ÎCCJ, Decizia nr. 75/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 75/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința

nr. 1679 din 20 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul T.C.A. împotriva rezoluției nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar

petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr.

992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de G.M.S. și D.M. judecători la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.,

neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. și fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există.

Pentru a dispune

astfel s-a constatat că la data de 22 iulie 2008 numitul T.C.A. a formulat

plângere penală împotriva magistraților G.M.S. și D.M., judecători la Curtea de Apel Timișoara, secția penală, care au soluționat apelul declarat de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței penale nr. 186 din 24 iunie 2003

pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C.

proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr.

678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., cu motivarea că fapta nu există;

în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 193 C. pen. cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen. și art. 205 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen., împotriva aceluiași inculpat, întrucât partea vătămată și-a retras

plângerea penală; s-a mai dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului,

dacă nu este arestat în altă cauză.

Cu prilejul

soluționării cererii de recurs completul de judecată format din magistrații mai

sus menționați a admis recursul parchetului și a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii de 12 ani cu executare, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și art. 13 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În plângerea

formulată la data de 22 iulie 2008 petentul a susținut că în cauza sa au fost

încălcate reguli de procedură penală în sensul că la judecarea cauzei, judecătorul

era obligat să asigure asistența juridică inculpatului în condițiile art. 171 C.

proc. pen., și nu reprezentarea sa, trebuia să se emită mandat de aducere, dacă

inculpatul nu răspundea citării, dacă inculpatul nu putea fi găsit judecarea

speței făcându-se în lipsă, iar după încheierea dezbaterilor, nu se mai puteau

administra probe scrise, dar cu toate acestea au amânat pronunțarea deciziei

tocmai pentru a fi depuse concluzii scrise. De asemenea, petentul a invocat

faptul că unele dintre mențiunile consemnate de judecători în cuprinsul

deciziei penale nu corespund realității, fiind false, precizând că: „intenția

infracțională este relevată de consecința juridică a transformării unui indiciu

în probă certă”.

Referitor la

susținerile petentului, arătate anterior, din verificarea efectuată în cauză,

Parchetul a reținut că afirmațiile acestuia sunt lipsite de suport probator și

tendențioase, motivându-se că în încheierea de ședință din 5 noiembrie 2003 s-a

consemnat că la apelul nominal s-a prezentat inculpatul intimat personal și

asistat de avocat, caz în care s-a constatat că au fost respectate de către

instanță dispozițiile art. 171 C. proc. pen. privind asistența juridică a

inculpatului, în condițiile prevăzute de lege, și nu reprezentarea așa cum a insinuat

deținutul. Instanța putea emite mandat de aducere, în condițiile art. 183 C.

proc. pen. dar numai atunci când cel citat nu se prezenta, iar ascultarea ori

prezența sa erau necesare, or, în speță, inculpatul a fost prezent la judecarea

apelului, fapt pentru care nu a mai fost necesară aducerea cu mandat.

Faptul că instanța a

amânat pronunțarea pentru a fi depuse concluzii scrise de către părți (potrivit

art. 342 C. proc. pen.) nu echivalează cu administrarea de noi probe după

încheierea dezbaterilor.

Totodată, în

cuprinsul plângerii sale petentul a solicitat ca cercetările și administrarea

probelor - confruntări, audieri de martori - să fie efectuate în termen de 3

zile, iar soluția să fi fost pronunțată în termen de 20 zile.

La data de 18 august

2008, petentul a revenit cu o nouă plângere și a reclamat, pe de o parte,

parchetul care nu s-a conformat solicitărilor sale, de a fi efectuate cercetări

în termen de trei zile, potrivit art. 244 C. proc. pen., iar pe de altă parte

faptul că nu s-a dispus prin rezoluție sau ordonanță o soluționare a plângerii

penale în termenul de 20 de zile potrivit art. 278 C. proc. pen.

Cele reclamate de

petent nu au putut fi luate în considerare întrucât, acesta a făcut o gravă

confuzie între faza de cercetare penală, urmărire penală și judecată în calea

de atac a apelului, și deoarece în cazul soluționării plângerilor penale

termenul prevăzut de art. 278 C. proc. pen. nu se aplică.

S-a reținut că

nemulțumirile petentului față de modul cum magistrații au soluționat cauza dedusă

judecății, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale

care să atragă răspunderea penală, și/sau disciplinară a acestora, atâta timp

cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii

de către instanță a unei soluții legale și temeinice și că faptele nu există în

materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție

și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei, în

același sens dispunând și legiuitorul, reglementând statutul judecătorilor și

procurorilor în dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 17 din Legea nr.

303/2004.

Întrucât aspectele

reclamate de petent nu s-au confirmat, în cauză s-a dispus în temeiul art. 228 alin.

(6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față

de G.M.S. și D.M.

Rezoluția dată de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire

Penală și Criminalistică în dosarul nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 a fost menținută de către procurorul șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin rezoluția

nr. 3575/1669/II/2/2009 din data de 9 aprilie 2009.

Împotriva rezoluției

nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, petentul a

formulat plângere, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție sub nr. 3610/1/2009.

În cuprinsul

plângerii petentul a susținut că procurorii au fost în mod evident părtinitori,

fapt relevat de consemnările contradictorii sau contrare realității. A mai

arătat că la data de 11 noiembrie 2003 când s-au administrat probe împotriva

sa, nu a fost prezent la judecarea cauzei, nu a fost reprezentat și nu a

beneficiat de dreptul la apărare, iar împrejurarea că hotărârea de condamnare a

sa la 12 ani închisoare prin administrarea frauduloasă de probe este o vătămare

gravă a intereselor sale legitime și garantate de Constituția României.

A mai criticat rezoluția

dată de Parchet făcând referire la faptul că Parchetul a administrat, în

secret, cu complicitatea unui judecător, în scopul evident de a justifica o

condamnare ilegală, infracțiunea existând cert și fiind săvârșită cu vinovăție,

așa cum rezultă din corespondența oficială dintre procuror și judecător; au

fost invocate dispozițiile art. 385

9

pct. 1 alin. (9) C. proc. pen.

susținând că rezoluția atacată este nemotivată întrucât procurorul anchetator R.J.

a omis cu rea-credință și cu părtinire să citeze dispozițiile art. 94 și art.

99 din Legea nr. 303/2004.

În esență,

petiționarul T.C.A. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată inițial

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, susținând că intimații G.M.S. și D.M. nu au

depus toate diligențele necesare derulării corecte cauzei, a cererii de apel a

petiționarului, intimații făcând parte din completul de judecată legal

constituit în soluționarea cererii de recurs a petiționarului, conducând la

pronunțarea unei hotărâri defavorabile acestuia.

Examinând cauza sub

toate aspectele conform art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., prima

instanță a constatat că plângerea nu este fondată.

Astfel, s-a apreciat

că împrejurarea că soluționarea cauzei, în care G.M.S. și D.M. au făcut parte

din completul de judecată legal constituit în soluționarea apelului formulat de

petiționarul T.C.A., împotriva sentinței penale nr. 186 din 24 iulie 2003 a Tribunalului Arad, a fost defavorabilă petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi

penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C.

pen. și art. 249 C. pen. și art. 289 C. pen., pentru remedierea acestor aspecte

existând căile de atac prevăzute expres de legiuitor.

Din actele

premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr. 992/P/2008 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să

contureze existența elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate de

către petiționarul T.C.A. pretins săvârșite de către intimații G.M.S. și D.M.,

astfel că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în temeiul art. 288 alin.

(6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică și legală.

Prima instanță a

constatat că, în considerentele rezoluției dispuse în cauză, au fost analizate

în mod detaliat toate aspectele invocate de petiționar, cu privire la faptele

pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților, reținându-se în mod

corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus

atingere drepturilor procesuale ale petiționarului.

Totodată s-a reținut

că motivul invocat de petiționar respectiv, dispozițiile art. 385

9

alin.

(1) pct. 9 C. proc. pen. nu poate fi primit, întrucât cauza nu se află în

recurs, obiectul cauzei fiind plângerea împotriva măsurilor și actelor

procurorului de urmărire penală, respectiv a ordonanței procurorului, având ca

temei prevederile art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după

cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea

introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea înscrisurilor dosarului,

încălcarea, de către intimați, prin modul în care au soluționat cauza cu care

au fost investiți, a dreptului la apărare și a principiilor procesului penal,

administrând probe după rămânerea în pronunțare, superficialitatea procurorului

care nu a dispus atașarea întregului dosar în care s-a pronunțat decizia, în

apel, de către intimați.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, a existenței de

date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a

inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu excepția cazului

prevăzut de art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen.

În cauza dedusă

judecății procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, potrivit

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., efectuarea, în etapa actelor

premergătoare a verificărilor apreciate ca utile soluționării cauzei și,

motivat, a concluzionat în sensul inexistenței faptelor reclamate de către

petent.

Se reține sub acest

aspect că petentul, nemulțumit de modul în care s-a derulat judecata în apel a

unei cauze în care a avut calitatea de inculpat a formulat plângere penală

împotriva magistraților judecători care au participat la soluționarea cauzei,

reclamând, în esență, administrarea probei cu înscrisuri – respectiv atașarea

unui dosar de urmărire penală la dosarul cauzei – după rămânerea în pronunțare.

Așa fiind, se

constată că nemulțumirea petentului privește modul de soluționare a unei cauze

în care a avut calitatea de parte, criticile invocate pe calea formulării

plângerii penale putând și impunându-se a fi fost invocate prin promovarea căii

de atac a recursului împotriva deciziei contestate, deoarece prin formularea de

plângeri penale nu poate fi suplimentat sistemul căilor de atac (expres și

limitativ reglementat de legea procesuală), plângerea penală neavând, de

altfel, aptitudinea funcțională de a conduce la desființarea unei hotărâri

judecătorești.

Se reține, astfel, că

intimații magistrați s-au limitat la desfășurarea atribuțiilor specifice

funcției cu care au fost investiți, pronunțarea unei soluții într-o cauză ce

le-a fost repartizată neputând constitui, prin ea însăși, infracțiune, spre a

atrage răspunderea penală a magistratului.

Așadar, nemulțumirile

petentului se impuneau a fi formulate ca temeiuri ale căii de atac a recursului

pe care putea să îl declare în cauza în care a avut calitatea de inculpat, ele nedovedind

săvârșirea de fapte penale de către magistrații reclamați.

Așa fiind, se

constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, temeinică și riguros

argumentată, instanța realizând o evaluare proprie justă a materialului

dosarului, înscrisurilor depuse și plângerii petentului potrivit dispozițiilor

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

După cum s-a arătat

anterior procurorul a efectuat în etapa actelor premergătoare verificările

utile cauzei, suficiente și apte a fundamenta soluția de neîncepere a urmăririi

penale, dispozițiile legale neimpunând în sarcina procurorului obligația de administrare

a probelor propuse de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția dispusă, ceea

ce, în cauză, s-a realizat.

Totodată, se constată

că prima instanță a apreciat că nemulțumirea părții privește soluția dispusă,

deoarece modul de administrare a probelor și de derulare a cercetării

judecătorești se reflectă în soluția pronunțată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul T.C.A. împotriva sentinței nr. 1679 din

20 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 3610/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.