ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1068/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâții B. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând să se dispună, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice: anularea mărcii naționale nr. x, înregistrată pentru servicii din clasa 43; obligarea pârâtului B. la transferul către reclamantă a contului Facebook "C." (https:/facebook.com/C.), la plata unor daune morale de 5.000 euro și la abținerea pe viitor de la orice acte sau fapte de natură să aducă atingere drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 971/24.08.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere 1, 2 și 4 și a anulat ca netimbrat capătul 3 al cererii.

Prin Decizia nr. 295/29.03.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a dispus anularea mărcii naționale nr. x și obligarea pârâtului la transferul către reclamantă a contului facebook "C." (https:/facebook.com/C.) și totodată, la a se abține în viitor de la orice fapte sau acte de natură a aduce atingere drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată pentru ambele faze procesuale.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

În procesele întemeiate pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de fapta ilicită în sine care a generat o prejudiciere a drepturilor asupra unei mărci, spre deosebire de cauza acțiunii în anulare a mărcii care este reprezentată de scopul acțiunii, respectiv de înlăturarea efectelor conduitei abuzive de a înregistra o marcă cu rea-credință.

În speță, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de faptul ilicit al angajatului de a-și apropria, prin înregistrarea cu rea credință, marca angajatorului sau de un fapt ilicit comis în legătură cu un raport de muncă.

În apel, reclamanta a susținut ca temei al acțiunii o cu totul altă faptă ilicită, aceea a unui asociat de a-și înregistra o marcă care ar fi intrat în patrimoniul societății ca urmare a unei asocieri, deci ca un aport la capitalul societății respective.

Or, raportat la exigentele imperativ instituite de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., instanța de apel avea obligația să se raporteze exclusiv la cauza cererii de chemare în judecată și respectiv la motivele de fapt și de drept cuprinse în cererea introductivă, fără să poată avea în vedere noile apărări de fapt și de drept expuse pentru prima oară în apel.

Astfel cum în mod unanim s-a stabilit în practică și doctrină, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 se desprind două condiții cumulative de stabilire a relei-credințe la înregistrarea unei mărci și anume cunoașterea faptului relevant, constând în cunoașterea sau necesitatea cunoașterii de către solicitantul înregistrării a existenței și a folosirii unui semn neînregistrat pe de o parte, precum și intenția frauduloasă a acestuia de a uzurpa acest drept.

În ceea ce privește prima condiție, recurentul a susținut că instanța a apreciat în mod greșit ca fiind îndeplinită prin simpla cunoaștere de către pârât a împrejurării că în legătură cu marca existau interese legitime ale reclamantei, fiind irelevantă calitatea pârâtului de autor al conceptului sau de asociat de facto al reclamantei.

În realitate, contrar raționamentului instanței de apel, în speță prezintă relevanță împrejurarea că elementele distinctive și conceptul mărcii au fost folosite de reclamantă ca urmare a acordului pârâtului în acest sens, din actele și lucrările dosarului rezultând fără echivoc că marca în discuție nu există și nu fusese folosită anterior de către reclamantă. În discuție este vorba despre o singură marcă, al cărei titular este pârâtul, iar toate elementele distinctive au fost folosite anterior de acesta și sunt legate exclusiv de persoana sa.

Toate demersurile privind publicitatea conceptului sunt legate de numele pârâtului, în calitate de proprietar al acestui concept, aspect cunoscut și acceptat ca atare de partea adversă, pârâtul fiind cel care a avut inițiativa creării și promovării unui concept finalizat cu înregistrarea mărcii, pe care a fost de acord să o utilizeze împreună cu reprezentantul reclamantei în cadrul unei afaceri comune.

Reaua-credință la înregistrarea mărcii este exclusă, câtă vreme, contrar celor reținute de instanța de apel, la dosarul cauzei există o numeroasă corespondență din care rezultă că reclamanta a avut cunoștință de toate demersurile realizate în vederea înregistrării acestei mărci și promovării ei.

Reclamanta, prin reprezentantul său legal, a cunoscut și acceptat încă de la început împrejurarea că pârâtul a fost cel care a realizat, împreună cu prieteni specializați în design și creație artistică, proiectul care a înglobat întregul concept, urmând ca, ulterior, să-i fie cesionate drepturile asupra creației artistice în vederea înregistrării mărcii.

Totodată, din întregul material aflat la dosarul cauzei rezultă rolul esențial pe care pârâtul l-a avut în cadrul acestui proiect, care nu s-a rezumat la acela de simplu angajat, așa cum în mod eronat a încercat să susțină partea adversă în fața primei instanțe, ci a constat în calitatea de asociat de facto cu o participare în procent de 50% la beneficii și pierderi.

Împrejurarea că în apel partea adversă a preluat aceste apărări și a încercat a specula în avantajul său situația de fapt demonstrată de pârât în primă instanță nu poate fi de natură a schimba soluția, în condițiile în care raportul juridic dintre părți în această cauză nu poate fi calificat altfel decât ca fiind unul născut dintr-o asociere în participațiune.

Or, în virtutea unei astfel de asocieri, drepturile și activele participanților la asociere nu sunt pierdute sau cedate pentru totdeauna, așa cum în mod nelegal a apreciat instanța de apel.

Așadar, din perspectiva cunoașterii faptului relevant, și anume al folosirii mărcii anterior depozitului, în speță această folosire nu a existat, utilizatorul real al acesteia fiind pârâtul, care a constituit marca drept aport în asocierea în participațiune încheiată cu societatea intimată, aceasta din urmă devenind, încă de la început, un simplu detentor precar al mărcii preluate sub o licență nescrisă în cadrul acestei asocieri în participațiune.

În privința celui de-al doilea element al relei-credințe, anume intenția frauduloasă, instanța de apel în mod greșit l-a ignorat, cu motivarea că este nerelevantă calitatea pârâtului de angajat sau asociat, deoarece ceea ce interesează în aprecierea bunei sau relei credințe este cunoașterea de către acesta a folosirii semnului cu funcția de marcă.

În realitate, cum în mod unanim s-a statuat în jurisprudență, simpla cunoștință a existenței și folosirii mărcii anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiției relei-credințe, fiind necesar ca acest fapt să fie de natură frauduloasă.

Istoricul constituirii celor două părți litigante, activitatea desfășurată de aceștia anterior cererii de înregistrare a mărcii, ca și actele de utilizare a semnelor în raport cu produsele și serviciile cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării, reprezintă mijloace de dovedire a existenței sau inexistenței intenției frauduloase, mijloace de care, în apel, pârâtul nu a putut beneficia din cauza faptului că instanța nu a considerat relevantă această latură a relei credințe.

Totodată, instanța de apel a reținut în mod greșit că pârâtul nu ar fi adus la cunoștința intimatei-reclamante intenția de a înregistra marca, când, în realitate, acest lucru rezultă din corespondența electronică depusă la dosarul cauzei.

Mai mult, instanța de apel a apreciat greșit și atunci când, analizând buna sau reaua-credință la înregistrarea mărcii, a avut în vedere și își bazează de fapt întregul raționament pe un eveniment survenit la mai bine de un an de la momentul înregistrării, respectiv o notificare transmisă de pârât în încercarea de a soluționa amiabil diferendul și de a evita, cu bună-credință, introducerea unei acțiuni în contrafacere. De altfel, reclamanta, pe parcursul procesului, a încetat folosirea mărcii, dar a continuat litigiul, cu rea-credință, în scopul exclusiv de a împiedica folosirea mărcii de către pârât.

Mai mult decât atât, din mențiunile cuprinse în încheierea de ședință de la același termen rezultă că, cel puțin pentru faza apelului, onorariul avocațial pretins de partea adversă a avut ca bază de calcul onorariul orar, fără, însă, ca desfășurătorul activităților să fi fost depus la dosarul cauzei.

Or, aceste activități nu puteau acoperi un număr foarte mare de ore, câtă vreme cauza a fost soluționată la primul termen de judecată în apel.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.02.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Din considerentele hotărârii primei instanțe, rezultă că tribunalul, deși a respins cererea ca neîntemeiată, a reținut atât încheierea unui contract de muncă între pârât și reclamantă în anul 2012, cât și calitatea de asociat "de facto" a pârâtului la societatea reclamantă, valorificând apărarea de fond pe acest ultim aspect formulată prin întâmpinare.

Preluarea acestui element prin motivele de apel ale reclamantei are semnificația necontestării sub atare aspect a situației de fapt reținute de prima instanță, și nu a unei schimbări a cauzei în apel, context în care referirea din considerentele deciziei recurate la calitatea de asociat este justificată din acest punct de vedere.

Față de cele expuse, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 va fi respins ca nefondat, în absența unei încălcări a prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul pretinde în mod greșit incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 referitoare la invocarea unor drepturi preexistente decurgând dintr-o marcă neînregistrată sau dintr-un alt semn utilizat în activitatea comercială.

Cererea de anulare a înregistrării mărcii nr. x aparținând pârâtului a fost întemeiată atât pe art. 47 alin. (1) lit. b) [ce vizează înregistrarea mărcii cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 din lege, inclusiv a ipotezei din alin. (4) lit. b), menționată de recurent], cât și pe prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Or, prima instanță a apreciat că art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 nu este aplicabil în cauză și, întrucât reclamanta nu a formulat în apel critici pe acest aspect, iar pârâtul nu a formulat apel incident, instanța de apel s-a pronunțat exclusiv în contextul motivului distinct de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), referitor la înregistrarea mărcii cu rea - credință.

În aceste condiții, incidența art. 6 alin. (4) lit. b) din lege este inadmisibilă, fiind invocată omisso medio, aprecierea tribunalului intrând sub autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește înregistrarea mărcii de către pârât cu rea-credință, în absența unei definiri legale, trebuie avute în vedere criteriile jurisprudențiale de apreciere a atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, anume cele desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase, astfel cum, în mod corect, s-a menționat în considerentele deciziei recurate în cauză. De altfel, prin motivele de recurs nu s-a contestat incidența acestor criterii, ci doar modul concret de aplicare de către instanța de apel.

Finalitatea reaprecierii situației de fapt reținute în cauză este incompatibilă cu controlul judiciar presupus a se exercita de către această instanță de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres și limitativ în art. 488 C. proc. civ.

Cu toate acestea, fiind vorba despre criterii de apreciere conturate jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, iar noțiunea de rea-credință constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform în Uniunea Europeană (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 27 iunie 2013 pronunțată în cauza C-320/12 Malaysia Dairy Industries), criticile referitoare la aplicarea acestora trebuie considerate drept critici de nelegalitate.

Din acest motiv, evaluarea modului în care instanța de apel s-a raportat la diferiți factori considerați relevanți interesează, în limitele motivelor de recurs, interpretarea dispozițiilor legale referitoare la înregistrarea cu rea-credință a mărcii aparținând pârâtului. Însă, în măsura în care se constată o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanță de control judiciar a situației de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., interesând temeinicia, și nu legalitatea hotărârii.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a ignorat criteriul de apreciere privind intenția la înregistrarea mărcii, dimpotrivă, l-a analizat, ajungând la concluzia existenței unei intenții frauduloase.

Considerentele deciziei recurate prin care s-a reținut că nu prezintă importanță calitatea pârâtului de angajat sau asociat la societatea reclamantă au fost expuse în aplicarea criteriului vizând cunoașterea "faptului relevant". În schimb, concluzia asupra intenției s-a fundamentat pe calitatea de asociat "de facto", în sensul că pârâtul nu a utilizat marca pentru a distinge propriile produse/servicii, ci pentru a-și apropria pe nedrept semnul utilizat chiar de către societate, pe fondul unor neînțelegeri cu asociatul acesteia.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentului conform cărora nu ar fi beneficiat de mijloacele de dovedire a existenței sau inexistenței intenției frauduloase, anume cele privind istoricul constituirii societății reclamante ori activitatea desfășurată de părți anterior cererii de înregistrare a mărcii, din moment ce acest criteriu a fost analizat tocmai în considerarea relațiilor dintre părți.

Acest din urmă aspect a fost avut în vedere și în aplicarea criteriului privind cunoașterea "faptului relevant", constând în existența și folosirea de către un terț a unui semn identic sau similar, dar neînregistrat ca marcă.

Astfel, instanța de apel, spre deosebire de prima instanță, a apreciat că s-a dovedit faptul utilizării de către societatea reclamantă a semnului "C." cu funcția de marcă, începând cu anul 2012, iar acest fapt a fost cunoscut de către pârât, în contextul relațiilor dintre asociatul persoanei juridice și pârât, fie că acesta a fost sau nu a fost mai mult decât un salariat.

Prin motivele de recurs, s-a susținut, în esență, că utilizatorul real al mărcii a fost pârâtul, care a avut inițiativa și a făcut demersurile pentru crearea și promovarea unui concept finalizat cu înregistrarea mărcii, în calitate de proprietar al acestui concept, pe care a fost de acord să-l utilizeze împreună cu reprezentantul reclamantei în cadrul unei afaceri comune.

Folosirea unui semn cu funcția de marcă presupune utilizarea semnului în desfășurarea unei activități comerciale, o funcție esențială a mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului de cele ale altor comercianți.

Din perspectiva criteriului analizat, interesează, așadar, folosirea semnului de către comerciantul însuși, respectiv de către societatea reclamantă, prin activitatea desfășurată în cadrul barului "C." de la sfârșitul anului 2012 și care continua la data de 18.12.2014, când pârâtul a formulat cererea de înregistrare a mărcii. Pârâtul nu a susținut că ar fi utilizat semnul în cadrul unei activități comerciale proprii, distincte de aceea a reclamantei și anterioare folosirii semnului societății reclamante.

În aceste condiții, instanța de apel, în mod corect, a considerat că s-a dovedit folosirea semnului cu funcția de marcă de către societatea reclamantă anterior depozitului mărcii, fără a reține o asemenea folosire în nume propriu a semnului de către pârât, iar pârâtul a cunoscut faptul relevant, în considerarea relațiilor directe cu societatea. S-a reținut, așadar, o cunoaștere "calificată", indiferent dacă pârâtul a deținut mai mult decât calitatea de simplu salariat, dovedită prin contractul de muncă încheiat.

Celelalte susțineri ale recurentului, deși formulate în legătură cu primul criteriu, interesează criteriul naturii intenției la momentul înregistrării mărcii, recurentul socotindu-se îndreptățit să înregistreze marca în nume propriu. În legătură cu acest criteriu, s-a mai susținut că pârâtul a adus la cunoștința reprezentantului reclamantei intenția de a înregistra marca și, totodată, că instanța de apel a apreciat greșit semnificația notificării transmise de către pârât la un an după data înregistrării mărcii.

Cât privește legitimitatea înregistrării mărcii în nume propriu, recurentul consideră că decurge din calitatea sa de proprietar asupra mărcii, pe care ar fi constituit-o ca aport în asocierea în participațiune încheiată cu societatea intimată, aceasta din urmă fiind, de la bun început, un simplu detentor precar al mărcii preluate sub o licență nescrisă în cadrul acestei asocieri în participațiune.

Aceste susțineri, ce reiau apărarea formulată prin întâmpinarea depusă în apel și, parțial, prin întâmpinarea de la prima instanță (care nu conține calificarea asocierii și nici constituirea mărcii ca aport), relevă o construcție juridică artificială, nefundamentată în fapt și în drept.

Astfel, recurentul își arogă calitatea de proprietar al mărcii încă de la începerea colaborării cu societatea reclamantă. Nu se precizează semnificația ori temeiul acestei calități, echivoc amplificat de folosirea concomitentă - pe parcursul întregii judecăți, inclusiv prin motivele de recurs - a termenului de "proprietar al conceptului", dar și a celui de co-realizator al "proiectului care a înglobat întregul concept". În context, se poate prezuma, însă, că recurentul se referă la calitatea de titular al dreptului exclusiv asupra mărcii, folosind noțiunea de proprietar al mărcii pentru a justifica teoria aportării unui drept real în pretinsa asociere în participație.

Or, dreptul exclusiv asupra mărcii s-a născut abia la data înregistrării mărcii, conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, respectiv la data de 29.09.2015, astfel încât nu s-ar putea reține constituirea unui pretins aport al dreptului asupra mărcii în anul 2012, când a început colaborarea părților.

Pe de altă parte, invocarea unei anumite forme societare dintre cele prevăzute de lege în scopul clarificării raportului juridic dintre părți ar fi impus propunerea și administrarea mijloacelor de probă adecvate demonstrării încheierii acestui act juridic, în raport de cerințele de fond și de formă pentru încheierea valabilă sau pentru dovedirea acestuia. Pârâtul nu a înțeles să adopte atare conduită procesuală, cu toate că era necesară înfățișarea unui înscris, forma scrisă ad probationem fiind prevăzută în mod expres prin dispozițiile art. 1950 C. civ.

În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile recurentului pe aspectul existenței și al efectelor asocierii în modalitatea pretinsă.

Cu toate acestea, ambele instanțe de fond au reținut calitatea pârâtului de asociat "de facto" la societatea reclamantă, calitate invocată de pârât și recunoscută de către reclamantă.

Din această perspectivă, aspectul esențial ce trebuie reținut în stabilirea atitudinii subiective la data cererii de înregistrare a mărcii este reprezentarea pe care ambele părți au avut-o cu privire la relațiile dintre ele, concretizate în implicarea de fapt a pârâtului în activitatea comercială a societății reclamante, ce a inclus folosirea cu funcție de marcă a semnului înregistrat de către pârât.

Aceste relații profesionale, asimilate unei asocieri, bazate pe relația personală dintre pârât și asociatul unic (și administrator) al societății reclamante, implicau încredere reciprocă și bună-credință în executarea atribuțiilor specifice, stabilite prin voință comună, cu consecința asumării benevole a obligațiilor presupuse de buna-credință: obligația de loialitate, de cooperare, de informare, consiliere, atenționare etc. În virtutea relațiilor de această natură dintre părți, pârâtul avea obligația de a nu încheia operațiuni păgubitoare pentru societate.

De altfel, aceste obligații erau inerente chiar calității de angajat, dobândite prin încheierea contractului de muncă.

Or, formularea de către pârât a cererii de înregistrare a mărcii pe numele său, în perioada în care societatea al cărei asociat se considera folosea semnul cu funcție de marcă, denotă, în contextul relațiilor de această natură stabilite cu reclamanta, înșelarea încrederii partenerului și încălcarea obligației de a acționa cu bună - credință, în interesul reclamantei.

Înregistrarea mărcii a conferit pârâtului un drept exclusiv asupra mărcii, ceea ce a reprezentat un act păgubitor pentru reclamantă, în contextul arătat, deoarece ar fi urmat chiar să înceteze folosirea semnului dacă pârâtul nu i-ar fi permis utilizarea semnului în continuare ori ar fi impus condiții incompatibile cu relațiile stabilite de comun acord până la acel moment.

În plus, instanța de apel a constatat că pârâtul nu a adus la cunoștință reclamantei intenția de înregistrare a mărcii pe numele său, iar această împrejurare, contestată prin motivele de recurs, nu poate fi reapreciată, prin reevaluarea înscrisurilor depuse la dosar. De altfel, recurentul nici măcar nu a indicat mesajele din corespondența electronică ce ar evidenția atare informare a prietenului său, asociatul unic al reclamantei, limitându-se la reluarea generică a susținerilor anterioare.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a valorificat în mod corect factorii relevanți pentru determinarea în cauză a atitudinii subiective a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii, susținerile recurentului pe acest aspect nefiind fondate.

În conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluțiunea în apel operează în limitele a ceea ce s-a apelat, expres sau implicit, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Capătul de cerere în discuție este accesoriu cererii principale, având ca obiect anularea înregistrării mărcii, astfel încât apelarea hotărârii primei instanțe cu privire la cererea principală implica rejudecarea fondului și în privința cererii accesorii, chiar dacă motivele de apel nu au cuprins critici explicite în legătură cu acest capăt de cerere.

Cât privește temeiul juridic al cererii, acesta rezidă în desființarea actului subsecvent celui anulat, ca efect al nulității. Actul subsecvent este reprezentat în cauză de titlul pârâtului asupra contului a cărui denumire coincide cu semnul înregistrat ca marcă, dobândit în urma înregistrării mărcii. Ca efect al desființării titlului asupra mărcii, a încetat și actul subsecvent, reclamanta optând pentru transferul contului, în loc de închiderea acestuia.

Reducerea cheltuielilor constând în onorariul avocaților este, însă, la latitudinea instanței de judecată, care poate proceda în acest sens chiar din oficiu, dacă acesta este vădit disproporționat în raport de criteriile menționate în art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru această operațiune, nu este necesar ca partea care a solicitat cheltuielile de judecată să justifice proporționalitatea onorariului avocațial, motiv pentru care este lipsită de relevanță în cauză nedepunerea la dosar de către apelanta-reclamantă a desfășurătorului activităților în considerarea cărora a încasat respectivul onorariu.

Se constată că suma de bani pretinsă și acordată de către instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată nu este vădit disproporționată față de efortul depus de avocații reclamantei, concretizat în cererile formulate, în prezența la termenele de judecată, totodată, în raport de complexitatea cauzei, precum și de faptul că prezenta cauză necesită pregătire specializată.

În consecință, motivul de recurs cu acest obiect va fi respins.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 295A din 29 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de GGC - GV