ÎCCJ, Decizia nr. 75/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1679 din 20 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.C.A. împotriva rezoluției nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.M.S.

și D.M. judecători la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. și fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există. Pentru a dispune astfel s-a constatat că la data de 22 iulie 2008 numitul T.C.A. a formulat plângere penală împotriva magistraților G.M.S. și D.M., judecători la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, care au soluționat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței penale nr. 186 din 24 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. proc.

pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., cu motivarea că fapta nu există; în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 193 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 205 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., împotriva aceluiași inculpat, întrucât partea vătămată și-a retras plângerea penală; s-a mai dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Cu prilejul soluționării cererii de recurs completul de judecată format din magistrații mai sus menționați a admis recursul parchetului și a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 12 ani cu executare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În plângerea formulată la data de 22 iulie 2008 petentul a susținut că în cauza sa au fost încălcate reguli de procedură penală în sensul că la judecarea cauzei, judecătorul era obligat să asigure asistența juridică inculpatului în condițiile art. 171 C. proc.

pen., și nu reprezentarea sa, trebuia să se emită mandat de aducere, dacă inculpatul nu răspundea citării, dacă inculpatul nu putea fi găsit judecarea speței făcându-se în lipsă, iar după încheierea dezbaterilor, nu se mai puteau administra probe scrise, dar cu toate acestea au amânat pronunțarea deciziei tocmai pentru a fi depuse concluzii scrise. De asemenea, petentul a invocat faptul că unele dintre mențiunile consemnate de judecători în cuprinsul deciziei penale nu corespund realității, fiind false, precizând că: „intenția infracțională este relevată de consecința juridică a transformării unui indiciu în probă certă”.

Referitor la susținerile petentului, arătate anterior, din verificarea efectuată în cauză, Parchetul a reținut că afirmațiile acestuia sunt lipsite de suport probator și tendențioase, motivându-se că în încheierea de ședință din 5 noiembrie 2003 s-a consemnat că la apelul nominal s-a prezentat inculpatul intimat personal și asistat de avocat, caz în care s-a constatat că au fost respectate de către instanță dispozițiile art. 171 C. proc. pen. privind asistența juridică a inculpatului, în condițiile prevăzute de lege, și nu reprezentarea așa cum a insinuat deținutul. Instanța putea emite mandat de aducere, în condițiile art. 183 C. proc. pen. dar numai atunci când cel citat nu se prezenta, iar ascultarea ori prezența sa erau necesare, or, în speță, inculpatul a fost prezent la judecarea apelului, fapt pentru care nu a mai fost necesară aducerea cu mandat.

Faptul că instanța a amânat pronunțarea pentru a fi depuse concluzii scrise de către părți (potrivit art. 342 C. proc. pen.) nu echivalează cu administrarea de noi probe după încheierea dezbaterilor. Totodată, în cuprinsul plângerii sale petentul a solicitat ca cercetările și administrarea probelor - confruntări, audieri de martori - să fie efectuate în termen de 3 zile, iar soluția să fi fost pronunțată în termen de 20 zile. La data de 18 august 2008, petentul a revenit cu o nouă plângere și a reclamat, pe de o parte, parchetul care nu s-a conformat solicitărilor sale, de a fi efectuate cercetări în termen de trei zile, potrivit art. 244 C. proc. pen., iar pe de altă parte faptul că nu s-a dispus prin rezoluție sau ordonanță o soluționare a plângerii penale în termenul de 20 de zile potrivit art. 278 C. proc.

pen. Cele reclamate de petent nu au putut fi luate în considerare întrucât, acesta a făcut o gravă confuzie între faza de cercetare penală, urmărire penală și judecată în calea de atac a apelului, și deoarece în cazul soluționării plângerilor penale termenul prevăzut de art. 278 C. proc. pen. nu se aplică.

S-a reținut că nemulțumirile petentului față de modul cum magistrații au soluționat cauza dedusă judecății, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, și/sau disciplinară a acestora, atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către instanță a unei soluții legale și temeinice și că faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei, în același sens dispunând și legiuitorul, reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 17 din Legea nr. 303/2004.

Întrucât aspectele reclamate de petent nu s-au confirmat, în cauză s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de G.M.S. și D.M. Rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire Penală și Criminalistică în dosarul nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 a fost menținută de către procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin rezoluția nr. 3575/1669/II/2/2009 din data de 9 aprilie 2009. Împotriva rezoluției nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, petentul a formulat plângere, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 3610/1/2009.

În cuprinsul plângerii petentul a susținut că procurorii au fost în mod evident părtinitori, fapt relevat de consemnările contradictorii sau contrare realității. A mai arătat că la data de 11 noiembrie 2003 când s-au administrat probe împotriva sa, nu a fost prezent la judecarea cauzei, nu a fost reprezentat și nu a beneficiat de dreptul la apărare, iar împrejurarea că hotărârea de condamnare a sa la 12 ani închisoare prin administrarea frauduloasă de probe este o vătămare gravă a intereselor sale legitime și garantate de Constituția României. A mai criticat rezoluția dată de Parchet făcând referire la faptul că Parchetul a administrat, în secret, cu complicitatea unui judecător, în scopul evident de a justifica o condamnare ilegală, infracțiunea existând cert și fiind săvârșită cu vinovăție, așa cum rezultă din corespondența oficială dintre procuror și judecător; au fost invocate dispozițiile art. 385 9 pct. 1 alin. (9) C. proc.

pen. susținând că rezoluția atacată este nemotivată întrucât procurorul anchetator R.J. a omis cu rea-credință și cu părtinire să citeze dispozițiile art. 94 și art. 99 din Legea nr. 303/2004. În esență, petiționarul T.C.A. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, susținând că intimații G.M.S. și D.M. nu au depus toate diligențele necesare derulării corecte cauzei, a cererii de apel a petiționarului, intimații făcând parte din completul de judecată legal constituit în soluționarea cererii de recurs a petiționarului, conducând la pronunțarea unei hotărâri defavorabile acestuia.

Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., prima instanță a constatat că plângerea nu este fondată. Astfel, s-a apreciat că împrejurarea că soluționarea cauzei, în care G.M.S. și D.M. au făcut parte din completul de judecată legal constituit în soluționarea apelului formulat de petiționarul T.C.A., împotriva sentinței penale nr. 186 din 24 iulie 2003 a Tribunalului Arad, a fost defavorabilă petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 249 C. pen. și art. 289 C. pen., pentru remedierea acestor aspecte existând căile de atac prevăzute expres de legiuitor.

Din actele premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr. 992/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate de către petiționarul T.C.A. pretins săvârșite de către intimații G.M.S. și D.M., astfel că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în temeiul art. 288 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică și legală. Prima instanță a constatat că, în considerentele rezoluției dispuse în cauză, au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiționar, cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților, reținându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiționarului.

Totodată s-a reținut că motivul invocat de petiționar respectiv, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. nu poate fi primit, întrucât cauza nu se află în recurs, obiectul cauzei fiind plângerea împotriva măsurilor și actelor procurorului de urmărire penală, respectiv a ordonanței procurorului, având ca temei prevederile art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea înscrisurilor dosarului, încălcarea, de către intimați, prin modul în care au soluționat cauza cu care au fost investiți, a dreptului la apărare și a principiilor procesului penal, administrând probe după rămânerea în pronunțare, superficialitatea procurorului care nu a dispus atașarea întregului dosar în care s-a pronunțat decizia, în apel, de către intimați.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, a existenței de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu excepția cazului prevăzut de art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. În cauza dedusă judecății procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, potrivit dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., efectuarea, în etapa actelor premergătoare a verificărilor apreciate ca utile soluționării cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul inexistenței faptelor reclamate de către petent. Se reține sub acest aspect că petentul, nemulțumit de modul în care s-a derulat judecata în apel a unei cauze în care a avut calitatea de inculpat a formulat plângere penală împotriva magistraților judecători care au participat la soluționarea cauzei, reclamând, în esență, administrarea probei cu înscrisuri – respectiv atașarea unui dosar de urmărire penală la dosarul cauzei – după rămânerea în pronunțare.

Așa fiind, se constată că nemulțumirea petentului privește modul de soluționare a unei cauze în care a avut calitatea de parte, criticile invocate pe calea formulării plângerii penale putând și impunându-se a fi fost invocate prin promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei contestate, deoarece prin formularea de plângeri penale nu poate fi suplimentat sistemul căilor de atac (expres și limitativ reglementat de legea procesuală), plângerea penală neavând, de altfel, aptitudinea funcțională de a conduce la desființarea unei hotărâri judecătorești. Se reține, astfel, că intimații magistrați s-au limitat la desfășurarea atribuțiilor specifice funcției cu care au fost investiți, pronunțarea unei soluții într-o cauză ce le-a fost repartizată neputând constitui, prin ea însăși, infracțiune, spre a atrage răspunderea penală a magistratului.

Așadar, nemulțumirile petentului se impuneau a fi formulate ca temeiuri ale căii de atac a recursului pe care putea să îl declare în cauza în care a avut calitatea de inculpat, ele nedovedind săvârșirea de fapte penale de către magistrații reclamați. Așa fiind, se constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, temeinică și riguros argumentată, instanța realizând o evaluare proprie justă a materialului dosarului, înscrisurilor depuse și plângerii petentului potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. Criticile invocate în recurs sunt nefondate și vor fi respinse. După cum s-a arătat anterior procurorul a efectuat în etapa actelor premergătoare verificările utile cauzei, suficiente și apte a fundamenta soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispozițiile legale neimpunând în sarcina procurorului obligația de administrare a probelor propuse de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat.

Totodată, se constată că prima instanță a apreciat că nemulțumirea părții privește soluția dispusă, deoarece modul de administrare a probelor și de derulare a cercetării judecătorești se reflectă în soluția pronunțată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.C.A. împotriva sentinței nr. 1679 din 20 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3610/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.