SECȚIUNEA ÎNTÂI
DOSAR
TALIADOROU ȘI STYLIANOU c. CIPRU
(Cereri nr. 39627/05 și 39631/05)
(Extrase)
STRASBOURG
16 octombrie 2008
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi retușuri de formă.
În dosarul Taliadorou și Stylianou c. Cipru,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), sesizată în ședință de cameră compusă din:
Christos Rozakis,
președinte,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
judecători,
Effie Papadopoulou,
judecător ad hoc,
și André Wampach,
grefier adjunct de secțiune,
După ce s-a pronunțat în ședință de cameră de consiliu pe 25 septembrie 2008,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată în acea dată:
1.La originea dosarului se află două cereri (nr. 39627/05 și 39631/05) împotriva Republicii Cipru, prezentate Curții de doi cetățeni ai acestui stat, drs. Charalambos Taliadorou și Theodoros Stylianou („reclamanții"), pe data de 18 octombrie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.Reclamanții au fost reprezentați de d. C. Melas, avocat la Limassol (Cipru). Guvernul cipriot („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d. P. Clerides, procuror general al Republicii Cipru.
3.Reclamanții susțineau în special că refuzul de a-i despăgubi pentru prejudiciul moral pe care estimau că l-au suferit era incompatibil cu articolele 6, 8 și 13 din Convenție. Ei susțineau, de altfel, că anularea despăgubirii pentru prejudiciul moral care le fusese anterior acordată încalcă dreptul lor garantat de art. 6 § 2 al Convenției de a-și vedea nevinovăția recunoscută după achitare de către un tribunal.
4.Printr-o decizie din 6 iulie 2006, Curtea a comunicat Guvernului plângerile referitoare la articolele 6, 8 și 13 din Convenție. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât, de asemenea, să examineze conjunctural admisibilitatea și binefacerile cererii. În fine, camera sesizată a hotărât să unească cele două cereri (art. 42 § 1 din regulamentul Curții).
5.Ca urmare a recuzării d. Loukis Loucaides, judecător ales pentru Cipru (art. 28 din regulament), Guvernul a desemnat doamna Effie Papadopoulou pentru a ședea în calitate de judecător ad hoc (art. 29 din regulament).
6.Reclamanții s-au născut respectiv în 1940 și 1946 și locuiesc la Limassol (Cipru).
7.Ofițeri superiori în poliția cipriană, unde au rămas la post până la pensionare, ambii au fost suspendați timp de un an și nouă luni în circumstanțele descrise mai jos.
8.În 1992, la o dată nespecificată, reclamanții au fost urmăriți penal pentru participare presupusă la acte de maltratare și tortură asupra suspecților. Procuratura nefiind în măsură să adune suficiente elemente împotriva lor, ei au fost achitați pe 23 iulie 1993. Judecătorii au considerat că depozițiile martorilor principali care urmăreau să-i dovedeacă culpabili (victima presupusă și un apropiat al ei, care fusese arestat împreună cu ea) "erau în mod evident atât de puțin credibile încât nici un tribunal rezonabil nu putea să le invocă pentru a declara acuzații culpabili". Ei au estimat, de altfel, că procuratura comisese mai multe nereguli care viciau atât de mult dovezile încât trebuie pus capăt procedurii.
9.Pe 3 septembrie 1993, consiliul miniștrilor a încredințat o comisie de anchetă independentă („comisia de anchetă") să examineze mai departe această problemă. Comisia și-a prezentat concluziile pe 3 noiembrie 1995. Ea a estimat că reclamanții și nouă alți polițiști se angajaseră în acte de tortură asupra anumitor suspecți pentru a le smulge confesiuni. Pe 7 martie 1996, pe baza acestor concluzii, consiliul miniștrilor i-a revocat pe reclamanți din forțele de poliție, în scopul protejării interesului public. Prin aceeași decizie, a revocat și un alt ofițer de poliție, dar nu cinci ofițeri subalterni pentru care fusese, de asemenea, considerat stabilit că participaseră la acte de tortură și maltratare asupra deținuților. Presa națională a relatat pe larg revocarea reclamanților.
10.Reclamanții au contestat legalitatea acestei decizii în fața Curții Supreme, pe care au sesizat-o în calitate de jurisdicție de apel a deciziilor administrative.
11.Înalta instanță a pronunțat hotărârea sa în ședință plenară pe 26 noiembrie 1997. Cu unanimitate, ea a anulat decizia consilului miniștrilor, estimând că aceasta aduce atingere drepturilor constituționale ale reclamanților. Ea a concluzionat, în special, la o încălcare pe partea lor a dreptului de a nu fi județi de două ori pentru aceeași infracțiune și, în particular la lumina achitării lor, la o atingere a dreptului lor de a fi prezumați nevinovați. Ea a considerat, de altfel, că în practică, reclamanții fuseau revocați în absența unei judecăți și proceduri disciplinare, și că fuseseră astfel privați de posibilitatea de a-și asigura apărarea. În fine, Curtea Supremă a judecat că decizia consilului miniștrilor constituia un exces de putere.
12.Pe 28 noiembrie 1997, reclamanții au cerut să fie reîntegrați în posturile lor respective. Pe 5 decembrie 1997, și-au reluat funcțiile.
13.Invocând art. 146 § 6 din Constituție, ei au introdus mai târziu în fața tribunalului de district al Nicoasiei o cerere de despăgubire echitabilă.
14.Pe 30 aprilie 2000, tribunalul a pronunțat sentința sa. Ea a refuzat acordarea unei indemnități exemplare cum cereau reclamanții. Privitor la cererea interesaților tendind rambursarea salariilor lunare pe care le-ar fi primit dacă nu ar fi fost suspendați, tribunalul a observat că ei primiseră la momentul revocării un montant mai mare decât suma corespunzătoare salariilor neîncasate, că primul reclamant păstraseîncasarea acestei indemnități după reluarea serviciului și până la pensionare, dată la care fusese dedusă din indemnitatea de pensionare care îi fusese atunci versată, și că al doilea reclamant nu o mai returnaside. În consecință, a respins cererea lor.
15.Tribunalul a acordat totuși interesaților o sumă de 7.500 lire cipriene (CYP), majorată cu o dobândă de 8% de la data introducerii acțiunii, pentru prejudiciul moral. El a subliniat că, după cum relevaseRa Curtea Supremă în dosarul Frangoulides c. Republica (1982, 1 C.L.R. 462), acordul daunelor-interese pe baza articolului 146 § 6 din Constituție nu cădea sub regulile de calculare a prejudiciului aplicate în common law în scopul restitutiei in integrum, ci sub principiile echității (Equity). El a considerat că decizia anulată adusese atingere direct integrității psihologice și morale a reclamanților. În particular, el a formulat următoarele considerații:
„În cadrul acestor criterii, stabilite de jurisprudența internă, nu văd nici o rație validă care să justifice, într-un caz cum este acesta, unde, din comportamentul exclusiv al administrației (în speță consiliul miniștrilor), reclamanții au fost revocați din posturile lor din motive care, după cum ei au susținut, i-au afectat incontestabil psihologic, de a considera că interesații nu pot pretinde o indemnitate pentru prejudiciul adus integrității lor psihologice, prejudiciu pe care îl consider a rezulta direct din decizia administrației anulată."
16.De altfel, recunoscând că decizia litigiasă adusese grav atingere reputației interesaților, tribunalul a estimat că echitatea cerea acordarea indemnității în cauză cu titlu de reparare a actului ilegal al administrației.
17.Reclamanții au contestat această sentință în fața Curții Supreme, susținând că despăgubirea era în mod evident insuficientă. Procurorul general a depus un recurs incident prin care a cerut anularea sentinței.
18.Curtea Supremă s-a pronunțat pe 25 aprilie 2005. Ea a confirmat decizia de a nu acorda o indemnitate exemplară, și a anulat daunele-interese pentru prejudiciul moral. Ea a observat că art. 146 § 6 din Constituție permitea persoanelor care suferiseră prejudiciu din cauza unei decizii, acțiuni sau inacțiuni a administrației declarate nule și fără efect în vertu articolului 146 § 4 să ceară daunele-interese sau o altă formă de reparare în fața unei jurisdicții civile, care putea, cu condiția ca prejudiciul suferit să rezulte din actul anulat, acorda o indemnitate echitabilă. Ea a notat, de altfel, că obligația pentru administrație de a respecta anularea actului în cauză implicase suprimarea tuturor consecințelor acestuia și restabilirea statu quo ante, restabilire care trebuia să fie completă și să aducă asupra tuturor consecințelor damnificante ale actului anulat. Ea a relevantat apoi că prin "daună" se înțelege pierderea sau prejudiciul suferit de reclamant din cauza actului la originea dreptului la reparare, și că acest drept la reparare prevăzut la art. 146 § 6 din Constituție era un drept sui generis, reglementat de reguli de determinare a despăgubirii diferite de regulile din common law (Frangoulides c. Republica (1982) 1 C.L.R. 462). În fine, ea a reamintit dosarul Egglezakis și alții c. procurorul general al Republicii (1992, 1 S.C.J. 697), în care chestiunea dacă dauna vizată la art. 146 § 6 era limitată la daună materială sau dacă se extindea la prejudiciul psihologic și moral fusese lăsată deschisă. Ea a declarat aceasta:
"Spusele daune morale nu erau o consecință directă a actului administrativ anulat, și [...] prin urmare, nu cădeau sub dispozițiile articolului 146 § 6 din Constituție."
19.art. 146 din Constituția Republicii Cipru este redactat în felul următor:
"1. Curtea constituțională supremă are competență exclusivă de a se pronunța în ultimă instanță asupra unui recurs din care este sesizată denunțând o decizie, act sau omisiune a unui organism, autoritate sau persoană exercitând puteri executive sau administrative, ca fiind contrare unei din dispozițiile prezentei Constituții sau unei legi, sau ca constituind un exces sau abuz al puterilor conferite acestui organism, autorității sau persoanei.
2.Orice persoană al cărei interes legitim, pe care îl posedă la titlu personal sau din faptul apartenenței la o comunitate, este direct lezat de decizia, actul sau omisiunea în cauză poate forma un asemenea recurs.
3.Spusul recurs trebuie introdus în termen de șaptezeci și cinci de zile de la data publicării deciziei sau actului sau, dacă nu sunt publicate sau în cazul unei omisiuni, de la data la care persoana care formează recursul a fost în cunoștință.
4.În pronunțarea asupra unui asemenea recurs, Curtea poate:
a) confirma, în întregi sau parțial, decizia, actul sau omisiunea incriminată; sau
b) declara că decizia sau actul incriminat este, în întregi sau parțial, nul și fără efect; sau
c) declara că omisiunea incriminată, în întregi sau parțial, nu ar fi trebuit să aibă loc și că actul omis, oricare ar fi el, ar fi trebuit să fie îndeplinit.
5.Orice decizie pronunțată în vertu §4 al prezentului articol obligă toate jurisdicțiile și toți organismele sau autoritățile Republicii și este implementată și aplicată de organism, autoritatea sau persoana în cauză.
6.Oricine este victimă a unei decizii sau act declarate nule în vertu §4 al prezentului articol, sau a unei omisiuni din care a fost judecat, în conformitate cu aceeași dispoziție, că nu ar fi trebuit să aibă loc, are facultatea, dacă organism, autoritatea sau persoana în cauză nu dă curs pretenințiilor sale, de a angaja în fața unui tribunal o procedură în daunele-interese sau tendind de a-i deschide un alt recurs, și de a primi o indemnitate a unui montant pe care tribunalul îl va estima echitabil, sau de a beneficia de orice altă reparare echitabilă pe care acest tribunal este împuternicit să acorde."
20. În dosarul Frangoulides c. Republica (1982, 1 C.L.R. 462, p. 470), judecătorul Pikis a formulat următoarele observații:
"Dreptul la reparare prevăzut la art. 146 § 6 din Constituție este un drept sui generis, în sensul că nu este în nici un fel legat de o acțiune din common law în despăgubire nici, de altfel, la nici un alt motiv de acțiune cunoscut în drept (Costas Tsakkistos c. procurorul general (1969) 1 C.L.R. 355). Acest drept trebuie apreciat în cadrul articolului 146 și al sistemului de control al acțiunii administrative creat de această dispoziție. El este accesoriu controlului efectuat de autoritățile judiciare, și constituie o măsură necesară în scopul eficacității acestui control. El permite în principal părții lezate să obțină o reparare pe care nu ar putea-o aduce măsura administrativă corespunzătoare. În absența unei asemenea măsuri, recursul corespunzător constă în revenirea în fața jurisdicțiilor administrative. Dacă, în ciuda aceasta, partea lezată suferă în continuare prejudiciu, aceasta atunci are dreptul de a obține reparare din Republică. Dreptul la daunele-interese enunțat la art. 146 este în mod clar independent de orice alt motiv de acțiune, după cum a indicat Curtea Supremă în dosarul Procurorul general c. Andreas Marcoulides și altul (1966, 1 C.L.R. 242). El diferă de o acțiune din common law nu doar prin fundamentul juridic dar și prin modul în care prejudiciul este cuantificat. Curtea Supremă a subliniat că repararea și indemnități care puteau fi acordate cădeau sub echitate, insistând asupra faptului că nu erau strict compensatorii. În consecință, este legitim pentru Curte să țină seama nu doar de importanța prejudiciului material suferit, ci și de comportamentul părților și de măsura în care partea câștigătoare contribuise la producția actului administrativ ilicit. În dosarul Marcoulides (supra), Curtea Supremă se inspiraseîn special din jurisprudența franceză, conform căreia comportamentul părților și faptele care le-ar putea fi posibil reproșate sunt de o importanță crucială pentru determinarea montantului despăgubirii."
(...)
41.Reclamanții denunță decizia prin care Curtea Supremă a anulat daunele-interese pentru prejudiciul moral care le fuseau acordate de jurisdicția inferioară. Ei susțin că indemnitatea în cauză era legată de nelinștea și suferința pe care au suferit-o din cauza revocării lor din poliție ca urmare a unei decizii îi acuzând de comiterea unor acte de tortură. Ei consideră că decizia anulării acestei indemnități nu ține seama de această suferință, și văd în aceasta o încălcare a dreptului lor la protecția integrității lor morale și psihologice și a reputației lor.
42.Curtea observă că reclamanții nu au precizat pe care dispoziție din Convenție intenționau să-și fundeze plângerea. Ea reamintește că, o dată sesizată în regulă, ea poate cunoaște de fiecare problemă de drept care se ridică în cursul instanței privind faptele supuse controlului ei la lumina Convenției și Protocoalelor sale în ansamblu (a se vedea, în particular, Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 223, § 44, și Handyside c. Regatul Unit, 7 decembrie 1976, § 41, seria A nr. 24).
43.Ținând seama de circumstanțele cazului de față, Curtea a comunicat plângerea Guvernului pârât, și o va examina sub unghiul articolului 8 din Convenție, care este redactat în felul următor:
"1. Orice persoană are dreptul la respect al vieții private și familiare, domiciliului și corespondenței sale.
2.Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitate națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
44.Curtea observă că nici aplicabilitatea articolului 8 nici admisibilitatea plângerii nu fac controversă între părți.
45.Ea consideră că art. 8 este aplicabil plângerii reclamanților privind protecția integrității lor morale și psihologice și reputației, elemente care se află toate în sfera de aplicare a acestei dispoziții (a se vedea, în particular, X și Y c. Țări de Jos, 26 martie 1985, § 22, seria A nr. 91, Raninen c. Finlanda, 16 decembrie 1997, § 63, Culegere 1997-VIII, și Niemietz c. Germania, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr. 251-B). În ceea ce privește mai particular protecția reputației persoanelor, Curtea observă că fusese recunoscut că se referea la un interes garantat de art. 8 din Convenție (a se vedea, în particular, Pfeifer c. Austria, nr. 12556/03, § 35, 15 noiembrie 2007, White c. Suedia, nr. 42435/02, § 19, 19 septembrie 2006, Chauvy și alții c. Franța, nr. 64915/01, § 70, CEDO 2004-VI, și Abeberry c. Franța (hotărâre) nr. 58729/00, 21 septembrie 2004).
46.Curtea estimează că plângerea nu este în mod evident prost fundată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu este inadmisibilă nici pentru alte motive și deci trebuie declarată admisibilă. Curtea va examina deci mai jos binefacerile (art. 29 § 3 din Convenție).
a) Guvernul
47.Guvernul contestă teza reclamanților. El susține că anularea indemnității pentru daună morală nu era incompatibilă cu obligațiile care revin Statului pârât în vertu articolului 8 și că Curtea Supremă a stabilit că în cazul de față prejudiciul moral suferit de reclamanți nu era o consecință directă a actului ilegal anulat și nu cădea deci sub dispozițiile articolului 146 § 6 din Constituția cipriană. În fine, el argumentează că interpretarea dreptului intern și aprecierea faptelor cad în marja de apreciere a Statelor și că Curtea nu poate substitui propria apreciere și interpretare ca și cum ar constitui o jurisdicție de patrulea instanță.
b) Reclamanții
48.Reclamanții susțin că anularea daunelor-interese care le fuseau acordate din cauza revocării din forțele de poliție pentru acte de tortură pretinse, în ciuda achitării lor de către un tribunal, este în mod clar incompatibilă cu obligațiile care revin Statului pârât în vertu articolului 8 din Convenție. Această anulare ar fi adus atingere protecției integrității lor morale și psihologice și reputației garantate de art. 8.
49.Curtea reamintește că, dacă art. 8 tinde în esență a apăra individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice, el nu se mărginește doar la a comanda Statului să se abțină de la asemenea ingeri: la acest angajament relativ negativ pot s-o adauge obligații pozitive inerente unui respect efectiv al vieții private. Ele pot implica adoptarea de măsuri vizând respectul vieții private și familiare și cerința ca Statul să instituie un sistem de protecție eficace a drepturilor corespunzătoare, care să se aplice în caz de ingeri ilicite sub incidență acestei dispoziții. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale Statului în vertu articolului 8 nu se pretează unei definiții precise; principiile aplicabile sunt totuși comparabile (Dickson c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 44362/04, § 70, CEDO 2007 (...)).
50.Curtea judecă mai corespunzător a analiza cazul de față ca pe o problemă privind obligațiile pozitive ale Statului de a garanta respectul efectiv al vieții private prin intermediul autoritățile sale legislative, executive și judiciare. Ea observă în această privință că reclamanții fac grief autoritățile interne refuzului de a le reparare prejudiciul pe care estimează că li s-a adus integrității lor morale și psihologice și reputației sub pretextul că nu ar fi avut un link cauzal între spusul prejudiciu și un act administrativ ilegal. Interesații susțin, de altfel, că în practică autoritățile interne creau un vid judecătoresc concluzionând că nu putea fi acordate daunele-interese pentru prejudiciu moral cu titlu de indemnitate pentru un act administrativ ilegal.
51.Curtea reamintește că reclamanții, ofițeri de poliție superiori, fuseau acuzați într-un raport al unei comisii de anchetă de a fi luat parte la acte de tortură asupra suspecților. Concluziile acestei comisii fuseseră subiect unei publicități considerabile și conduceau la revocarea reclamanților din forțele de poliție. Interesații contestaseră această revocație în fața Curții Supreme, care concluzionase la o încălcare pe partea lor a drepturilor garantate de Constituția cipriană. Ei introduseseră atunci o cerere de indemnizare în fața tribunalului de district, care le acordase o sumă pentru atingerea adusă integrității lor psihologice și morale și reputației. Curtea Supremă anulase apoi această indemnitate, estimând că nu existase un link de cauzalitate direct între prejudiciul moral suferit de reclamanți și decizia prin care revocarea lor fusese ordonată.
52.Curtea reamintește că art. 8 din Convenție impune Statului a garanta cetățenilor săi un drept efectiv la viață privată. În multe ocazii, ea subliniat că "viața privată" este o noțiune largă, care nu se pretează unei definiții exhaustive (Peck c. Regatul Unit, nr. 44647/98, § 57, CEDO 2003-I). art. 8 protejează integritatea morală a persoanei (X și Y c. Țări de Jos, 26 martie 1985, §§ 22-27, seria A nr. 91), inclusiv dreptul de a trăi în privat, departe de orice atenție nedorită. El asigură individului un domeniu în care poate continua liber dezvoltarea și împlinirea personalității sale.
53.Noțiunea de "viață privată" nu este totuși limitată la un "cerc intim" unde fiecare poate conduce viața personală cum dorește. Respectul vieții private cuprinde de altfel, într-o anumită măsură, dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii (Niemietz c. Germania, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr. 251-B). El include de altfel și activitățile profesionale sau comerciale: în sfârșit, este în munca lor că majoritatea oamenilor au mult, chiar maximum de ocazii de a-și strânge legăturile cu lumea exterioară (Niemietz, citat mai sus).
54.Curtea a spus deja că o ingerință care împiedică un individ de a exercita anumiți tipuri de activități profesionale și ii cauzeaza dificultăți grave privitor la posibilitatea de a-și câștiga viața poate, în anumite circumstanțe, avea repercusiuni asupra vieții sale private (a se vedea, mutatis mutandis, Sidabras și Džiautas c. Lituania, nr. 55480/00 și 59330/00, § 48, CEDO 2004-VIII). De altfel, ea reamintește că o revocație administrativă poate, în anumite cazuri, aduce atingere drepturilor garantate de art. 8 din Convenție, de exemplu dacă impune din motive și prin mijloace contrare esenței dreptului la viață privată (Smith și Grady c. Regatul Unit, nr. 33985/96 și 33986/96, § 71, CEDO 1999-VI).
55.Curtea reamintește de altfel că art. 8 din Convenție impune Statului nu doar să se abțină de orice acțiune adunând o atingere nejustificabilă dreptului individual la viață privată, dar și să instituie un sistem permițând protecția și punerea în aplicare efectivă a acestui drept în caz de ingerință ilicită din sfera de aplicare a acestei dispoziții. Aceasta poate implica adoptarea de măsuri vizând respectul vieții private, inclusiv atât crearea unui cadru reglementar instituind un mecanism judecătoresc și executabil destinat a proteja drepturile indivizilor cât și implementarea, unde convine, de măsuri specifice (Tysiąc c. Polonia, nr. 5410/03, § 110, CEDO 2007 (...); X și Y c. Țări de Jos, citat mai sus, § 23). Un asemenea sistem trebuie permită aprecierea efectivă a proporționalității restricțiilor eventuale aduse drepturilor individuale (Dickson c. Regatul Unit [Marea Cameră], citat mai sus, § 84).
56.Curtea ia nota argumentului reclamanților conform căruia circumstanțele care au înconjurat revocarea lor i-au plasat în embaras grav. Ea admite că ei fuseau calificați tortionari, ce adusese atingere integrității lor morale și reputației și, deci, dreptului lor la respect al vieții private. Ea recunoaște de altfel că nu se poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere la reputație care ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni, cum o infracțiune penală. Ea observă totuși că reclamanții fuseau achitați din infracțiunile de care fuseseră acuzați, și că jurisdicția internă concluzionase că trebuia pus capăt procedurii.
57.Curtea observă că tribunalul de district concluzionase că actul administrativ litigios adusese prejudiciu semnificativ integrității morale și psihologice a reclamanților și gravnuit reputația lor. Curtea Supremă nu respinguse explicit sau nu renversase această concluzie a tribunalului privitor daună suferită de interesați. Oprindu-se pe jurisprudența sa în materie, în care estimase a fi lăsat chestiunea deschisă, ea considerat că prejudiciul moral suferit de reclamanți nu decurgea din decizia anulată și că, prin urmare, indemnitatea solicitată nu putea fi acordată în vertu dispoziției dreptului intern pe care ei o fundaseră cererea. Această concluzie nu fusese motivată.
58.Ținând seama de ce precede, Curtea estimează că Curtea Supremă privase, fără explicație suficientă, reclamanții de o reparare echitabilă a daunei causate de un act administrativ ilegal. În această privință, ea reamintește importanța protecției integrității morale și psihologice a individului și reputației garantate de art. 8 din Convenție. Pentru a fi efectivă, această protecție trebuie să se înscrie într-un cadru stabilit în ordinea juridică internă, care permite aprecierea proporționalității restricțiilor aduse drepturilor corespunzătoare. Dacă Curtea nu are rol de a interpreta dispoziția constituțională pe baza căreia reclamanții încercaseseră obțineți reparare a atingerii aduse integrității și reputației lor, ea observă totuși că Curtea Supremă nu explicase în mod satisfacător anularea indemnității pentru prejudiciu moral. Ea consideră că caracterul incomplet al aprecierii unei chestiuni referitoare drepturile reclamanților garantate de art. 8 din Convenție nu cade într-o marjă de apreciere acceptabilă.
59.Ținând seama de ce precede, Curtea concluzionează la încălcarea obligațiilor procedurale ce revin Statului pârât în vertu articolului 8 din Convenție.
(...)
1.Declară plângerile referitoare la (...) art. 8 (...) admisibile (...);
(...)
3.Zice că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție;
(...)
Semnat în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 16 octombrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
André Wampach
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
PREMIÈRE SECTION
TALIADOROU et STYLIANOU c. CHYPRE
(Requêtes n
os
39627/05 et 39631/05)
ARRÊT
(
Extraits
)
16 octobre 2008
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Taliadorou et Stylianou c. Chypre,
La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Christos Rozakis,
président,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
juges,
Effie Papadopoulou,
juge ad hoc,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 septembre 2008,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n
os
39627/05 et 39631/05) dirigées contre la République de Chypre et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Charalambos Taliadorou et Theodoros Stylianou («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 18 octobre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants ont été représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. P. Clerides, procureur général de la République de Chypre.
3.
Les requérants alléguaient en particulier que le refus de les indemniser pour le dommage moral qu'ils avaient subi était incompatible avec les articles 6, 8 et 13 de la Convention. Ils soutenaient en outre que l'annulation de l'indemnité pour dommage moral qui leur avait été précédemment accordée avait emporté violation de leur droit garanti par l'article 6 § 2 de voir leur innocence reconnue après leur acquittement par un tribunal.
4.
Par une décision du 6
juillet 2006, la Cour a communiqué au Gouvernement les griefs tirés des articles 6, 8 et 13 de la Convention. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a également décidé d'examiner conjointement la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Enfin, la chambre saisie a décidé de joindre les deux requêtes (article 42 § 1 du règlement de la Cour).
5.
A la suite du déport de M. Loukis Loucaides, juge élu au titre de Chypre (article 28 du règlement), le Gouvernement a désigné M
me
Effie Papadopoulou pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(article 29 du règlement).
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
6.
Les requérants sont nés respectivement en 1940 et en 1946 et résident à Limassol (Chypre).
7.
Officiers supérieurs dans la police chypriote, où ils restèrent en poste jusqu'à leur retraite, tous deux furent suspendus pendant un an et neuf mois dans les circonstances décrites ci-dessous.
8.
En 1992, à une date non précisée, les requérants firent l'objet de poursuites pénales pour participation alléguée à des actes de mauvais traitements et de torture sur des suspects. Le parquet n'ayant pas été en mesure de réunir d'éléments suffisants contre eux, ils furent acquittés le 23
juillet 1993. Les juges considérèrent en effet que les dépositions des principaux témoins à charge (la victime présumée et l'un de ses proches, qui avait été arrêté avec elle) «
étaient manifestement si peu crédibles qu'aucun tribunal raisonnable ne pouvait les invoquer pour déclarer les accusés coupables
». Ils estimèrent également que le parquet avait commis plusieurs irrégularités qui viciaient à ce point les preuves qu'il fallait mettre un terme à la procédure.
9.
Le 3 septembre 1993, le conseil des ministres chargea une commission d'enquête indépendante («
la commission d'enquête
») d'examiner cette affaire plus avant. La commission rendit ses conclusions le 3
novembre 1995. Elle estima que les requérants et neuf autres policiers s'étaient livrés à des actes de torture sur certains suspects en vue de leur arracher des aveux. Le 7
mars 1996, se fondant sur ces conclusions, le conseil des ministres révoqua les requérants des forces de police, aux fins de la protection de l'intérêt public. Par la même décision, il révoqua aussi un autre officier de police, mais non cinq officiers subalternes pour lesquels il avait également été considéré comme établi qu'ils avaient participé à des actes de torture et de mauvais traitements sur des détenus. La presse nationale se fit largement l'écho de la révocation des requérants.
10.
Les requérants contestèrent la légalité de cette décision devant la Cour suprême, qu'ils saisirent en sa qualité de juridiction d'appel des décisions administratives.
11.
La haute juridiction rendit son arrêt en assemblée plénière le 26
novembre 1997. A l'unanimité, elle annula la décision du conseil des ministres, estimant qu'elle portait atteinte aux droits constitutionnels des requérants. Elle conclut notamment à une violation dans le chef des intéressés du droit de ne pas être jugé deux fois pour la même infraction et, en particulier à la lumière de leur acquittement, à une atteinte à leur droit à être présumés innocents. Elle considéra également qu'en pratique, les requérants avaient été révoqués en l'absence de jugement et de procédure disciplinaire, et qu'ils avaient ainsi été privés de la possibilité d'assurer leur défense. Enfin, la Cour suprême jugea que la décision du conseil des ministres constituait un excès de pouvoir.
12.
Le 28 novembre 1997, les requérants demandèrent à être réintégrés à leurs postes respectifs. Le 5 décembre 1997, ils reprirent leurs fonctions.
13.
S'appuyant sur l'article
146 § 6 de la Constitution, ils introduisirent ultérieurement devant le tribunal de district de Nicosie une demande d'indemnisation juste et équitable.
14.
Le 30 avril 2000, le tribunal rendit son jugement. Il refusa d'octroyer une indemnité exemplaire comme l'avaient sollicité les requérants. Quant à la demande des intéressés tendant au remboursement des salaires mensuels qu'ils auraient perçus s'ils n'avaient pas été suspendus, le tribunal observa qu'ils avaient reçu au moment de leur révocation un montant plus élevé que la somme correspondant aux salaires non perçus, que le premier requérant avait conservé cette indemnité après sa reprise de service et jusqu'à sa retraite, date à laquelle elle avait été déduite de l'indemnité de retraite qui lui avait alors été versée, et que le second requérant ne l'avait toujours pas rendue. En conséquence, il rejeta leur demande.
15.
Le tribunal octroya toutefois aux intéressés une somme de 7
500
livres chypriotes (CYP), augmentée d'un intérêt de 8 % à compter de la date d'introduction de l'action, pour préjudice moral. Il souligna que, comme l'avait relevé la Cour suprême dans l'affaire
Frangoulides c. la République
(1982, 1 C.L.R. 462), l'octroi de dommages-intérêt sur le fondement de l'article
146 § 6
de la Constitution ne relevait pas des règles de calcul du préjudice appliquées en
common law
aux fins de la restitution
in integrum
, mais des principes de l'équité (
Equity
). Il considéra que la décision annulée avait porté directement atteinte à l'intégrité psychologique et morale des requérants. En particulier, il formula les considérations suivantes
:
«
Dans le cadre de ces critères, établis par la jurisprudence interne, je ne vois aucune raison valable qui justifierait, dans un cas tel que celui-ci, où, du fait exclusif du comportement de l'administration (en l'occurrence le conseil des ministres), les plaignants ont été révoqués de leurs postes pour des motifs qui, comme ils l'ont soutenu, les ont indiscutablement affectés psychologiquement, de considérer que les intéressés ne peuvent prétendre à une indemnité pour le préjudice ainsi porté à leur intégrité psychologique, préjudice que j'estime découler directement de la décision administrative annulée.
»
16.
De plus, reconnaissant que la décision litigieuse avait gravement nui à la réputation des intéressés, le tribunal estima que l'équité commandait de leur octroyer l'indemnité en question à titre de réparation de l'acte illégal de l'administration.
17.
Les requérants contestèrent ce jugement devant la Cour suprême, soutenant que l'indemnisation était manifestement insuffisante. Le procureur général forma un recours incident par lequel il demanda l'annulation du jugement.
18.
La Cour suprême se prononça le 25
avril
2005.Elle confirma la décision de ne pas octroyer d'indemnité exemplaire, et annula les dommages-intérêts pour préjudice moral. Elle observa que l'article
146
6.de la Constitution permettait aux personnes ayant subi un préjudice du fait d'une décision, d'une action ou d'une inaction de l'administration déclarées nulles et non avenues en vertu de l'article 146 § 4 de demander des dommages-intérêts ou une autre forme de réparation devant une juridiction civile, qui pouvait, sous réserve que le préjudice subi découlât de l'acte annulé, octroyer une indemnité juste et équitable. Elle nota également que l'obligation pour l'administration de respecter l'annulation de l'acte en question impliquait la suppression de toutes les conséquences dudit acte et le rétablissement du
statu quo ante
, rétablissement qui devait être complet et porter sur toutes les conséquences dommageables de l'acte annulé. Elle releva en suite que par «
dommage
», on entendait la perte ou le préjudice subis par le plaignant du fait de l'acte à l'origine du droit à réparation, et que ce droit à réparation prévu à l'article
146 § 6 de la Constitution était un droit
sui generis
, régi par des règles de détermination de l'indemnisation différentes des règles de
common law
(
Frangoulides c. la République
(1982) 1 C.L.R. 462). Enfin, elle rappela l'affaire
Egglezakis et autres c. le procureur général de la République
(1992, 1 S.C.J. 697), dans laquelle la question de savoir si le dommage visé à l'article 146 § 6 était restreint au dommage matériel ou s'il s'étendait au préjudice psychologique et moral avait été laissée ouverte. Elle déclara ceci
:
«
Ledit dommage moral n'était pas une conséquence directe de l'acte administratif annulé, et [...] par conséquent, il ne relevait pas des dispositions de l'article 146 § 6 de la Constitution.
»
II.
19.
L'article 146 de la Constitution de la République de Chypre est ainsi libellé
:
«
1.La Cour constitutionnelle suprême a compétence exclusive pour statuer en dernière instance sur un recours dont elle est saisie dénonçant une décision, un acte ou une omission d'un organisme, d'une autorité ou d'une personne exerçant des pouvoirs exécutifs ou administratifs, comme contraires à l'une des dispositions de la présente Constitution ou d'une loi, ou comme constituant un excès ou un abus des pouvoirs conférés à cet organisme, cette autorité ou cette personne.
2.Toute personne dont l'un quelconque des intérêts légitimes, qu'elle possède à titre personnel ou du fait de son appartenance à une communauté, est directement lésé par la décision, l'acte ou l'omission en question peut former un tel recours.
3.Ledit recours doit être introduit dans un délai de soixante-quinze jours à compter de la date de la publication de la décision ou de l'acte ou, s'ils ne sont pas publiés ou dans le cas d'une omission, à compter de la date à laquelle la personne formant le recours en a eu connaissance.
4.Statuant sur pareil recours, la Cour peut :
a)
confirmer, en tout ou en partie, la décision, l'acte ou l'omission incriminés ; ou
b)
déclarer que la décision ou l'acte incriminés sont, en tout ou en partie, nuls et non avenus et sans effet aucun
; ou
c)
déclarer que l'omission incriminée, en tout ou en partie, n'aurait pas dû avoir lieu et que l'acte omis, quel qu'il soit, aurait dû être accompli.
5.Toute décision rendue en vertu du paragraphe 4 du présent article s'impose à toutes les juridictions et à tous les organismes ou autorités de la République et est mise en œuvre et appliquée par l'organisme, l'autorité ou la personne concernés.
6.Quiconque est victime d'une décision ou d'un acte déclarés nuls en vertu du paragraphe 4 du présent article, ou d'une omission dont il a été jugé, conformément à cette même disposition, qu'elle n'aurait pas dû avoir lieu, a la faculté, si l'organisme, l'autorité ou la personne concernés ne font pas droit à ses prétentions, d'engager devant un tribunal une procédure en dommages-intérêts ou tendant à lui ouvrir un autre recours, et de recevoir une indemnité d'un montant que le tribunal estimera juste et équitable, ou encore de bénéficier de toute autre réparation juste et équitable que ce tribunal est habilité à accorder.
»
20.
Dans l'affaire
Frangoulides c. la République
(1982, 1 C.L.R. 462, p.
470), le juge Pikis a formulé les observations suivantes
:
«
Le droit à réparation prévu à l'article 146 § 6 de la Constitution est un droit
sui generis
, en ce sens qu'il n'est nullement lié à une action de
common law
en indemnisation ni, d'ailleurs, à aucun autre motif d'action connu en droit (
Costas Tsakkistos c. le procureur général
(1969) 1 C.L.R. 355). Ce droit doit être apprécié dans le cadre de l'article 146 et du système de contrôle de l'action administrative créé par cette disposition. Il est accessoire au contrôle opéré par les autorités judiciaires, et constitue une mesure nécessaire aux fins de l'efficacité de celui-ci. Il permet principalement à la partie lésée d'obtenir une réparation que ne pourrait apporter la mesure administrative appropriée. En l'absence d'une telle mesure, le recours correspondant consiste à retourner devant les juridictions administratives. Si, malgré cela, la partie lésée supporte encore un préjudice, elle a alors le droit d'en obtenir réparation auprès de la République. Le droit à des dommages-intérêts énoncé à l'article
146 est clairement indépendant de tout autre motif d'action, comme l'a indiqué la Cour suprême dans l'affaire
Le
procureur général c. Andreas Marcoulides et un autre
(1966, 1 C.L.R. 242). Il diffère d'une action en
common law
non seulement par son fondement juridique mais aussi par la manière dont le préjudice est quantifié. La Cour suprême a souligné que la réparation et les indemnités pouvant être accordées relevaient de l'équité, en insistant sur le fait qu'elles n'étaient pas strictement compensatoires. En conséquence, il est légitime pour la Cour de tenir compte non seulement de l'importance du préjudice matériel subi, mais aussi de la conduite des parties et de la mesure dans laquelle la partie gagnante a contribué à la production de l'acte administratif illicite. Dans l'affaire
Marcoulides
(
supra
), la Cour suprême s'est notamment inspirée de la jurisprudence française, selon laquelle la conduite des parties et les faits qui peuvent éventuellement leur être reprochés sont d'une importance cruciale pour la détermination du montant de l'indemnité.
»
(...)
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
41.
Les requérants dénoncent la décision par laquelle la Cour suprême a annulé les dommages-intérêts pour préjudice moral qui leur avaient été accordés par la juridiction inférieure. Ils soutiennent que l'indemnité en question était liée à la détresse et la souffrance qu'ils avaient subies du fait de leur révocation de la police à la suite d'une décision les accusant d'avoir commis des actes de torture. Ils considèrent que la décision d'annuler cette indemnité ne tient pas compte de cette souffrance, et voient là une violation de leur droit à la protection de leur intégrité morale et psychologique et de leur réputation.
42.
La Cour observe que les requérants n'ont pas précisé sur quelle disposition de la Convention ils entendaient fonder leur grief. Elle rappelle que, une fois régulièrement saisie, elle peut connaître de chacun des problèmes de droit qui surgissent en cours d'instance à propos des faits soumis à son contrôle à la lumière de la Convention et de ses Protocoles dans leur ensemble (voir, notamment,
Guerra et autres c. Italie
, 19
février
1998,
Recueil
1998
‑
I, p.
223, §
44, et
Handyside c. Royaume-Uni
, 7 décembre 1976, § 41, série A n
o
24).
43.
Au vu des circonstances de l'espèce, la Cour a communiqué le grief au Gouvernement défendeur, et l'examinera sous l'angle de l'article 8
de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l'ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
A.
Sur la recevabilité
44.
La Cour note que ni l'applicabilité de l'article 8 ni la recevabilité du grief ne font controverse entre les parties.
45.
Elle considère que l'article 8 est applicable au grief des requérants s'agissant de la protection de leur intégrité morale et psychologique et de leur réputation, éléments qui se situent tous dans le champ d'application de cette disposition (voir, notamment,
X et Y c. Pays-Bas
, 26
mars 1985, §
22, série A n
o
91,
Raninen c. Finlande
, 16
décembre 1997, §
63,
Recueil
1997
‑
VIII, et
Niemietz
c.
Allemagne
, 16
décembre 1992, § 29, série A n
o
251-B). En ce qui concerne plus particulièrement la protection de la réputation des personnes, la Cour note qu'il a été reconnu qu'il s'agissait d'un intérêt garanti par l'article 8 de la Convention (voir, notamment,
Pfeifer c. Autriche
, n
o
12556/03, §
35, 15 novembre 2007,
White c. Suède
, n
o
42435/02, §
19, 19
septembre
2006,
Chauvy et autres c.
France
, n
o
64915/01, §
‑
VI, et
Abeberry c. France
(déc.) n
o
58729/00, 21
septembre
2004).
46.
La Cour estime que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article
35
§
3 de la Convention. Il n'est pas non plus irrecevable pour d'autres motifs et doit donc être déclaré recevable. La Cour examinera dès lors ci-dessous le bien-fondé (article
29
§
3 de la Convention).
B.
Sur le bien-fondé du grief
1.
Thèses des parties
a)
Le Gouvernement
47.
Le Gouvernement conteste la thèse des requérants. Il soutient que l'annulation de l'indemnité pour dommage moral n'était pas incompatible avec les obligations incombant à l'Etat défendeur au titre de l'article 8 et que la Cour suprême a établi qu'en l'espèce le préjudice moral subi par les requérants n'était pas une conséquence directe de l'acte illégal annulé et ne relevait donc pas des dispositions de l'article 146 § 6 de la Constitution chypriote. Enfin, il argue que l'interprétation du droit interne et l'appréciation des faits ressortissent à la marge d'appréciation des Etats et que la Cour ne peut y substituer sa propre appréciation et sa propre interprétation comme si elle constituait une juridiction de quatrième instance.
b)
Les requérants
48.
Les requérants soutiennent que l'annulation des dommages-intérêts qui leur avaient été octroyés du fait de leur révocation des forces de police pour des actes de torture allégués, malgré leur acquittement par un tribunal, est clairement incompatible avec les obligations incombant à l'Etat défendeur au titre de l'article 8 de la Convention. Cette annulation aurait porté atteinte à la protection de leur intégrité morale et psychologique et de leur réputation garantie par l'article 8.
2.
Appréciation de la Cour
49.
La Cour rappelle que, si l'article 8 tend pour l'essentiel à prémunir l'individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il ne se contente pas de commander à l'Etat de s'abstenir de pareilles ingérences : à cet engagement plutôt négatif peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes à un respect effectif de la vie privée. Elles peuvent impliquer l'adoption de mesures visant au respect de la vie privée et familiale et l'exigence que l'Etat mette en place un système de protection efficace des droits correspondants, qui s'applique en cas d'ingérences illicites tombant sous le coup de cette disposition. La frontière entre les obligations positives et négatives de l'Etat au titre de l'article 8 ne se prête pas à une définition précise ; les principes applicables sont néanmoins comparables (
Dickson c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
44362/04, §
‑
(...)).
50.
La Cour juge plus approprié d'analyser le cas d'espèce comme une affaire concernant les obligations positives de l'Etat de garantir le respect effectif de la vie privée par l'intermédiaire de ses autorités législatives, exécutives et judiciaires. Elle note à cet égard que les requérants font grief aux autorités internes de leur avoir refusé la réparation du préjudice qu'ils estiment avoir été porté à leur intégrité morale et psychologique et à leur réputation au motif qu'il n'y aurait pas eu de lien causal entre ledit préjudice et un acte administratif illégal. Les intéressés soutiennent en outre qu'en pratique les autorités internes ont créé un vide judiciaire en concluant qu'il ne pouvait pas être accordé de dommages-intérêts pour préjudice moral à titre d'indemnisation pour un acte administratif illégal.
51.
La Cour rappelle que les requérants, des officiers de police supérieurs, ont été accusés dans le rapport d'une commission d'enquête d'avoir pris part à des actes de torture sur des suspects. Les conclusions de cette commission ont fait l'objet d'une publicité considérable et ont abouti à la révocation des requérants des forces de police. Les intéressés ont contesté cette révocation devant la Cour suprême, qui a conclu à une violation dans leur chef des droits garantis par la Constitution chypriote. Ils ont alors introduit une demande d'indemnisation devant le tribunal de district, qui leur a octroyé une somme pour l'atteinte portée à leur intégrité psychologique et morale et à leur réputation. La Cour suprême a ensuite annulé cette indemnité, estimant qu'il n'y avait pas de lien de causalité direct entre le préjudice moral subi par les requérants et la décision par laquelle leur révocation avait été ordonnée.
52.
La Cour rappelle que l'article 8 de la Convention impose à l'Etat de garantir à ses citoyens un droit effectif à la vie privée. En de nombreuses occasions, elle a souligné que la « vie privée » est une notion large, qui ne se prête pas à une définition exhaustive (
Peck c. Royaume-Uni
, n
o
44647/98, §
L'article
8 protège l'intégrité morale de la personne (
X
et
Y c. Pays-Bas
, 26 mars 1985, §§ 22-27, série A n
o
91), y compris le droit de vivre en privé, loin de toute attention non voulue. Il assure à l'individu un domaine dans lequel il peut poursuivre librement le développement et l'accomplissement de sa personnalité.
53.
La notion de «
vie privée
» n'est toutefois pas limitée à un «
cercle intime
» où chacun peut mener sa vie personnelle à sa guise. Le respect de la vie privée englobe aussi, dans une certaine mesure, le droit pour l'individu de nouer et développer des relations avec ses semblables (
Niemietz
c. Allemagne
, 16 décembre 1992, § 29, série A n
o
251-B). Il inclut également les activités professionnelles ou commerciales
: après tout, c'est dans leur travail que la majorité des gens ont beaucoup, voire le maximum d'occasions de resserrer leurs liens avec le monde extérieur (
Niemietz
, précité).
54.
La Cour a déjà dit qu'une ingérence qui empêche un individu d'exercer certains types d'activités professionnelles et lui cause de graves difficultés quant à la possibilité de gagner sa vie peut, dans certaines circonstances, avoir des répercussions sur sa vie privée (voir,
mutatis mutandis
,
Sidabras et Džiautas c. Lituanie
, n
os
55480/00 et 59330/00, §
‑
VIII). De plus, elle rappelle qu'une révocation administrative peut, dans certains cas, porter atteinte aux droits garantis par l'article 8 de la Convention, par exemple si elle impose pour des raisons et par des moyens contraires à l'essence du droit à la vie privée (
Smith et Grady c.
Royaume
‑
Uni
, n
os
33985/96 et 33986/96, §
‑
VI).
55.
La Cour rappelle encore que l'article 8 de la Convention impose à l'Etat non seulement de s'abstenir de toute action portant une atteinte injustifiable au droit individuel à la vie privée, mais encore de mettre en place un système permettant la protection et la mise en œuvre effectives de ce droit en cas d'ingérence illicite relevant du champ d'application de cette disposition. Cela peut impliquer d'adopter des mesures visant au respect de la vie privée, y compris tant la création d'un cadre réglementaire instaurant un mécanisme judiciaire et exécutoire destiné à protéger les droits des individus que la mise en œuvre, là où il convient, de mesures spécifiques (
Tysiąc c. Pologne
, n
o
5410/03, §
‑
(...)
;
X et Y c.
Pays-Bas
, précité, §
23). Un tel système doit permettre d'apprécier efficacement la proportionnalité des restrictions éventuellement apportées aux droits individuels (
Dickson c. Royaume-Uni
[GC], précité, §
84).
56.
La Cour prend note de l'argument des requérants selon lequel les circonstances qui ont entouré leur révocation les ont placés dans un grave embarras. Elle admet qu'ils ont été qualifiés de tortionnaires, ce qui a porté atteinte à leur intégrité morale et à leur réputation et, partant, à leur droit au respect de la vie privée. Elle reconnaît par ailleurs qu'on ne saurait invoquer l'article 8 pour se plaindre d'une atteinte à sa réputation qui résulterait de manière prévisible de ses propres actions, telle une infraction pénale. Elle note cependant que les requérants ont été acquittés des infractions dont ils avaient été accusés, et que la juridiction interne a conclu qu'il fallait mettre un terme à la procédure.
57.
La Cour observe que le tribunal de district a conclu que l'acte administratif litigieux avait porté un préjudice important à l'intégrité morale et psychologique des requérants et qu'il avait gravement nui à leur réputation. La Cour suprême n'a pas expressément rejeté ou renversé cette conclusion du tribunal quant au dommage subi par les intéressés. S'appuyant sur sa jurisprudence en la matière, dans laquelle elle estimait avoir laissé la question ouverte, elle a considéré que le préjudice moral subi par les requérants ne découlait pas de la décision annulée et que, par conséquent, l'indemnité sollicitée ne pouvait être octroyée en vertu de la disposition de droit interne sur laquelle ils avaient fondé leur demande. Cette conclusion n'a pas été motivée.
58.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la Cour suprême a, sans explication suffisante, privé les requérants d'une réparation équitable du dommage causé par un acte administratif illégal. A cet égard, elle rappelle l'importance de la protection de l'intégrité morale et psychologique de l'individu et de sa réputation que garantit l'article 8 de la Convention. Pour être effective, cette protection doit s'inscrire dans un cadre établi dans l'ordre juridique interne, qui permette d'apprécier la proportionnalité des restrictions apportées aux droits correspondants. Si la Cour n'a pas pour rôle d'interpréter la disposition constitutionnelle sur le fondement de laquelle les requérants ont tenté d'obtenir réparation de l'atteinte portée à leur intégrité et à leur réputation, elle observe néanmoins que la Cour suprême n'a pas expliqué de manière satisfaisante l'annulation de l'indemnité pour préjudice moral. Elle considère que le caractère incomplet de l'appréciation d'une question touchant aux droits des requérants garantis par l'article 8 de la Convention ne relève pas d'une marge d'appréciation acceptable.
59.
Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut à la violation des obligations procédurales incombant à l'Etat défendeur au titre de l'article 8 de la Convention.
(...)
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
les griefs tirés de (...) l'article 8 (...) recevables (...)
;
(...)
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention
;
(...)
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le
16 octobre 2008, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André Wampach
Christos Rozakis
Greffier adjoint
Président