ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 9 martie 2012

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

2566/3/2010, reclamanta SC D.V.T. SRL a chemat în judecată pârâtul Institutul

de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor, solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 572.256,95 lei reprezentând penalități de întârziere

calculate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 39 din 22 octombrie 2007

încheiat între părți.

Reclamanta a susținut

că prin contractul menționat au convenit vânzarea-cumpărarea de mărfuri pe baza

comenzilor efectuate de pârât și că pentru prestațiile efectuate a emis facturi

fiscale ce au fost achitate cu întârziere de către pârât, astfel că, în

conformitate cu art. 12 din contract, debitoarea-cumpărătoare datorează

penalități de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la suma neachitată

în termen și că, așa cum s-a stipulat în art. 15 din contract, cuantumul

penalităților datorate poate depăși valoarea debitului asupra căruia sunt

calculate.

Prin sentința

comercială nr. 13186 din 16 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a

reclamantei, invocată de pârât, și a admis acțiunea precizată formulată de

reclamanta SC D.V.T. SRL, în contradictoriu cu pârâtul INSTITUTUL DE CERCETARE

DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR, obligând pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 596.037,54 lei reprezentând penalități de întârziere și a

sumei de 10.695 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut că, la data de 22 octombrie 2007, între

reclamantă în calitate de vânzător și pârât în calitate de cumpărător s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 39 având ca obiect

vânzarea-cumpărarea de șrot de floarea soarelui și de soia, mălai furajer și

tărâță de grâu și că din probatoriul administrat a rezultat că reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile asumate, de livrare a produselor, în timp ce pârâtul a

achitat cu întârziere sumele datorate, depășind termenele scadente stipulate în

facturile fiscale.

În clauza stipulată

la art. 9 din contract, părțile au prevăzut că plata se făcea cu file CEC, iar

la art. 12, au consemnat că neachitarea contravalorii produselor la termenele

stabilite în contract sau în factura de livrare atrăgea plata unor penalități

de 0,5%/pe zi de întârziere aplicate la suma neachitată în termen, până la data

achitării efective a debitului.

Prin

raportarea celor mai sus expuse, la art. 969 și urm. C. civ., și la art. 9 și art.

15 din contractul părților, instanța de fond a apreciat pentru neachitarea la

scadență a sumelor datorate, debitorul datorează penalități de întârziere,

clauzele contractuale fiind obligatorii pentru părți.

Cu privire la

excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată, reclamanta dovedind îndeplinirea tuturor condițiilor privind

existența interesului născut, actual și legitim, constând în îndeplinirea

exactă a obligațiilor contractuale și în dreptul la recuperarea integrală a

creanței și a prejudiciului ce i-a fost produs prin neachitarea la timp a

acesteia.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 13186 din 16 decembrie 2010 pronunțate de Tribunalul București,

secția a VI a comercială, a declarat apel pârâtul INSTITUTUL DE CERCETARE

DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR Balotești criticând soluția primei instanțe,

în esență, pentru greșita interpretare și aplicare a art. 969 C. civ. și a art.

12 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 39 din 22 octombrie 20070, cu

ignorarea punctului 1 al art. 12 în care s-a prevăzut expres modalitatea și

condițiile de aplicare a penalităților. S-a reiterat excepția lipsei de interes

a reclamantei în promovarea acțiunii și s-a susținut că pretențiile reclamantei

sunt ilicite și imorale, scopul lor fiind unul fals, nu de asigurare a plății

unui debit real, ci de încasare de foloase necuvenite, prin care se tinde la o

îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia

comercială nr. 301 din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a respins ca nefondat apelul, reținând în fundamentarea acestei

soluții următoarele argumente:

Referitor la

respingerea excepției lipsei de interes a reclamantei, a apreciat că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în cauză fiind probat

interesul născut și actual al reclamantei, în condițiile în care aceasta, în

calitate de creditoare, este îndreptățită la îndeplinirea corespunzătoare și în

termen a obligațiilor corelative născute

ex contractu

în sarcina

pârâtului debitor cumpărător, în caz contrar, având dreptul la acoperirea

prejudiciului suferit pentru executarea acestora cu întârziere, conform dispozițiilor

art. 1084-1086 C. civ.

De asemenea, în urma

verificării actelor și lucrărilor dosarului, instanța de control a apreciat că

instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, astfel cum a

rezultat din probele administrate de către părți și a făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 696 – 979 C. civ.

Astfel,

potrivit clauzei penale înserate în art. 12 din contract, pârâtul datorează

penalități pentru plata cu întârziere a produselor livrate, în cuantum de

0,5/zi de întârziere din valoarea facturii achitate cu întârziere, cuantumul

total al penalităților datorate fiind de 596.037,54 lei, aspect ce a rezultat

din raportul de expertiză contabilă, și a fost reținut ca atare și de instanța

de fond (filele 24-32, vol. II, dosar T.B.).

În raport de cele de

mai sus, instanța de fond a reținut în mod judicios faptul că, prin stipularea

clauzei penale, conform dispozițiilor art. 1066 C. civ., părțile au determinat

anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti în caz de neexecutare sau

executare necorespunzătoare (cu întârziere) a obligațiilor contractuale.

Susținerile pârâtului

în sensul că pretențiile reclamantei constând în plata penalităților de

întârziere, ar fi ilicite și imorale, scopul nefiind de asigurare a plății

debitului principal, ci de încasare de foloase necuvenite au fost înlăturate

deoarece, pe de o parte, clauza penală nu este un mijloc de garantare a

realizării creanței, ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de

creditor în caz de neexecutare a obligației debitorului iar, pe de altă parte,

debitorul obligației cu clauză penală nu are un drept de opțiune între

executarea obligației principale și plata clauzei penale, el neputând refuza

executarea, oferind clauza penală și nici refuza clauza penală pentru motivul

că a îndeplinit obligația principală într-un mod necorespunzător (cu

întârziere).

Creditorul însă, în

caz de neexecutare din partea debitorului poate cere, fie îndeplinirea

obligațiilor principale, fie clauza penală, potrivit art. 1068 C. civ., această

posibilitate de alegere existând pentru creditor numai după ce obligația

principală deși a devenit exigibilă nu a fost executată de debitor.

În cauză s-a prevăzut

clauza penală pentru întârziere la executare, caz în care creditorul poate cere

atât executarea obligațiilor principale, cât și clauza penală, care este

obligatorie între părți, astfel încât instanța nu poate nici să verifice

întinderea prejudiciului suferit de creditor, și nici să ceară creditorului să

dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit.

Faptul că prin art.

12.1 din contract (fila 25, vol. I dos. T.B.), părțile au prevăzut că în cazul

neachitării produselor la termenele stabilite în contract sau în factura de

livrare, penalitățile de întârziere se vor încasa înaintea debitului, iar

creditoarea reclamantă nu a procedat în acest sens, neimputând plata

penalităților de întârziere anterior plății debitului principal, ci ulterior

acesteia, nu reprezintă o renunțare la a pretinde penalități de întârziere,ci o

modalitate de efectuare a imputației plății.

Astfel, potrivit art.

1111 C. civ., când creanța este purtătoare de dobânzi și debitorul datorează și

suma și dobânzile (în speță, penalități de întârziere), plata se impută mai

întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi fost de acord

ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului - debitului principal.

Potrivit art. 1110 C.

civ., în lipsa convenției părților, primul care poate decide asupra cărei

obligații se impută plata efectuată este debitorul iar, în speță, prin plățile

efectuate pârâtul - debitor a înțeles să stingă prioritar debitul principal,

creditorul fiind de acord cu această modalitate.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 301 din 5 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâtul

INSTITUTUL DE

CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR Balotești, criticând-o pentru

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea

deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei

instanțe în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta

SC D.V.T. SRL.

În motivarea

recursului se susține, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod

greșit clauzele contractului și a schimbat natura și înțelesul acestuia, în

sensul că deși în conținutul motivării se face mențiunea că art. 12.1

reprezintă clauza modalității de efectuare a imputației plății, constatând că a

fost achitat debitul, totuși apreciază că reclamanta este îndreptățită să

primească penalitățile, fără să se respecte această clauză.

De asemenea, pârâtul

precizează că prin aplicarea dispozițiilor art. 1110 și art. 1111 C. civ.,

potrivit cărora creditorul a fost de acord cu achitarea integrală a debitului

înaintea achitării penalităților, curtea de apel a favorizat pe creditor,

deoarece în contract părțile au înserat o clauză penală care prevede în mod

expres care este ordinea achitării debitului, în sensul că penalitățile de

întârziere se vor încasa înaintea debitului. În acest sens pârâtul susține că

la data de 4 martie 2009 părțile au convenit reeșalonarea sumei restante și

anume a debitului în valoare de 206.960,72 lei, fără penalități de întârziere,

care se va plăti în rate egale, săptămânal și că întrucât la data de 26

septembrie 2009 debitul a fost achitat integral, pârâtul nu mai datorează

penalități de întârziere.

O altă critică a

deciziei se referă la faptul că ,,instanța de apel a reținut în mod greșit că

facturile emise de creditoare aveau scadența la 30 de zile, deoarece un

asemenea termen nu a fost convenit între părți ci, dimpotrivă, condiția încheierii

contractului a fost tocmai neprecizarea unui termen de scadență ferm, după cum

rezultă din contract iar facturile primire de pârât nu constituie acte

adiționale la contract ci fac exclusiv dovada mărfurilor livrate și a

prețului”.

Pârâtul mai susține că

reclamanta nu a emis nici în timpul executării contractului și nici după acest

moment nici un document prin care să solicite plata penalităților de

întârziere, apreciind că nu avea obligația legală de facturare a lor, după cum

a răspuns la interogatoriu (întrebarea nr. 6).

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs constată

că între reclamanta SC D.V.T. SRL în calitate de vânzător și pârâtul

INSTITUTUL DE

CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR, în calitate de cumpărător s-a

încheiat contractul nr. 39 din 22 octombrie 2007 având ca obiect vânzarea-cumpărarea

de șrot de floarea soarelui, șrot de soia , mălai furajer și tărâță de grâu.

În capitolele V și

VII ale contractului, intitulate ,,Prețul. Modalități de plată și penalități „

și ,,Clauza penală” părțile au stabilit ca plata să se facă astfel:

,,- art.11.1.

Cumpărătorul se

obliga se emită file CEC la primirea mărfii care vor avea termenul scadent de

decontare cel mai târziu 30 de zile de la dala emiterii facturii.

- art. 12 –

Neachitarea produselor la termenele stabilite în contract sau pe factura de

livrare va duce la plata unei penalizări de 0.5% pentru fiecare zi întârziere

la

plata

aplicată la suma neachitată în

termen, penalități de întârziere ce vor curge până la data achitării efective a

debilului.

- art. 12.1 - cazul

neachitării produselor la termenele stabilite în contract sau pe factura de

livrare

penalitățile

de întârziere se

vor încasa înaintea debitului.

- art. 15 - părțile se

obliga reciproc la executarea întocmai și la timp a obligațiilor contractuale.

Pentru neexecutarea în totalitate sau în parte, ori pentru executarea

necorespunzătoare a obligațiilor prevăzute în contract, părțile datorează daune

interese dispozițiilor O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000, penalitățile putând

depăși debitul”.

Reclamanta și-a

îndeplinit obligația de livrare a produselor, însă pârâtul a achitat cu

întârziere contravaloarea facturilor emise de vânzător, plătind integral debitul

cu OP nr. 213 din 22 iunie 2009, conform susținerilor din motivele de recurs și

concluziilor expertizei efectuată în cauză, prin care s-a stabilit că în

temeiul art. 12 din contract cuantumul penalităților este de 596.037,54 lei.

Despăgubirile pe care

debitorul va fi obligat să le plătească în caz de neexecutare sau executare

necorespunzătoare a obligațiilor (respectiv plata cu întârziere a facturilor)

au fost legal acordate în temeiul art. 1066 C. civ. privind clauza penală,

coroborate cu dispozițiile art. 1068 C. civ. care îndrituiesc pe creditor ca în

caz de neexecutare a obligației de către debitor să aibă posibilitatea de a

cere fie îndeplinirea obligației principale fie aplicarea clauzei penale, numai

după ce obligația principală deși a devenit exigibilă nu a fost executată de

către debitor.

Dispozițiile art. 12.1

din contract în sensul că în cazul neachitării produselor la termenele

stabilite, penalitățile se vor încasa înaintea debitului, reprezintă un

beneficiu al creditorului care poate accepta plata penalităților înainte de

stingerea debitului principal și nu reprezintă nicidecum o renunțare la dreptul

creditorului de a cere plata penalităților de întârziere, cum în mod nelegal susține

pârâtul.

De altfel, faptul că creditorul

a acceptat ca debitorul să achite, cu întârziere, debitul principal, reprezintă

o modalitate de plată în avantajul debitorului, care în caz contrar de neplată

a debitului principal ar fi fost obligat la penalități de întârziere, mai mari.

Referitor la termenul

de plată al facturilor, pârâtul recurent susține în mod nelegal că în contract

nu s-a prevăzut un termen, deoarece termenul de plată de 30 de zile este

stipulat expres în art. 11.1 precitat.

În ceea ce privește

cuantumul penalităților trebuie observat că pârâtul nu a contestat modul de stabilire

de către expert și în consecință pârâtul nu este îndrituit să solicite respingerea

acțiunii, în situația în care recunoaște că a achitat facturile cu întârziere.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul

INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA

BOVINELOR Balotești

împotriva deciziei comerciale nr. 301 din 5 septembrie 2011 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9

martie 2012.