AFFAIRE TALIADOROU ET STYLIANOU c. CHYPRE

La originea dosarului se află două cereri (nr. 39627/05 și 39631/05) împotriva Republicii Cipru, prezentate Curții de doi cetățeni ai acestui stat, drs. Charalambos Taliadorou și Theodoros Stylianou („reclamanții"), pe data de 18 octombrie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de d. C. Melas, avocat la Limassol (Cipru). Guvernul cipriot („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d. P. Clerides, procuror general al Republicii Cipru.

Reclamanții susțineau în special că refuzul de a-i despăgubi pentru prejudiciul moral pe care estimau că l-au suferit era incompatibil cu articolele 6, 8 și 13 din Convenție. Ei susțineau, de altfel, că anularea despăgubirii pentru prejudiciul moral care le fusese anterior acordată încalcă dreptul lor garantat de art. 6 § 2 al Convenției de a-și vedea nevinovăția recunoscută după achitare de către un tribunal.

Printr-o decizie din 6 iulie 2006, Curtea a comunicat Guvernului plângerile referitoare la articolele 6, 8 și 13 din Convenție. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât, de asemenea, să examineze conjunctural admisibilitatea și binefacerile cererii. În fine, camera sesizată a hotărât să unească cele două cereri (art. 42 § 1 din regulamentul Curții).

Ca urmare a recuzării d. Loukis Loucaides, judecător ales pentru Cipru (art. 28 din regulament), Guvernul a desemnat doamna Effie Papadopoulou pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 29 din regulament). ÎN FAPT

Ofițeri superiori în poliția cipriană, unde au rămas la post până la pensionare, ambii au fost suspendați timp de un an și nouă luni în circumstanțele descrise mai jos.

În 1992, la o dată nespecificată, reclamanții au fost urmăriți penal pentru participare presupusă la acte de maltratare și tortură asupra suspecților. Procuratura nefiind în măsură să adune suficiente elemente împotriva lor, ei au fost achitați pe 23 iulie 1993. Judecătorii au considerat că depozițiile martorilor principali care urmăreau să-i dovedeacă culpabili (victima presupusă și un apropiat al ei, care fusese arestat împreună cu ea) "erau în mod evident atât de puțin credibile încât nici un tribunal rezonabil nu putea să le invocă pentru a declara acuzații culpabili". Ei au estimat, de altfel, că procuratura comisese mai multe nereguli care viciau atât de mult dovezile încât trebuie pus capăt procedurii.

Pe 3 septembrie 1993, consiliul miniștrilor a încredințat o comisie de anchetă independentă („comisia de anchetă") să examineze mai departe această problemă. Comisia și-a prezentat concluziile pe 3 noiembrie 1995. Ea a estimat că reclamanții și nouă alți polițiști se angajaseră în acte de tortură asupra anumitor suspecți pentru a le smulge confesiuni. Pe 7 martie 1996, pe baza acestor concluzii, consiliul miniștrilor i-a revocat pe reclamanți din forțele de poliție, în scopul protejării interesului public. Prin aceeași decizie, a revocat și un alt ofițer de poliție, dar nu cinci ofițeri subalterni pentru care fusese, de asemenea, considerat stabilit că participaseră la acte de tortură și maltratare asupra deținuților. Presa națională a relatat pe larg revocarea reclamanților.

Reclamanții au contestat legalitatea acestei decizii în fața Curții Supreme, pe care au sesizat-o în calitate de jurisdicție de apel a deciziilor administrative.

Înalta instanță a pronunțat hotărârea sa în ședință plenară pe 26 noiembrie 1997. Cu unanimitate, ea a anulat decizia consilului miniștrilor, estimând că aceasta aduce atingere drepturilor constituționale ale reclamanților. Ea a concluzionat, în special, la o încălcare pe partea lor a dreptului de a nu fi județi de două ori pentru aceeași infracțiune și, în particular la lumina achitării lor, la o atingere a dreptului lor de a fi prezumați nevinovați. Ea a considerat, de altfel, că în practică, reclamanții fuseau revocați în absența unei judecăți și proceduri disciplinare, și că fuseseră astfel privați de posibilitatea de a-și asigura apărarea. În fine, Curtea Supremă a judecat că decizia consilului miniștrilor constituia un exces de putere.

Pe 28 noiembrie 1997, reclamanții au cerut să fie reîntegrați în posturile lor respective. Pe 5 decembrie 1997, și-au reluat funcțiile.

Invocând art. 146 § 6 din Constituție, ei au introdus mai târziu în fața tribunalului de district al Nicoasiei o cerere de despăgubire echitabilă.

Pe 30 aprilie 2000, tribunalul a pronunțat sentința sa. Ea a refuzat acordarea unei indemnități exemplare cum cereau reclamanții. Privitor la cererea interesaților tendind rambursarea salariilor lunare pe care le-ar fi primit dacă nu ar fi fost suspendați, tribunalul a observat că ei primiseră la momentul revocării un montant mai mare decât suma corespunzătoare salariilor neîncasate, că primul reclamant păstraseîncasarea acestei indemnități după reluarea serviciului și până la pensionare, dată la care fusese dedusă din indemnitatea de pensionare care îi fusese atunci versată, și că al doilea reclamant nu o mai returnaside. În consecință, a respins cererea lor.

Tribunalul a acordat totuși interesaților o sumă de 7.500 lire cipriene (CYP), majorată cu o dobândă de 8% de la data introducerii acțiunii, pentru prejudiciul moral. El a subliniat că, după cum relevaseRa Curtea Supremă în dosarul Frangoulides c. Republica (1982, 1 C.L.R. 462), acordul daunelor-interese pe baza articolului 146 § 6 din Constituție nu cădea sub regulile de calculare a prejudiciului aplicate în common law în scopul restitutiei in integrum, ci sub principiile echității (Equity). El a considerat că decizia anulată adusese atingere direct integrității psihologice și morale a reclamanților. În particular, el a formulat următoarele considerații: „În cadrul acestor criterii, stabilite de jurisprudența internă, nu văd nici o rație validă care să justifice, într-un caz cum este acesta, unde, din comportamentul exclusiv al administrației (în speță consiliul miniștrilor), reclamanții au fost revocați din posturile lor din motive care, după cum ei au susținut, i-au afectat incontestabil psihologic, de a considera că interesații nu pot pretinde o indemnitate pentru prejudiciul adus integrității lor psihologice, prejudiciu pe care îl consider a rezulta direct din decizia administrației anulată."

De altfel, recunoscând că decizia litigiasă adusese grav atingere reputației interesaților, tribunalul a estimat că echitatea cerea acordarea indemnității în cauză cu titlu de reparare a actului ilegal al administrației.

Reclamanții au contestat această sentință în fața Curții Supreme, susținând că despăgubirea era în mod evident insuficientă. Procurorul general a depus un recurs incident prin care a cerut anularea sentinței.

Curtea Supremă s-a pronunțat pe 25 aprilie 2005. Ea a confirmat decizia de a nu acorda o indemnitate exemplară, și a anulat daunele-interese pentru prejudiciul moral. Ea a observat că art. 146 § 6 din Constituție permitea persoanelor care suferiseră prejudiciu din cauza unei decizii, acțiuni sau inacțiuni a administrației declarate nule și fără efect în vertu articolului 146 § 4 să ceară daunele-interese sau o altă formă de reparare în fața unei jurisdicții civile, care putea, cu condiția ca prejudiciul suferit să rezulte din actul anulat, acorda o indemnitate echitabilă. Ea a notat, de altfel, că obligația pentru administrație de a respecta anularea actului în cauză implicase suprimarea tuturor consecințelor acestuia și restabilirea statu quo ante, restabilire care trebuia să fie completă și să aducă asupra tuturor consecințelor damnificante ale actului anulat. Ea a relevantat apoi că prin "daună" se înțelege pierderea sau prejudiciul suferit de reclamant din cauza actului la originea dreptului la reparare, și că acest drept la reparare prevăzut la art. 146 § 6 din Constituție era un drept sui generis, reglementat de reguli de determinare a despăgubirii diferite de regulile din common law (Frangoulides c. Republica (1982) 1 C.L.R. 462). În fine, ea a reamintit dosarul Egglezakis și alții c. procurorul general al Republicii (1992, 1 S.C.J. 697), în care chestiunea dacă dauna vizată la art. 146 § 6 era limitată la daună materială sau dacă se extindea la prejudiciul psihologic și moral fusese lăsată deschisă. Ea a declarat aceasta: "Spusele daune morale nu erau o consecință directă a actului administrativ anulat, și [...] prin urmare, nu cădeau sub dispozițiile articolului 146 § 6 din Constituție."

În dosarul Frangoulides c. Republica (1982, 1 C.L.R. 462, p. 470), judecătorul Pikis a formulat următoarele observații: "Dreptul la reparare prevăzut la art. 146 § 6 din Constituție este un drept sui generis, în sensul că nu este în nici un fel legat de o acțiune din common law în despăgubire nici, de altfel, la nici un alt motiv de acțiune cunoscut în drept (Costas Tsakkistos c. procurorul general (1969) 1 C.L.R. 355). Acest drept trebuie apreciat în cadrul articolului 146 și al sistemului de control al acțiunii administrative creat de această dispoziție. El este accesoriu controlului efectuat de autoritățile judiciare, și constituie o măsură necesară în scopul eficacității acestui control. El permite în principal părții lezate să obțină o reparare pe care nu ar putea-o aduce măsura administrativă corespunzătoare. În absența unei asemenea măsuri, recursul corespunzător constă în revenirea în fața jurisdicțiilor administrative. Dacă, în ciuda aceasta, partea lezată suferă în continuare prejudiciu, aceasta atunci are dreptul de a obține reparare din Republică. Dreptul la daunele-interese enunțat la art. 146 este în mod clar independent de orice alt motiv de acțiune, după cum a indicat Curtea Supremă în dosarul Procurorul general c. Andreas Marcoulides și altul (1966, 1 C.L.R. 242). El diferă de o acțiune din common law nu doar prin fundamentul juridic dar și prin modul în care prejudiciul este cuantificat. Curtea Supremă a subliniat că repararea și indemnități care puteau fi acordate cădeau sub echitate, insistând asupra faptului că nu erau strict compensatorii. În consecință, este legitim pentru Curte să țină seama nu doar de importanța prejudiciului material suferit, ci și de comportamentul părților și de măsura în care partea câștigătoare contribuise la producția actului administrativ ilicit. În dosarul Marcoulides (supra), Curtea Supremă se inspiraseîn special din jurisprudența franceză, conform căreia comportamentul părților și faptele care le-ar putea fi posibil reproșate sunt de o importanță crucială pentru determinarea montantului despăgubirii." ÎN DREPT (...)

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 39627/05 et 39631/05) dirigées contre la République de Chypre et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Charalambos Taliadorou et Theodoros Stylianou (« les requérants »), ont saisi la Cour le 18 octobre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par M e C. Melas, avocat à Limassol (Chypre). Le gouvernement chypriote (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. P. Clerides, procureur général de la République de Chypre.

Les requérants alléguaient en particulier que le refus de les indemniser pour le dommage moral qu'ils avaient subi était incompatible avec les articles 6, 8 et 13 de la Convention. Ils soutenaient en outre que l'annulation de l'indemnité pour dommage moral qui leur avait été précédemment accordée avait emporté violation de leur droit garanti par l'article 6 § 2 de voir leur innocence reconnue après leur acquittement par un tribunal.

Par une décision du 6 juillet 2006, la Cour a communiqué au Gouvernement les griefs tirés des articles 6, 8 et 13 de la Convention. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a également décidé d'examiner conjointement la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Enfin, la chambre saisie a décidé de joindre les deux requêtes (article 42 § 1 du règlement de la Cour).

A la suite du déport de M. Loukis Loucaides, juge élu au titre de Chypre (article 28 du règlement), le Gouvernement a désigné M me Effie Papadopoulou pour siéger en qualité de juge ad hoc (article 29 du règlement). EN FAIT I.

Officiers supérieurs dans la police chypriote, où ils restèrent en poste jusqu'à leur retraite, tous deux furent suspendus pendant un an et neuf mois dans les circonstances décrites ci-dessous.

En 1992, à une date non précisée, les requérants firent l'objet de poursuites pénales pour participation alléguée à des actes de mauvais traitements et de torture sur des suspects. Le parquet n'ayant pas été en mesure de réunir d'éléments suffisants contre eux, ils furent acquittés le 23 juillet 1993. Les juges considérèrent en effet que les dépositions des principaux témoins à charge (la victime présumée et l'un de ses proches, qui avait été arrêté avec elle) « étaient manifestement si peu crédibles qu'aucun tribunal raisonnable ne pouvait les invoquer pour déclarer les accusés coupables ». Ils estimèrent également que le parquet avait commis plusieurs irrégularités qui viciaient à ce point les preuves qu'il fallait mettre un terme à la procédure.

Le 3 septembre 1993, le conseil des ministres chargea une commission d'enquête indépendante (« la commission d'enquête ») d'examiner cette affaire plus avant. La commission rendit ses conclusions le 3 novembre 1995. Elle estima que les requérants et neuf autres policiers s'étaient livrés à des actes de torture sur certains suspects en vue de leur arracher des aveux. Le 7 mars 1996, se fondant sur ces conclusions, le conseil des ministres révoqua les requérants des forces de police, aux fins de la protection de l'intérêt public. Par la même décision, il révoqua aussi un autre officier de police, mais non cinq officiers subalternes pour lesquels il avait également été considéré comme établi qu'ils avaient participé à des actes de torture et de mauvais traitements sur des détenus. La presse nationale se fit largement l'écho de la révocation des requérants.

Les requérants contestèrent la légalité de cette décision devant la Cour suprême, qu'ils saisirent en sa qualité de juridiction d'appel des décisions administratives.

La haute juridiction rendit son arrêt en assemblée plénière le 26 novembre 1997. A l'unanimité, elle annula la décision du conseil des ministres, estimant qu'elle portait atteinte aux droits constitutionnels des requérants. Elle conclut notamment à une violation dans le chef des intéressés du droit de ne pas être jugé deux fois pour la même infraction et, en particulier à la lumière de leur acquittement, à une atteinte à leur droit à être présumés innocents. Elle considéra également qu'en pratique, les requérants avaient été révoqués en l'absence de jugement et de procédure disciplinaire, et qu'ils avaient ainsi été privés de la possibilité d'assurer leur défense. Enfin, la Cour suprême jugea que la décision du conseil des ministres constituait un excès de pouvoir.

Le 28 novembre 1997, les requérants demandèrent à être réintégrés à leurs postes respectifs. Le 5 décembre 1997, ils reprirent leurs fonctions.

S'appuyant sur l'article 146 § 6 de la Constitution, ils introduisirent ultérieurement devant le tribunal de district de Nicosie une demande d'indemnisation juste et équitable.

Le 30 avril 2000, le tribunal rendit son jugement. Il refusa d'octroyer une indemnité exemplaire comme l'avaient sollicité les requérants. Quant à la demande des intéressés tendant au remboursement des salaires mensuels qu'ils auraient perçus s'ils n'avaient pas été suspendus, le tribunal observa qu'ils avaient reçu au moment de leur révocation un montant plus élevé que la somme correspondant aux salaires non perçus, que le premier requérant avait conservé cette indemnité après sa reprise de service et jusqu'à sa retraite, date à laquelle elle avait été déduite de l'indemnité de retraite qui lui avait alors été versée, et que le second requérant ne l'avait toujours pas rendue. En conséquence, il rejeta leur demande.

Le tribunal octroya toutefois aux intéressés une somme de 7 500 livres chypriotes (CYP), augmentée d'un intérêt de 8 % à compter de la date d'introduction de l'action, pour préjudice moral. Il souligna que, comme l'avait relevé la Cour suprême dans l'affaire Frangoulides c. la République (1982, 1 C.L.R. 462), l'octroi de dommages-intérêt sur le fondement de l'article 146 § 6 de la Constitution ne relevait pas des règles de calcul du préjudice appliquées en common law aux fins de la restitution in integrum , mais des principes de l'équité ( Equity ). Il considéra que la décision annulée avait porté directement atteinte à l'intégrité psychologique et morale des requérants. En particulier, il formula les considérations suivantes : « Dans le cadre de ces critères, établis par la jurisprudence interne, je ne vois aucune raison valable qui justifierait, dans un cas tel que celui-ci, où, du fait exclusif du comportement de l'administration (en l'occurrence le conseil des ministres), les plaignants ont été révoqués de leurs postes pour des motifs qui, comme ils l'ont soutenu, les ont indiscutablement affectés psychologiquement, de considérer que les intéressés ne peuvent prétendre à une indemnité pour le préjudice ainsi porté à leur intégrité psychologique, préjudice que j'estime découler directement de la décision administrative annulée. »

De plus, reconnaissant que la décision litigieuse avait gravement nui à la réputation des intéressés, le tribunal estima que l'équité commandait de leur octroyer l'indemnité en question à titre de réparation de l'acte illégal de l'administration.

Les requérants contestèrent ce jugement devant la Cour suprême, soutenant que l'indemnisation était manifestement insuffisante. Le procureur général forma un recours incident par lequel il demanda l'annulation du jugement.

La Cour suprême se prononça le 25 avril 2005. Elle confirma la décision de ne pas octroyer d'indemnité exemplaire, et annula les dommages-intérêts pour préjudice moral. Elle observa que l'article 146 § 6 de la Constitution permettait aux personnes ayant subi un préjudice du fait d'une décision, d'une action ou d'une inaction de l'administration déclarées nulles et non avenues en vertu de l'article 146 § 4 de demander des dommages-intérêts ou une autre forme de réparation devant une juridiction civile, qui pouvait, sous réserve que le préjudice subi découlât de l'acte annulé, octroyer une indemnité juste et équitable. Elle nota également que l'obligation pour l'administration de respecter l'annulation de l'acte en question impliquait la suppression de toutes les conséquences dudit acte et le rétablissement du statu quo ante , rétablissement qui devait être complet et porter sur toutes les conséquences dommageables de l'acte annulé. Elle releva en suite que par « dommage », on entendait la perte ou le préjudice subis par le plaignant du fait de l'acte à l'origine du droit à réparation, et que ce droit à réparation prévu à l'article 146 § 6 de la Constitution était un droit sui generis , régi par des règles de détermination de l'indemnisation différentes des règles de common law ( Frangoulides c. la République (1982) 1 C.L.R. 462). Enfin, elle rappela l'affaire Egglezakis et autres c. le procureur général de la République (1992, 1 S.C.J. 697), dans laquelle la question de savoir si le dommage visé à l'article 146 § 6 était restreint au dommage matériel ou s'il s'étendait au préjudice psychologique et moral avait été laissée ouverte. Elle déclara ceci : « Ledit dommage moral n'était pas une conséquence directe de l'acte administratif annulé, et [...] par conséquent, il ne relevait pas des dispositions de l'article 146 § 6 de la Constitution. » II.

Dans l'affaire Frangoulides c. la République (1982, 1 C.L.R. 462, p. 470), le juge Pikis a formulé les observations suivantes : « Le droit à réparation prévu à l'article 146 § 6 de la Constitution est un droit sui generis , en ce sens qu'il n'est nullement lié à une action de common law en indemnisation ni, d'ailleurs, à aucun autre motif d'action connu en droit ( Costas Tsakkistos c. le procureur général (1969) 1 C.L.R. 355). Ce droit doit être apprécié dans le cadre de l'article 146 et du système de contrôle de l'action administrative créé par cette disposition. Il est accessoire au contrôle opéré par les autorités judiciaires, et constitue une mesure nécessaire aux fins de l'efficacité de celui-ci. Il permet principalement à la partie lésée d'obtenir une réparation que ne pourrait apporter la mesure administrative appropriée. En l'absence d'une telle mesure, le recours correspondant consiste à retourner devant les juridictions administratives. Si, malgré cela, la partie lésée supporte encore un préjudice, elle a alors le droit d'en obtenir réparation auprès de la République. Le droit à des dommages-intérêts énoncé à l'article 146 est clairement indépendant de tout autre motif d'action, comme l'a indiqué la Cour suprême dans l'affaire Le procureur général c. Andreas Marcoulides et un autre (1966, 1 C.L.R. 242). Il diffère d'une action en common law non seulement par son fondement juridique mais aussi par la manière dont le préjudice est quantifié. La Cour suprême a souligné que la réparation et les indemnités pouvant être accordées relevaient de l'équité, en insistant sur le fait qu'elles n'étaient pas strictement compensatoires. En conséquence, il est légitime pour la Cour de tenir compte non seulement de l'importance du préjudice matériel subi, mais aussi de la conduite des parties et de la mesure dans laquelle la partie gagnante a contribué à la production de l'acte administratif illicite. Dans l'affaire Marcoulides ( supra ), la Cour suprême s'est notamment inspirée de la jurisprudence française, selon laquelle la conduite des parties et les faits qui peuvent éventuellement leur être reprochés sont d'une importance cruciale pour la détermination du montant de l'indemnité. » EN DROIT (...) II.