreptului

litigios s-ar putea examina aspectele legate de repunerea părților în situația

anterioară, respectiv restituirea posesiei, nu este întemeiată, întrucât

recunoașterea dreptului de proprietate, dar și restituirea bunului în litigiu

sunt etape succesive în judecata propriu-zisă a acțiunii în revendicare de

drept comun, și nicidecum etape distincte ce țin de judecata, respectiv

executarea hotărârii judecătorești.

De regulă, hotărârea

judecătorească prin care se admite acțiunea în revendicare trebuie să cuprindă,

în dispozitivul său, pe lângă mențiunea referitoare la recunoașterea dreptului

de proprietate asupra bunului revendicat în patrimoniul reclamantului, și

mențiunea privind obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a

bunului revendicat. În lipsa acestei ultime mențiuni, finalitatea acțiunii în

revendicare nu este realizată.

Relevant sub acest

aspect este și art. 566 alin. (1) Noul C. civ., conform căruia în cazul

admiterii acțiunii în revendicare pârâtul va fi obligat la restituirea bunului.

Instanța de apel nu a

examinat admisibilitatea acțiunii în revendicare prin raportare la posibilitatea

de punere în executare a dreptul aflat în litigiu, ci strict și judicios în

raport de regimul juridic al acțiunii în revendicare, astfel cum acesta s-a

redefinit (doar sub aspectul calității procesuale active a coproprietarului)

prin dispozițiile art. 643 Noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17

iulie 2009, în vigoare din data de 01 octombrie 2011.

Recurenții-reclamanți

au susținut corect că inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată

poate interveni numai atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau dacă

condițiile de admisibilitate ale căii procesuale alese nu sunt îndeplinite în

raport de reglementarea legală. Așadar, cât timp acțiunea reclamanților a

nesocotit regimul juridic al acțiunii în revendicare, inadmisibilitatea acțiunii

s-a impus ca rezultat al unui raționament juridic pe deplin valabil.

Chiar dacă instanța

de apel a inserat în considerentele deciziei atacate și dispozițiile art. 480 C.

civ., nu înseamnă că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită

a legii, întrucât soluția pronunțată s-a fundamentat pe elementele ce

conturează regimul juridic al acțiunii în revendicare, astfel cum acestea

rezultă din interpretarea și aplicarea art. 643 Noul C. civ.

Soluția instanței de

apel nu este în contradicție cu o parte dintre considerente expuse - se referă

la aprecierea conform căreia „aplicarea regulii unanimității să nu reprezinte

un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a

bunurilor indivize, ceea ce ar însemna o încălcare a art. 6 din Convenție"

- cât timp recurenților-reclamanți nu li s-a impus respectarea unei astfel de

reguli, ci respectarea condițiilor de admisibilitate ale căii procesuale alese.

Susținerea conform

căreia interpretarea data de instanța de apel asupra admisibilității acțiunii

in revendicare ar avea ca efect lipsirea de protecție juridica a unui drept

dobândit legal, soluție care ar încălca principiile constituționale -

garantarea dreptului la proprietate privată și accesul liber la justiție

prevăzute de art. 44 și art. 21 din Constituție - nu poate fi primită, întrucât

apărarea/realizarea unui drept nu se poate face decât în condițiile prescrise

de lege, pe care instanțele anterioare le-au respectat cu prisosință,

identificând chestiunile ce țin de esența acțiunii în revendicare și

circumstanțiind contextul aplicării lor la judecata cauzei pendinte.

Este întemeiată

critica privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererii

pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, din perspectiva prevederilor

art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Conform art.

274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, respectiv

judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Dispozițiile legale

sus-menționate sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a

pierdut procesul iar în analiza culpei trebuie avut în vedere prejudiciului

real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata.

Pe temeiul dispozițiilor

de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ. - și în considerarea principiilor stabilite de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, onorariul avocatului poate

fi încuviințat de instanța de judecată dacă este necesar (activitatea

desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și într-un

cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus în relație

directă cu natura litigiului și complexitatea cauzei deduse judecății).

Prin deciziei Curții

Constituționale nr. 492 din 08 iunie 2006, Curtea Constituțională a reținut totodată

că, prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de

judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității

sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai

necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată,

urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce

presupune în mod necesar că acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa

față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a

serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de către instanță,

hotărârea judecătorească fiind cea prin al cărei efect creanța dobândește

caracter exigibil.

Față de considerentele

de fapt și de drept enunțate anterior, Înalta Curte apreciază că suma de 6000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, este rezonabilă pentru judecata în

primă instanță.

Drept urmare, pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

reclamanților, va modifica decizia atacată, și drept consecință, va admite

apelul reclamanților, va schimba în parte sentința primei instanțe, în sensul

că reclamanții vor fi obligați să plătească pârâților suma de 6000 lei

cheltuieli de judecată în primă instanță, reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei.

Pe temeiul art. 274 C.

proc. civ., pentru aceleași considerente redate în paragrafele anterioare,

recurenții-reclamanți vor fi obligați la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de

judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.A.C., N.P. și R.M. împotriva deciziei nr. 90A din 12

martie 2013 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr.

927 din data de 02 octombrie 2012 a Tribunalului Ilfov, Secția civilă și schimbă

în parte sentința apelată.

Obligă pe reclamanți

să plătească pârâților suma de 6000 lei cheltuieli de judecată în primă

instanță, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței și ale deciziei.

Obligă pe recurenții

reclamanți B.A.C., N.P. și R.M. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de

judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2013.