ÎCCJ, Decizia nr. 13/2016

Decizia civilă nr. 13/2016

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

La data de

10 noiembrie

2015

,

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

completul de 5 judecători, recursul declarat de

A. împotriva încheierii

civile nr. 2273 din camera de consiliu de la 20 octombrie 2015, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în Dosarul nr. x/1/2015

, prin care s-a respins cererea formulată de A. privind

strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/332/2014

al Tribunalului Mehedinți, pentru lipsa calității procesuale active.

În temeiul dispozițiilor

art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte

va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății

în speță.

Analizând recursul

în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art.

129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești,

părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de

atac, în condițiile legii”.

Conform art. 457

alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este suspusă

numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele

stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.

În raport cu principiile

statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii

atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile

legii.

Întrucât, în speță,

recursul vizează o hotărâre prin care Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția l civilă, s-a pronunțat asupra unei cereri

de strămutare și, având în vedere dispozițiile art. 143 alin.

(2) C. proc. civ., potrivit cărora, încheierea supra strămutării

nu este supusă niciunei căi de atac, în atare situație, hotărârea

atacată fiind, conform art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., definitivă,

nemaiputând fi supusă reformării;

aceste condiții

nu sunt îndeplinite

.

Se constată,

așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii

condiției prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența

unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată

ca atare de lege.

Recunoașterea

unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea

procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității,

consacrat expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului

constituțional al egalității în fața legii și a autorităților

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de

drept.

Or, normele procesuale

privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României,

neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, în

raport cu dispozițiile legale mai sus indicate, cu referire la existența

unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă

de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac,

recursul declarat de

A.

nu poate fi primit.

În consecință,

pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de

A. împotriva încheierii civile nr. 2273 din camera de consiliu

de la 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2015.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2016.