ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1154/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1154/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. x/2013 la data de 22 aprilie 2013, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F., G. și H., pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind terenul extravilan în suprafață indiviză de 2 ha, situat în comuna 23 august, sat Moșneni, parcela 139/31, județul Constanța, conform promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată cu I. la data de 27 octombrie 2002 și, respectiv, cu H. la data de 21 aprilie 2003.
Prin Sentința civilă nr. 2013 din 23 noiembrie 2016, Judecătoria Mangalia a admis acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., H., E., J. și G., a constatat intervenită, între pârâta H., în calitate de vânzător și autorul reclamantelor, K., în calitate de cumpărător, vânzarea-cumpărarea terenului extravilan în suprafață indiviză de 1 (un) ha, situat în comuna 23 august, sat Moșneni, parcela 139/31, județul Constanța, reconstituit în patrimoniul pârâtei H.. în baza titlului de proprietate nr. x din 29 iunie 1995 și identificat în schița-anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul L., a constatat intervenită între defunctul I., autorul pârâtelor C. și D., în calitate de vânzător și autorul reclamantelor, K., în calitate de cumpărător, vânzarea-cumpărarea terenului extravilan în suprafață indiviză de 1 (un) ha, situat în comuna 23 august, sat Moșneni, parcela 139/31, județul Constanța, reconstituit în patrimoniul defunctului I. în baza titlului de proprietate nr. x din 29 iunie 1995 și identificat în schița-anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul L., a constatat că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, a obligat pârâta H. către reclamante la plata sumei de 505,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat pârâtele C. și D., în solidar, către reclamante la plata sumei de 505,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1402 din data de 21 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul principal declarat de către apelanții pârâți C., D. și H., împotriva Sentinței civile nr. 2013 din 23 noiembrie 2016 și a încheierii pronunțată la data de 30 septembrie 2016, pronunțate de Judecătoria Mangalia, în contradictoriu cu intimații pârâți E., M. și J., s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că s-a respins acțiunea ca nefondată.
S-a admis apelul incident declarat de intimatele reclamante A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 2013 din 23 noiembrie 2016 și a încheierii pronunțată la data de 22 ianuarie 2014 de Judecătoria Mangalia. S-a înlăturat considerentele primei instanțe privind neluarea în seamă a înscrisului "chitanță" datat 27 octombrie 2002 și s-a dispus înlocuirea acestora cu considerentele din prezenta decizie. S-a compensat cheltuielile de judecată în apel împotriva acestei din urmă decizii, reclamantele B. și A. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Constanța care l-a înaintat către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. secția I civilă, la data de 21 februarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.
Prin rezoluția completului din data de 22 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțata de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect hotărâre care sa țină loc de act autentic.
Potrivit dispozițiilor art. 91 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa"
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel. sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță, cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
ÎNALTA CURTE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului formulat de către reclamantele B. și A. împotriva Deciziei nr. 1402 din data de 21 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2018.
Procesat de GGC - LM