ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 423/2012

Ședința publică de la 2 februarie 2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 2204 din 1 martie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, s-a admis acțiunea precizată formulată de

reclamantele Asocierea C.C.C.F. B.A. și SC B.A. SRL, în contradictoriu cu

pârâta Ministerul Economiei (fost Ministerul pentru Întreprinderi Mici și

Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale). A fost obligată pârâta la plata

sumei de 2.998.614,08 lei reprezentând contravaloare lucrări, cheltuieli de

șantier și penalități. A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 98.366,31

lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel apelanta pârâtă Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri, apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia comercială

nr. 185 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, s-a respins, apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut că există bază contractuală pentru

pretențiile reclamantelor și bază legală întrucât conform art. 969 C. civ.

reglementează „Convențiile legale încheiate cu putere de lege între părțile

contractante”.

Astfel, s-a reținut

că, contractul de execuție lucrări încheiat inițial pe o durată de 20 de luni a

fost modificat și completat de 25 acte adiționale conform art. 2.3 alin. ultim

din contract de unde a rezultat prelungirea sa, cu atât mai mult cu cât prin

procesul verbal de recepție din 4 decembrie 2006 se recomandă ca finanțarea

lucrărilor executate și nedecontate și a lucrărilor suplimentare să fie

asigurată prin încheierea unui act adițional. În acest sens sunt dispozițiile

art. 2.3 alin. ultim din contract care prevăd că lucrările suplimentare devin

lucrări contractuale în condițiile art. 2.3 alin. (1) din contract și vor fi consemnate

ca atare în acte adiționale la contract. Cum pentru fiecare dintre aceste

lucrări s-au încheiat 25 de acte adiționale este necesar a se încheia un nou

act adițional astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal de recepție la

terminarea lucrărilor din 4 decembrie 2006 (înregistrat sub nr. 122/130004 din

3 ianuarie 2007) în conformitate cu art. 6.3 din procesul-verbal și art. 2.3

din contract.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 185 din 20 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, a declarat recurs Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri arătând că este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea

greșită a art. 137, art. 274 alin. (3), art. 294 alin. (1) C. proc. civ., art. 970

alin. (2), art. 982 C. civ., art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, art. 1201

C. civ., art. 163 și art. 166 C. proc. civ. Recurenta mai arată că au fost

încălcate prevederile legale referitoare la competența materială și la

efectuarea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei recurenta menționează că

pretențiile reclamantelor sunt în afara contractului de execuție lucrări

întrucât durata contractului a fost doar de 20 luni nefiind prelungit prin

niciunul din cele 25 de acte adiționale încheiate între părți.

Intimata SC B.A. SRL

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

neîntemeiat.

Analizând actele și

lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei și încadrate de către

Înalta Curte în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se reține că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Doctrina a statuat că

hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care a fost

redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată ceea

ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii înseamnă că

instanța a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispozițiilor legale

aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această

perspectivă precum și din criticile deciziei recurate subsumate așa cum am

arătat deja motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul

dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect instanța de apel

a reținut că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect

și cauză cerută de art. 1201 C. civ. din moment ce între cele două litigii nu

există identitate de cauză și obiect.

Trebuie precizat că

prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar

astfel cum a fost precizată s-a solicitat obligarea pârâtei la semnarea actului

adițional și executarea lucrărilor conform contractului și procesului-verbal de

negociere semnat la 2 martie 2006 în vederea decontării sumelor datorate care

privesc cheltuielile aferente anului 2005. Or, prin decizia nr. 1185 din 13

aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins

recursul declarat împotriva deciziei nr. 322 din 17 iulie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a respins ca nefondat

apelul declarat împotriva sentinței comerciale nr. 4830 din 25 martie 2009 a

Tribunalului București, secția comercială, prin care s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantelor având ca obiect obligarea pârâtei să

încheie un act adițional la contractul de execuție lucrări nr. 265199 din 19

februarie 2002 aferent anului 2007.

Este de reținut că și

procesele verbale de recepție sunt diferite: în cererea ce a format obiectul

dosarului nr. 6345/3/2007 se are în vedere procesul-verbal nr. 122/130004 din 8

ianuarie 2007 pentru lucrările viitoare ce trebuiau realizate în vederea finalizării

lucrărilor de consolidare a sediului Ministerului în timp ce în prezenta

acțiune s-a avut în vedere procesul-verbal de negociere semnat la 2 martie 2006

pentru lucrările anului 2005 – lucrări deja executate.

Cu alte cuvinte,

obiectul dosarului nr. 6345/3/2007 îl reprezenta încheierea unui act adițional

pentru lucrările viitoare care trebuiau realizate în vederea finalizării

lucrărilor de consolidare a sediului Ministerului conform art. 2.1 din

contractul de execuție lucrări, în timp ce prin actul adițional la încheierea

căruia s-a solicitat obligarea Ministerului prin cererea de chemare în judecată

ce formează obiectul prezentului dosar, are în vedere lucrări deja executate.

Față de faptul că

obiectul litigiului și cauza celor două litigii sunt diferite rezultă că în mod

legal au fost respinse excepția autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1021

C. civ. și excepția litispendenței prevăzută de art. 163 C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat

pe excepția de necompetență materială a tribunalului secția comercială și

excepția prematurității acțiunii Înalta Curte reține că este nefondată deoarece

în mod corect instanța de apel nu le-a luat în considerare atât timp cât ele au

fost invocate prin concluziile scrise după închiderea dezbaterilor în

condițiile art. 150 C. proc. civ.

Referitor la critica

recurentei în ceea ce privește aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că este neîntemeiată deoarece aplicarea textului de lege

menționat este legată de aprecierea instanței în sensul măririi sau micșorării

onorariului avocatului în funcție de complexitatea cauzei, valoarea pricinii

sau munca îndeplinită de avocat. Or, acestea sunt aspecte de netemeinicie care nu

se înscriu în concret în motivul de nelegalitate al art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

critica recurentei la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970 alin. (2) și

art. 982 C. civ. Înalta Curte reține că este nefondată față de faptul că aceste

dispoziții legale au în vedere efectul convențiilor încheiate între părți.

Tocmai în acest context, instanța de apel a reținut în mod corect că în temeiul

contractului de executare lucrări nr. 165.199 din 19 februarie 2002 potrivit

art. 12.7 achizitorul avea obligația de a asigura mijloacele financiare, iar

conform art. 13 din contract, executantul avea obligația de a începe lucrările

în timpul cel mai scurt posibil de la primirea ordinului în acest sens din partea

achizitorului.

Ordinul

achizitorului l-a constituit adresa nr. 200103 din 6 ianuarie 2005 prin care

Ministerul Economiei și Comerțului a adus la cunoștință Asocierii C.C.C.F. SA –

B.A. alocația bugetară pentru anul 2005, această adresă echivalând cu acordul

dat pentru începerea și executarea lucrărilor conform priorităților menționate

în adresa mai sus precizată.

Este

adevărat că contractul de execuție lucrări a fost încheiat inițial pe o

perioadă de 20 de luni, însă a fost modificat și completat de 25 acte

adiționale conform art. 2.3 alin. ultim din contract de unde a rezultat

prelungirea sa cu atât mai mult cu cât prin procesul verbal de recepție din 4

decembrie 2006 se recomandă că finanțarea lucrărilor executate și nedecontate

și nu în ultimul rând a lucrărilor suplimentare să fie asigurată prin

încheierea unui act adițional.

Cu

alte cuvinte, instanța de apel nu a aplicat greșit art. 970 alin. (2), art. 982

C. civ. ci dimpotrivă a dat eficiență dispozițiilor legale menționate reținând

în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 969 C. civ.

De

asemenea, Înalta Curte nu își însușește nici critica recurentei referitoare la

aplicarea greșită a art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 atât timp cât

litigiul supus judecății decurge dintr-un raport juridic concretizat în

contractul de executare lucrări nr. 265.199 din 19 februarie 2002.

Nu

este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că Legea nr. 500/2002

stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea,

administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și

responsabilitatea instituțiilor publice implicate în procedeul bugetar.

Așadar,

față de obiectul cererii de chemare în judecată și raportul juridic dedus

judecății reiese așa cum am arătat deja că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002.

Având

în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

În

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta la

plata sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată intimatei având în vedere

activitatea îndeplinită de domnul avocat în această etapă procesuală.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri București împotriva deciziei comerciale nr. 185 din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă recurentul

pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri la plata sumei de

5000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC B.A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.