ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1323/2012

Ședința publică de la 9 martie 2012 Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 2566/3/2010, reclamanta SC D.V.T. SRL a chemat în judecată pârâtul Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 572.256,95 lei reprezentând penalități de întârziere calculate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 39 din 22 octombrie 2007 încheiat între părți.

Reclamanta a susținut că prin contractul menționat au convenit vânzarea-cumpărarea de mărfuri pe baza comenzilor efectuate de pârât și că pentru prestațiile efectuate a emis facturi fiscale ce au fost achitate cu întârziere de către pârât, astfel că, în conformitate cu art. 12 din contract, debitoarea-cumpărătoare datorează penalități de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la suma neachitată în termen și că, așa cum s-a stipulat în art. 15 din contract, cuantumul penalităților datorate poate depăși valoarea debitului asupra căruia sunt calculate. Prin sentința comercială nr. 13186 din 16 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârât, și a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC D.V.T.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 596.037,54 lei reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 10.695 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, la data de 22 octombrie 2007, între reclamantă în calitate de vânzător și pârât în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 39 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de șrot de floarea soarelui și de soia, mălai furajer și tărâță de grâu și că din probatoriul administrat a rezultat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate, de livrare a produselor, în timp ce pârâtul a achitat cu întârziere sumele datorate, depășind termenele scadente stipulate în facturile fiscale.

În clauza stipulată la art. 9 din contract, părțile au prevăzut că plata se făcea cu file CEC, iar la art. 12, au consemnat că neachitarea contravalorii produselor la termenele stabilite în contract sau în factura de livrare atrăgea plata unor penalități de 0,5%/pe zi de întârziere aplicate la suma neachitată în termen, până la data achitării efective a debitului. Prin raportarea celor mai sus expuse, la art. 969 și urm. C. civ., și la art. 9 și art. 15 din contractul părților, instanța de fond a apreciat pentru neachitarea la scadență a sumelor datorate, debitorul datorează penalități de întârziere, clauzele contractuale fiind obligatorii pentru părți.

Cu privire la excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reclamanta dovedind îndeplinirea tuturor condițiilor privind existența interesului născut, actual și legitim, constând în îndeplinirea exactă a obligațiilor contractuale și în dreptul la recuperarea integrală a creanței și a prejudiciului ce i-a fost produs prin neachitarea la timp a acesteia. Împotriva sentinței comerciale nr. 13186 din 16 decembrie 2010 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a comercială, a declarat apel pârâtul INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR Balotești criticând soluția primei instanțe, în esență, pentru greșita interpretare și aplicare a art. 969 C. civ.

și a art. 12 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 39 din 22 octombrie 20070, cu ignorarea punctului 1 al art. 12 în care s-a prevăzut expres modalitatea și condițiile de aplicare a penalităților. S-a reiterat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii și s-a susținut că pretențiile reclamantei sunt ilicite și imorale, scopul lor fiind unul fals, nu de asigurare a plății unui debit real, ci de încasare de foloase necuvenite, prin care se tinde la o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia comercială nr. 301 din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul, reținând în fundamentarea acestei soluții următoarele argumente: Referitor la respingerea excepției lipsei de interes a reclamantei, a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în cauză fiind probat interesul născut și actual al reclamantei, în condițiile în care aceasta, în calitate de creditoare, este îndreptățită la îndeplinirea corespunzătoare și în termen a obligațiilor corelative născute ex contractu în sarcina pârâtului debitor cumpărător, în caz contrar, având dreptul la acoperirea prejudiciului suferit pentru executarea acestora cu întârziere, conform dispozițiilor art. 1084-1086 C. civ.

De asemenea, în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, instanța de control a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, astfel cum a rezultat din probele administrate de către părți și a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 696 – 979 C. civ. Astfel, potrivit clauzei penale înserate în art. 12 din contract, pârâtul datorează penalități pentru plata cu întârziere a produselor livrate, în cuantum de 0,5/zi de întârziere din valoarea facturii achitate cu întârziere, cuantumul total al penalităților datorate fiind de 596.037,54 lei, aspect ce a rezultat din raportul de expertiză contabilă, și a fost reținut ca atare și de instanța de fond (filele 24-32, vol. II, dosar T.B.).

În raport de cele de mai sus, instanța de fond a reținut în mod judicios faptul că, prin stipularea clauzei penale, conform dispozițiilor art. 1066 C. civ., părțile au determinat anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare (cu întârziere) a obligațiilor contractuale.

Susținerile pârâtului în sensul că pretențiile reclamantei constând în plata penalităților de întârziere, ar fi ilicite și imorale, scopul nefiind de asigurare a plății debitului principal, ci de încasare de foloase necuvenite au fost înlăturate deoarece, pe de o parte, clauza penală nu este un mijloc de garantare a realizării creanței, ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare a obligației debitorului iar, pe de altă parte, debitorul obligației cu clauză penală nu are un drept de opțiune între executarea obligației principale și plata clauzei penale, el neputând refuza executarea, oferind clauza penală și nici refuza clauza penală pentru motivul că a îndeplinit obligația principală într-un mod necorespunzător (cu întârziere).

Creditorul însă, în caz de neexecutare din partea debitorului poate cere, fie îndeplinirea obligațiilor principale, fie clauza penală, potrivit art. 1068 C. civ., această posibilitate de alegere existând pentru creditor numai după ce obligația principală deși a devenit exigibilă nu a fost executată de debitor. În cauză s-a prevăzut clauza penală pentru întârziere la executare, caz în care creditorul poate cere atât executarea obligațiilor principale, cât și clauza penală, care este obligatorie între părți, astfel încât instanța nu poate nici să verifice întinderea prejudiciului suferit de creditor, și nici să ceară creditorului să dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit. Faptul că prin art. 12.1 din contract (fila 25, vol. I dos.

T.B.), părțile au prevăzut că în cazul neachitării produselor la termenele stabilite în contract sau în factura de livrare, penalitățile de întârziere se vor încasa înaintea debitului, iar creditoarea reclamantă nu a procedat în acest sens, neimputând plata penalităților de întârziere anterior plății debitului principal, ci ulterior acesteia, nu reprezintă o renunțare la a pretinde penalități de întârziere,ci o modalitate de efectuare a imputației plății. Astfel, potrivit art. 1111 C. civ., când creanța este purtătoare de dobânzi și debitorul datorează și suma și dobânzile (în speță, penalități de întârziere), plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi fost de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului - debitului principal.

Potrivit art. 1110 C. civ., în lipsa convenției părților, primul care poate decide asupra cărei obligații se impută plata efectuată este debitorul iar, în speță, prin plățile efectuate pârâtul - debitor a înțeles să stingă prioritar debitul principal, creditorul fiind de acord cu această modalitate. Împotriva deciziei comerciale nr. 301 din 5 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâtul

INSTITUTUL DE

CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR Balotești, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC D.V.T. SRL. În motivarea recursului se susține, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contractului și a schimbat natura și înțelesul acestuia, în sensul că deși în conținutul motivării se face mențiunea că art. 12.1 reprezintă clauza modalității de efectuare a imputației plății, constatând că a fost achitat debitul, totuși apreciază că reclamanta este îndreptățită să primească penalitățile, fără să se respecte această clauză.

De asemenea, pârâtul precizează că prin aplicarea dispozițiilor art. 1110 și art. 1111 C. civ., potrivit cărora creditorul a fost de acord cu achitarea integrală a debitului înaintea achitării penalităților, curtea de apel a favorizat pe creditor, deoarece în contract părțile au înserat o clauză penală care prevede în mod expres care este ordinea achitării debitului, în sensul că penalitățile de întârziere se vor încasa înaintea debitului. În acest sens pârâtul susține că la data de 4 martie 2009 părțile au convenit reeșalonarea sumei restante și anume a debitului în valoare de 206.960,72 lei, fără penalități de întârziere, care se va plăti în rate egale, săptămânal și că întrucât la data de 26 septembrie 2009 debitul a fost achitat integral, pârâtul nu mai datorează penalități de întârziere.

O altă critică a deciziei se referă la faptul că ,,instanța de apel a reținut în mod greșit că facturile emise de creditoare aveau scadența la 30 de zile, deoarece un asemenea termen nu a fost convenit între părți ci, dimpotrivă, condiția încheierii contractului a fost tocmai neprecizarea unui termen de scadență ferm, după cum rezultă din contract iar facturile primire de pârât nu constituie acte adiționale la contract ci fac exclusiv dovada mărfurilor livrate și a prețului”. Pârâtul mai susține că reclamanta nu a emis nici în timpul executării contractului și nici după acest moment nici un document prin care să solicite plata penalităților de întârziere, apreciind că nu avea obligația legală de facturare a lor, după cum a răspuns la interogatoriu (întrebarea nr. 6). Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs constată că între reclamanta SC D.V.T.

SRL în calitate de vânzător și pârâtul

INSTITUTUL DE

CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA BOVINELOR, în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul nr. 39 din 22 octombrie 2007 având ca obiect vânzarea-cumpărarea de șrot de floarea soarelui, șrot de soia , mălai furajer și tărâță de grâu. În capitolele V și VII ale contractului, intitulate ,,Prețul. Modalități de plată și penalități „ și ,,Clauza penală” părțile au stabilit ca plata să se facă astfel: ,,- art.11.1. Cumpărătorul se obliga se emită file CEC la primirea mărfii care vor avea termenul scadent de decontare cel mai târziu 30 de zile de la dala emiterii facturii. - art. 12 – Neachitarea produselor la termenele stabilite în contract sau pe factura de livrare va duce la plata unei penalizări de 0.5% pentru fiecare zi întârziere la plata aplicată la suma neachitată în termen, penalități de întârziere ce vor curge până la data achitării efective a debilului.

- art. 12.1 - cazul neachitării produselor la termenele stabilite în contract sau pe factura de livrare penalitățile de întârziere se vor încasa înaintea debitului. - art. 15 - părțile se obliga reciproc la executarea întocmai și la timp a obligațiilor contractuale. Pentru neexecutarea în totalitate sau în parte, ori pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor prevăzute în contract, părțile datorează daune interese dispozițiilor O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000, penalitățile putând depăși debitul”. Reclamanta și-a îndeplinit obligația de livrare a produselor, însă pârâtul a achitat cu întârziere contravaloarea facturilor emise de vânzător, plătind integral debitul cu OP nr. 213 din 22 iunie 2009, conform susținerilor din motivele de recurs și concluziilor expertizei efectuată în cauză, prin care s-a stabilit că în temeiul art. 12 din contract cuantumul penalităților este de 596.037,54 lei.

Despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligațiilor (respectiv plata cu întârziere a facturilor) au fost legal acordate în temeiul art. 1066 C. civ. privind clauza penală, coroborate cu dispozițiile art. 1068 C. civ. care îndrituiesc pe creditor ca în caz de neexecutare a obligației de către debitor să aibă posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligației principale fie aplicarea clauzei penale, numai după ce obligația principală deși a devenit exigibilă nu a fost executată de către debitor.

Dispozițiile art. 12.1 din contract în sensul că în cazul neachitării produselor la termenele stabilite, penalitățile se vor încasa înaintea debitului, reprezintă un beneficiu al creditorului care poate accepta plata penalităților înainte de stingerea debitului principal și nu reprezintă nicidecum o renunțare la dreptul creditorului de a cere plata penalităților de întârziere, cum în mod nelegal susține pârâtul. De altfel, faptul că creditorul a acceptat ca debitorul să achite, cu întârziere, debitul principal, reprezintă o modalitate de plată în avantajul debitorului, care în caz contrar de neplată a debitului principal ar fi fost obligat la penalități de întârziere, mai mari. Referitor la termenul de plată al facturilor, pârâtul recurent susține în mod nelegal că în contract nu s-a prevăzut un termen, deoarece termenul de plată de 30 de zile este stipulat expres în art. 11.1 precitat.

În ceea ce privește cuantumul penalităților trebuie observat că pârâtul nu a contestat modul de stabilire de către expert și în consecință pârâtul nu este îndrituit să solicite respingerea acțiunii, în situația în care recunoaște că a achitat facturile cu întârziere. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

INSTITUTUL DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU CREȘTEREA

BOVINELOR Balotești împotriva deciziei comerciale nr. 301 din 5 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2012.