ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2117/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 7240 din 2 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru a pronunța această încheiere instanța a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității, că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu sunt incidente, în speța, acțiunea în răspundere fiind îndreptată împotriva membrilor directoratului al căror mandat a încetat în anul 2013.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a motivat că în raport cu dispozițiile art. 2528 C. civ. și art. 2532 pct. 7 C. civ. termenul de prescripție nu a început să curgă de la data comunicării Raportului de control către reclamanta, respectiv 28.03.2014.

Având în vedere Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, respectiv prevederile de la pct. 120, 124, 165, 181, 204 și 210, prima instanță a reținut că reclamanta a formulat obiecțiuni la Raportul de control la data de 14.04.2014 și, de asemenea, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 22/29.04.2014, emisa în temeiul Raportului de control, contestație ce a fost soluționata prin încheierea nr. 78/08.07.2014.

Față de dispozițiile art. 2532 pct. 7 C. civ., tribunalul a argumentat că doar la împlinirea unui termen de 3 luni de la data comunicării Raportului de control emis la 28.03.2014 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., respectiv de la 28.06.2014, astfel că prescripția s-ar fi împlinit la 28.06.2017, or, acțiunea a fost introdusă la data de 04.05.2017, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 735 din 14 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea reclamantului Fondul Român de Contragarantare S.A., ca nefondată.

Totodată, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului A. suma de 4.165 RON, pârâtei C. suma de 4.165 RON, iar pârâtului B. suma de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin Raportul de Control al Curții de Conturi întocmit la data de 28.03.2014 s-a constatat că în contractele colective de muncă încheiate la nivelul Fondului Român de Contragarantare, valabile în perioada 2011-2013, au fost stabilite o serie de drepturi bănești și alte avantaje de natură salarială printre care și asigurarea medicală pentru fiecare salariat și un membru al familiei sale. S-a constatat că au fost acceptate în mod nelegal prin contractul colectiv de muncă drepturi ce nu decurg din raporturi de muncă, fapt ce a condus la efectuarea de cheltuieli cu servicii medicale și de medicina muncii plătite pentru membrii familiei salariaților și membrii familiilor directoratului, în sumă estimată de 151.751 RON.

Tribunalul a argumentat că includerea în contractul colectiv de muncă a clauzelor care acordă drepturi de medicina muncii și alte servicii medicale membrilor de familie ai salariaților și ai directoratului nu poate atrage răspunderea pârâților, în calitate de membri ai directoratului, în condițiile în care aceștia doar negociază clauzele contractelor colective de muncă, în conformitate cu prevederile art. 31 lit. h) din Actul constitutiv și art. 5 lit. i) din Regulamentul de organizare și funcționare al reclamantului, decizia de aprobare a contractului colectiv de muncă revenind Consiliului de Supraveghere. S-a subliniat că prin Decizia nr. 5/29.03.2010 Consiliul de Supraveghere a aprobat contractul colectiv de muncă pentru anul 2011, iar prin decizia Consiliului de Supraveghere nr. 35/29.03.2012 a aprobat contractul colectiv de muncă pentru anul 2012-2013. Obligația reclamantului de a achita servicii medicale pentru membrii de familie ai salariaților și ai directoratului s-a născut ca efect al deciziilor emise de Consiliul de Supraveghere din care pârâții nu au făcut parte.

Pe de altă parte, a motivat tribunalul, nu se poate reține că prevederile contractuale în discuție încalcă dispozițiile din materia dreptului muncii, fiind lovite de nulitate, în condițiile în care nu există o hotărâre judecătorească în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 484/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul principal declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 735 din 14 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A fost respinsă excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 735 din 14 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind schimbată în parte încheierea din 17 ianuarie 2018 și sentința apelată, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă acțiunea reclamantului ca prescrisă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 2.380 RON, către pârâta C. a sumei de 2.380 RON, iar către pârâtul B. a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, cu privire la apelul formulat de reclamant, instanța de prim control judiciar a reținut că apelantul reclamant afirmă că fapta ilicită a intimaților pârâți constă în plata unor drepturi ce nu decurg din raporturi de muncă, fapt ce a condus la efectuarea unor cheltuieli cu servicii medicale și de medicina muncii plătite pentru membrii familiei salariaților și membrii de familie ai directoratului Fondului Român de Contragarantare, în sumă estimată de 151.751 RON, cheltuieli neprevăzute de legislația în vigoare a se suporta de către entitate. Plata serviciilor de medicina muncii incluse în pachetul de servicii medicale de care au beneficiat persoanele nesalariate ale Fondului Român de Contragarantare, membrii ai familiilor salariaților și decontate de reclamant Centrului Medical D. nu sunt justificate în condițiile în care aceste persoane nu aveau contract individual de muncă încheiat cu reclamantul.

Instanța de apel a reținut că fapta, astfel cum a fost descrisă, nu poate fi imputată intimaților pârâți, întrucât membrii directoratului nu au efectuat plăți privind servicii medicale, atribuțiile acestora privind doar negocierea contractelor colective de muncă valabile în perioada 2011-2013, iar împrejurarea că aceștia au negociat drepturile anterior descrise și le-au inclus în proiectul de contract colectiv este o chestiune distinctă, față de care instanța de prim control judiciar a constatat, în acord cu soluția pronunțată de către prima instanță, că nu justifică antrenarea răspunderii patrimoniale a acestora.

În ceea ce privește prejudiciul pretins încercat de către reclamant, s-a arătat că acesta a fost cuantificat ca reprezentând valoarea plăților efectuate de cu titlu de contravaloare servicii medicale pentru membrii de familie ai salariaților și ai directoratului, întinderea acestuia a fost precizată explicit și a fost probată, însă instanța de apel a considerat că sumele nu au fost achitate ca efect nemijlocit al faptei pârâților.

Cu referire la legătura de cauzalitate, instanța de apel a motivat că plata a fost efectuată în baza contractelor colective, astfel cum acestea au fost aprobate prin Deciziile nr. 5/29.03.2010 și nr. 35/29.03.2012 ale Consiliului de Supraveghere, astfel încât obligația de a achita servicii medicale pentru membrii de familie s-a născut ca efect al deciziilor emise de Consiliul de Supraveghere din care pârâții nu au făcut parte.

În ceea ce privește vinovăția, instanța de apel, raportându-se la condițiile speciale instituite de art. 144

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, dar și la conținutul integral al dispozițiilor art. 6 alin. (2) lit. b) și c) din contractele de mandat, a reținut că răspunderea membrilor directoratului nu poate fi angajată în măsura în care decizia adoptată de aceștia nu este consecința unei judecăți neglijente și a fost luată în conformitate cu informațiile pe care aceștia le dețineau, cu aparența că măsura avea urmări profitabile pentru societate.

Cu referire la apelul incident formulat de către pârâtul B., instanța de apel a respins excepția inadmisibilității invocată de reclamant, ca neîntemeiată, reținând că, deși, în mod formal, cererea de apel incident indică drept obiect încheierea din data de 17.01.2018, solicitarea apelantului pârât B. privește nemijlocit și soluția instanței cu referire la cererea de chemare în judecată, adoptată prin sentința ce face obiectul apelului principal.

Instanța de apel a arătat că în motivarea căii de atac incidente, apelantul-pârât a susținut că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile art. 2528 C. civ., care reglementează momentul obiectiv de început al curgerii prescripției extinctive, precum și dispozițiile art. 2532 pct. 7 C. civ., prin care se reglementează suspendarea cursului prescripției.

Instanța de apel a argumentat că, în concret, tribunal a arătat în legătură cu momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și persoanei vinovate de producerea acesteia nu diferă de cel afirmat de apelantul pârât, respectiv 28.03.2014, diferența de opinii decurgând numai din valorificarea cazului de suspendare reglementat de prevederile art. 2532 pct. 7 din noul C. civ.

Reținând incidența prevederilor art. 2528 alin. (1) teza a II a din C. civ., instanța de apel a considerat că la data comunicării Raportului de control al Curții de Conturi, 28.03.2014, Fondul de Contragarantare S.A. a cunoscut atât paguba, cât și pe cei vinovați de producerea acesteia.

În ceea ce privește valorificarea de către tribunal a cazului de suspendare prevăzut de art. 2532 pct. 7 din C. civ., instanța de apel a motivat că aceasta este rezultatul greșitei aplicări a legii, întrucât, din economia textului legal menționat rezultă că acest caz de suspendare operează numai în legătură cu desfășurarea unei proceduri prealabile sau administrative între părți, respectiv, reclamant și membrii directoratului, nicidecum în cazul unei proceduri administrative față de care una dintre părțile litigiului este terț.

În condițiile art. 452 și art. 453 C. proc. civ., ca efect al respingerii apelului reclamantului, dar și a admiterii apelului incident al pârâtului B., instanța de apel a obligat apelantul reclamant la plata către intimații-pârâți A., C. și B. a sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată în apel, pentru primii doi apelanți, respectiv a sumei de 2200 RON cheltuieli de judecată în apel către cel din urmă.

Recurentul-reclamant a solicitat instanței de recurs să dispună suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, ce are ca obiect contestația formulată împotriva legalității Deciziei Curții de Conturi nr. 22/29.04.2014, decizie care stă la baza prezentei acțiuni.

După prezentarea situației de fapt referitoare la controlul Curții de Conturi și emiterea Deciziei nr. 22/29.04.2014, recurentul a susținut că în mod eronat a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind aplicate greșit prevederile art. 2528 C. civ.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit legislația care reglementează prescripția extinctivă, stabilind greșit că prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului începe să curgă de la data comunicării Raportului Curții de Conturi.

Recurentul a invocat decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2019, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din C. civ., prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plătii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În cauză, recurentul a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, așadar ulterior comunicării Deciziei Curții de Conturi.

A mai arătat recurentul că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi și pct. 181 din Regulament de organizare si funcționare a Curții de conturi, entității auditate îi revine obligația de a stabili valoarea prejudiciului, persoanele responsabile si masurile pentru recuperare.

Or, a susținut recurentul, doar după comunicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014, a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului si pentru stabilirea persoanelor responsabile, fiind emisă decizia nr. 134/04.05.2017 în baza căreia Consiliul de Supraveghere a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului.

Prin urmare, a arătat recurentul, această dată reprezintă momentul la care a cunoscut paguba si persoanele responsabile, moment de la care a inceput sa curgă termenul de prescripție.

Pe fondul recursului, intimații au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, fiind aplicate în mod corect dispozițiile legale privind prescripția extinctivă.

Sub acest aspect, s-a susținut că în conformitate cu art. 2532 C. civ., dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut în momentul efectuării cheltuielilor, reprezentând servicii medicale achiziționate pentru membrii de familie ai salariaților și membrii de familie ai Directoratului.

Astfel, termenul de 3 ani prevăzut de lege a fost depășit, deoarece acțiunea a fost promovată la 04.05.2017, iar Raportul Curții de Conturi a fost emis la 28.03.2014.

Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei, s-a solicitat respingerea acesteia deoarece nu sunt întrunite cerințele art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, întrucât este neîntemeiată susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune este reprezentat de data 5.05.2014, data comunicării deciziei nr. 22/2014 a Curții de Conturi.

Recurentul-reclamant a formulat răspunsuri la întâmpinările intimaților-pârâți, prin care a solicitat respingerea argumentelor dezvoltate în cadrul acestora, fiind reiterate criticile expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, iar la 28 februarie 2020, intimații-pârâți A. și C. au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea excepției nulității recursului invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare. Totodată, a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

La termenul din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât B., prin întâmpinare, precum și cererea privind suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, potrivit celor reținute în practicaua hotărârii.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 C. civ., în condițiile în care termenul de prescripție al dreptului material la acțiune a început să curgă ulterior comunicării Deciziei Curții de Conturi.

Recurentul-reclamant își fundamentează raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă ulterior comunicării Deciziei Curtii de Conturi, dată la care a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului și stabilirea persoanelor responsabile, fiind emisă decizia nr. 134/04.05.2017 în baza căreia Consiliul de Supraveghere a aprobat angajarea răspunderii membrilor Directoratului, susținând că acesta este momentul la care a cunoscut paguba si persoanele responsabile de producerea prejudiciului.

Arată recurentul că, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit că actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși recurentul înțelege să invoce decizia nr. 19, pronunțată la 3 iunie 2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acesta o interpretează greșit.

Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 1528 din C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data comunicării deciziei Curții de Conturi nr. 22/29.04.2014 și nici data comunicării Raportului de control al Curții de Conturi.

Astfel, în cazul în care prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a recupera un prejudiciu, acesta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Prin urmare, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal al plăților făcute ca urmare a aplicării deciziilor prin care a fost aprobată efectuarea de cheltuieli cu servicii medicale și de medicina muncii plătite pentru membrii de familie ai salariaților și ai directoratului din momentul efectuării acestora, astfel încât, în condițiile în care cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la data efectuării plății a fost depășit în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, criticile recurentului-reclamant care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.

În cauză, aspectul nelegal al plății a fost cunoscut de reclamant anterior controlului Curții de Conturi, astfel încât nu se poate afirma că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor s-a născut la o altă dată decât cea la care s-au efectuat plățile privind serviciile medicale de care au beneficiat membrii de familie ai salariaților și ai directoratului. Reclamantul nu se poate apăra prin invocarea propriei culpe, câtă vreme a avut la dispoziție toate elementele necesare exercitării dreptului la acțiune cu mult înainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, așa încât o eventuală pasivitate a acestuia a fost asumată în deplină cunoștință de cauză.

Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 2528 C. civ.

Conform acestui text de lege, "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractele de mandat încheiate de cei trei pârâți cu societatea.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv.

Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, recurentul se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

Termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Roman De Contragarantare S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentului în declanșarea litigiului de față, în raport cu cererile formulate de intimații-pârâți, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga pe reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 11.900 RON către fiecare dintre intimații-pârâți A. și C., precum și la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 484/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant Fondul Roman de Contragarantare S.A. să achite intimaților-pârâți A. și C. câte 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și intimatului-pârât B. suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.