ÎCCJ, Decizia nr. 230/2016

Decizia civilă nr. 230/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de

A., judecător în cadrul Judecătoriei Fălticeni, împotriva hotărârii nr. 15/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii -Secția pentru judecători în materie disciplinară

.

Recurenta a solicitat

admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și reindividualizarea sancțiunii disciplinare, respectiv aplicarea sancțiunii constând în avertisment.

Fără a critica în mod explicit hotărârea atacată prin prisma vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și fără a contesta starea de fapt reținută de Secție, cu referire la criteriul proporționalității, la circumstanțele personale, la natura faptei imputate, la urmările reale ale acesteia, la caracterul gradual al sancționării disciplinare și la dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistratul a susținut că, prin hotărârea atacată, nu i s-ar fi individualizat concret sancțiunea aplicată, care este a doua ca gravitate între sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, în opinia sa, impunându-se aplicarea celei mai ușoare sancțiuni, respectiv avertismentul.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire la argumentele de fapt și de drept din acțiunea disciplinară, care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia sancțiunii disciplinare aplicate.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 30 mai 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul Inspecției Judiciare.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Sub un prim aspect, este de observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a făcut o apreciere completă a materialului probator administrat, atât în faza cercetării prealabile, cât și de către Secție în mod nemijlocit.

Ca urmare, examinându-se cauza, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că instanța disciplinară a dat o apreciere completă și corectă elementelor probatorii rezultate din actele dosarului.

În această privință, este de reținut că recurenta nu neagă existența faptelor, ci apreciază că, în mod greșit, i-ar fi fost stabilită sancțiunea disciplinară pentru săvârșirea acestora.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut în sarcina recurentei

modul defectuos în care a înțeles să instrumenteze o cauză penală aflată pe rolul Judecătoriei Fălticeni, în sensul încălcării, în mod flagrant, a unor norme de procedură imperative clare, neîndoielnice, respectiv dispozițiile art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală, acestea fiind și limitele rejudecării, încălcând prevederile ce reglementează procedura camerei preliminare și nerespectând hotărârile judecătorului de cameră preliminară de la instanța superioară.

În contextul acestei abateri disciplinare trebuie relevate consecințele încălcării acestor dispoziții procedurale, materializate în

încălcarea drepturilor procesuale ale părților, afectarea calității actului de justiție, precum și în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii justiției, ca sistem și serviciu în apărarea ordinii de drept, consecințe reținute în mod corect de către instanța de disciplină și, de altfel, necontestate nici de către recurentă

.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost în mod legal reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs.

Examinându-se cauza în raport cu criticile formulate de recurentă prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii, precum și cu aspectele rezultate din înscrisurile depuse în față instanței de control judiciar, se constată că, la individualizarea sancțiunii, s-au respectat pe deplin criteriile ce trebuiau avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară

„diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni”,

aplicată recurentei, este a doua în ierarhia sancțiunilor disciplinare ce se pot aplica magistraților.

Așa așa cum a reieșit din considerentele anterior expuse, abaterea săvârșită de judecătorul A., prin caracterul ei de natură a aduce atingere

drepturilor procesuale ale părților, calității actului de justiție, încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și imaginii justiției

, nu are nivelul scăzut de gravitate care să justifice aplicarea celei mai ușoare sancțiuni disciplinare, astfel cum solicită acesta.

Estre adevărat că, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seama îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit respectivele abateri, însă principalul criteriu îl reprezintă, sub acest aspect, gravitatea abaterii disciplinare.

Din această perspectivă, se constată că, în analiza criteriilor avute în vedere pentru stabilirea sancțiunii disciplinare, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a reținut corect existența tuturor circumstanțelor reale și personale relevante și a cordat semnificația cuvenită gravității acestui criteriu principal.

Înalta Curte apreciază că, în raport cu gravitatea faptelor și a consecințelor produse, individualizarea sancțiunii de către instanța de disciplină a fost corect realizată și răspunderea legal angajată, fiind respectate întru totul criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere la acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, se constată că sancțiunea aplicată de Secția pentru judecători a fost în mod judicios stabilită, având în vedere, alături de circumstanțele reale identificate prin probele administrate, atât circumstanțele personale ale recurentei, cât și consecințele negative ale faptelor reținute în sarcina sa.

În concluzie, pentru considerentele ce preced,

în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 15/J din 9 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie

2016

.