ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 423/2012

Ședința publică de la 2 februarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2204 din 1 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamantele Asocierea C.C.C.F. B.A. și SC B.A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Economiei (fost Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale). A fost obligată pârâta la plata sumei de 2.998.614,08 lei reprezentând contravaloare lucrări, cheltuieli de șantier și penalități. A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 98.366,31 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta pârâtă Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică. Prin decizia comercială nr. 185 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins, apelul ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că există bază contractuală pentru pretențiile reclamantelor și bază legală întrucât conform art. 969 C. civ. reglementează „Convențiile legale încheiate cu putere de lege între părțile contractante”.

Astfel, s-a reținut că, contractul de execuție lucrări încheiat inițial pe o durată de 20 de luni a fost modificat și completat de 25 acte adiționale conform art. 2.3 alin. ultim din contract de unde a rezultat prelungirea sa, cu atât mai mult cu cât prin procesul verbal de recepție din 4 decembrie 2006 se recomandă ca finanțarea lucrărilor executate și nedecontate și a lucrărilor suplimentare să fie asigurată prin încheierea unui act adițional. În acest sens sunt dispozițiile art. 2.3 alin. ultim din contract care prevăd că lucrările suplimentare devin lucrări contractuale în condițiile art. 2.3 alin. (1) din contract și vor fi consemnate ca atare în acte adiționale la contract.

Cum pentru fiecare dintre aceste lucrări s-au încheiat 25 de acte adiționale este necesar a se încheia un nou act adițional astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 4 decembrie 2006 (înregistrat sub nr. 122/130004 din 3 ianuarie 2007) în conformitate cu art. 6.3 din procesul-verbal și art. 2.3 din contract. Împotriva deciziei comerciale nr. 185 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri arătând că este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a art. 137, art. 274 alin. (3), art. 294 alin. (1) C. proc. civ., art. 970 alin. (2), art. 982 C. civ., art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, art. 1201 C. civ., art. 163 și art. 166 C. proc.

civ. Recurenta mai arată că au fost încălcate prevederile legale referitoare la competența materială și la efectuarea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei recurenta menționează că pretențiile reclamantelor sunt în afara contractului de execuție lucrări întrucât durata contractului a fost doar de 20 luni nefiind prelungit prin niciunul din cele 25 de acte adiționale încheiate între părți. Intimata SC B.A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei și încadrate de către Înalta Curte în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit. Din această perspectivă precum și din criticile deciziei recurate subsumate așa cum am arătat deja motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză cerută de art. 1201 C. civ. din moment ce între cele două litigii nu există identitate de cauză și obiect.

Trebuie precizat că prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar astfel cum a fost precizată s-a solicitat obligarea pârâtei la semnarea actului adițional și executarea lucrărilor conform contractului și procesului-verbal de negociere semnat la 2 martie 2006 în vederea decontării sumelor datorate care privesc cheltuielile aferente anului 2005. Or, prin decizia nr. 1185 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat împotriva deciziei nr. 322 din 17 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 4830 din 25 martie 2009 a Tribunalului București, secția comercială,

prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantelor având ca obiect obligarea pârâtei să încheie un act adițional la contractul de execuție lucrări nr. 265199 din 19 februarie 2002 aferent anului 2007. Este de reținut că și procesele verbale de recepție sunt diferite: în cererea ce a format obiectul dosarului nr. 6345/3/2007 se are în vedere procesul-verbal nr. 122/130004 din 8 ianuarie 2007 pentru lucrările viitoare ce trebuiau realizate în vederea finalizării lucrărilor de consolidare a sediului Ministerului în timp ce în prezenta acțiune s-a avut în vedere procesul-verbal de negociere semnat la 2 martie 2006 pentru lucrările anului 2005 – lucrări deja executate.

Cu alte cuvinte, obiectul dosarului nr. 6345/3/2007 îl reprezenta încheierea unui act adițional pentru lucrările viitoare care trebuiau realizate în vederea finalizării lucrărilor de consolidare a sediului Ministerului conform art. 2.1 din contractul de execuție lucrări, în timp ce prin actul adițional la încheierea căruia s-a solicitat obligarea Ministerului prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar, are în vedere lucrări deja executate. Față de faptul că obiectul litigiului și cauza celor două litigii sunt diferite rezultă că în mod legal au fost respinse excepția autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1021 C. civ. și excepția litispendenței prevăzută de art. 163 C. proc.

civ. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția de necompetență materială a tribunalului secția comercială și excepția prematurității acțiunii Înalta Curte reține că este nefondată deoarece în mod corect instanța de apel nu le-a luat în considerare atât timp cât ele au fost invocate prin concluziile scrise după închiderea dezbaterilor în condițiile art. 150 C. proc. civ. Referitor la critica recurentei în ceea ce privește aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte reține că este neîntemeiată deoarece aplicarea textului de lege menționat este legată de aprecierea instanței în sensul măririi sau micșorării onorariului avocatului în funcție de complexitatea cauzei, valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Or, acestea sunt aspecte de netemeinicie care nu se înscriu în concret în motivul de nelegalitate al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește critica recurentei la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 alin. (2) și art. 982 C. civ. Înalta Curte reține că este nefondată față de faptul că aceste dispoziții legale au în vedere efectul convențiilor încheiate între părți. Tocmai în acest context, instanța de apel a reținut în mod corect că în temeiul contractului de executare lucrări nr. 165.199 din 19 februarie 2002 potrivit art. 12.7 achizitorul avea obligația de a asigura mijloacele financiare, iar conform art. 13 din contract, executantul avea obligația de a începe lucrările în timpul cel mai scurt posibil de la primirea ordinului în acest sens din partea achizitorului.

Ordinul achizitorului l-a constituit adresa nr. 200103 din 6 ianuarie 2005 prin care Ministerul Economiei și Comerțului a adus la cunoștință Asocierii C.C.C.F. SA – B.A. alocația bugetară pentru anul 2005, această adresă echivalând cu acordul dat pentru începerea și executarea lucrărilor conform priorităților menționate în adresa mai sus precizată. Este adevărat că contractul de execuție lucrări a fost încheiat inițial pe o perioadă de 20 de luni, însă a fost modificat și completat de 25 acte adiționale conform art. 2.3 alin. ultim din contract de unde a rezultat prelungirea sa cu atât mai mult cu cât prin procesul verbal de recepție din 4 decembrie 2006 se recomandă că finanțarea lucrărilor executate și nedecontate și nu în ultimul rând a lucrărilor suplimentare să fie asigurată prin încheierea unui act adițional.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a aplicat greșit art. 970 alin. (2), art. 982 C. civ. ci dimpotrivă a dat eficiență dispozițiilor legale menționate reținând în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 969 C. civ. De asemenea, Înalta Curte nu își însușește nici critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 atât timp cât litigiul supus judecății decurge dintr-un raport juridic concretizat în contractul de executare lucrări nr. 265.199 din 19 februarie 2002. Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că Legea nr. 500/2002 stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitatea instituțiilor publice implicate în procedeul bugetar.

Așadar, față de obiectul cererii de chemare în judecată și raportul juridic dedus judecății reiese așa cum am arătat deja că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002. Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată intimatei având în vedere activitatea îndeplinită de domnul avocat în această etapă procesuală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri București împotriva deciziei comerciale nr. 185 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă recurentul pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC B.A. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.