ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 426/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 noiembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 2180 din 13.10.2016, emisă de pârât, prin care a fost admisă, în parte, cererea de plată formulată de reclamant, pentru suma de 1.997 RON și a fost respinsă pentru diferența de 9.335,31 RON;

(ii) admiterea integrală a cererii de plată pentru suma de 11.332,31 RON.

Prin sentința civilă nr. 1029 din 22 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 1029 din 22 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) și alin. (2) C. civ., neluând în considerare voința părților contractante, materializată prin semnarea Actului adițional nr. x la polița de asigurare x/30.06.2014, prin care au fost aduse modificări Contractului subsecvent nr. 1/2014 la Acordul cadru nr. x/23.06.2014.

În situația în care reparațiile efectuate la parcul auto asigurat, aferente anului 2014, depășesc suma limită de 30.000 RON, părțile au convenit, prin Actul adițional nr. x, ca diferența de bani să fie amortizată din suma prevăzută de asigurător pentru anul 2015, iar întrucât în anul 2014 suma limită a fost depășită cu 11.041,36 RON, în anul 2015 suma maximă de asigurare a scăzut de la 30.000 RON la 18.958,64 RON.

A arătat reclamantul că modificările contractuale au avut drept scop prelungirea efectelor Contractului subsecvent nr. 1/2014 la Acordul cadru nr. x/23.06.2014 până la data de 30.06.2015, în vederea acoperirii eventualelor daune produse în anul 2014, peste plafonul de 30.000 RON asigurat prin polița x/30.06.2014.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13 iulie 2017, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant privesc modalitatea de interpretare de către instanța de fond a efectelor semnării Actului adițional nr. x/18.02.2015 la polița de asigurare x/19.12.2014, prin care au fost aduse modificări Contractului subsecvent nr. 1/2014 la Acordul cadru nr. x/23.06.2014.

În esență, autoritatea ministerială a susținut că aceste modificări trebuie privite, pe de-o parte, ca afectând limita de despăgubire stabilită prin polița de asigurare x/19.12.2014 și, totodată, ca reprezentând o compensare a limitei de despăgubire din polița x/30.06.2014, valabilă la data producerii evenimentului asigurat, concluzionând în sensul că despăgubirea cuvenită pentru avarierea autoturismului asigurat trebuie acoperită în baza unui plafon de despăgubire conform poliței x/30.06.2014 (30.000 RON), la care se adaugă suma ce a făcut obiectul compensării prin actul adițional (11.041,36 RON).

Examinând prevederile contractuale inițiale, precum și cele ale Actului adițional nr. x/18.02.2015, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect legea, raportat la clauzele contractului de asigurare.

Evenimentul asigurat (avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare x) a avut loc la data de 05.12.2014, în perioada de valabilitate a poliței de asigurare x/30.06.2014, al cărei plafon de despăgubire era de 30.000 RON. Conform documentelor de plată, asigurătorul A. S.A. a efectuat, anterior intrării în insolvență, plăți către reclamant în sumă de 28.002,57 RON, rămânând o diferență de 1.997,43 RON, pe care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a încuviințat-o la plată prin Decizia nr. 2180/13.10.2016, contestată în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că Actul adițional nr. x/18.02.2015 la Contractul subsecvent nr. 1/2014 la Acordul cadru nr. x/23.06.2014 a avut ca obiect modificarea limitei de despăgubire aferentă poliței x/19.12.2014, respectiv diminuarea acestei limite cu suma de 11.041,36 RON. Deși în actul adițional s-a stipulat că această diminuare s-a convenit de către părți ca urmare a depășirii limitei de despăgubire aferentă poliței de asigurare x/30.06.2014, menționatul act adițional nu se referă în mod explicit la majorarea plafonului de despăgubire aferent poliței x/30.06.2014, iar suma asigurată reprezintă un element esențial al contractului de asigurare, motiv pentru care care voința părților în sensul modificării sale ar trebui să fie indubitabilă.

Apoi, chiar dacă s-ar accepta că actul adițional pe care se întemeiază recurentul-reclamant operează, implicit, o modificare a plafonului de despăgubire aferent poliței x/30.06.2014, aceasta nu poate fi opusă intimatului Fondul de Garantare a Asiguraților, care nu este parte contractantă și nu poate fi ținut de o clauză pe care părțile au stipulat-o cu nerespectarea dreptului aplicabil materiei contractelor de asigurare. Astfel, polița de asigurare x/30.06.2014 stipula plata unor despăgubiri în limita plafonului de 30.000 RON și, ulterior producerii ultimului eveniment asigurat (pentru care plata despăgubirii conducea la o depășire a plafonului), asigurătorul și asiguratul au convenit să modifice acest plafon, contrar caracteristicii esențiale a raportului de asigurare, care constă în stipularea sumei asigurate anterior producerii evenimentului asigurat.

Prin urmare, chiar dacă reclamantul și pârâtul susțin manifestări de voință diferite la încheierea actului adițional, instanța de judecată, în interpretarea efectelor convenției părților, s-a ghidat, în principal, după criterii precum conținutul, data și contextul semnării actului adițional, natura și obiectul contractului, iar nu după susținerile, evident diferite, făcute de părți în cadrul litigiului judiciar.

În raport de regulile de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 1268 și următoarele din C. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, părțile nu au convenit să modifice limita de despăgubire aferentă poliței x/30.06.2014 prin majorarea cu suma de 11.041,36 RON, această sumă reprezentând exclusiv diminuarea limitei de despăgubire aferentă poliței x/19.12.2014, sens în care se cuvine a se sublinia că părțile au precizat în mod expres că actul adițional nr. x se referă la modificarea poliței x/19.12.2014, iar nu a poliței x/30.06.2014.

Pe cale de consecință, suma de 11.041,36 RON nu poate fi alocată în vederea reparării prejudiciului cauzat de avarierea autoturismului proprietatea reclamantului la data de 05.12.2014, când era în vigoare polița x/30.06.2014.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că decizia emisă de intimatul-pârât respectă prevederile poliței de asigurare în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, din perspectiva valorii maxime de despăgubire (30.000 RON), soluția instanței de fond urmând a fi menținută.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată împotriva sentinței civile nr. 1029 din 22 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.