ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2248/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 aprilie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată ("MAI", "Ministerul"), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul") a solicitat anularea Deciziei nr. 19425/23.03.2019, emisă de pârât și admiterea cererii de plată pentru achitarea costului reparațiilor efectuate la autoturismul cu numărul de înmatriculare x.

Prin sentința civilă nr. 978 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 978 din 16 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea, admiterea acțiunii, cu consecința anulării deciziei emise de pârâtul FGA și a admiterii cererii de plată pentru suma de 5.261,96 RON.

În motivarea recursului, reclamantul susține că instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material incidente și prevederile contractuale, respectiv dispozițiile art. 9.5 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A. ("A."), în cuprinsul căruia se specifică obligația efectuării reparațiilor autovehiculelor beneficiarului într-un service cu care prestatorul are încheiate convenții și care execută lucrări de reparații în conformitate cu standardele producătorului auto reparat. Recurentul-reclamant nu avea cunoștință dacă unitatea service reperatoare deține autorizație tehnică emisă de RAR la momentul emiterii devizului de reparații, odată ce prestatorul (asigurătorul) avea obligația de a efectua reparațiile conform prevederilor contractuale amintite. Așadar, recurentul-reclamant a considerat că Societatea B. S.R.L. respectă condițiile prevăzute de lege, mai ales că, la data de 26.03.2014, asigurătorul A. a achitat suma de 3.568,40 RON, iar odată ce plata a fost realizată, chiar și parțial, recurentul-reclamant are dreptul la decontarea integrală a cuantumului reparațiilor, respectiv a restului în sumă de 5.261,96 RON.

Consideră recurentul-reclamant a fi nelegală și contradictorie interpretarea instanței de fond în sensul că asigurătorul A. a efectuat o plată parțială tocmai în considerarea faptului că atelierul de reparații auto nu era autorizat RAR, câtă vreme a reținut în considerente că asigurătorul era obligat să achite sumele respective doar unei unități service autorizate, condiție care privește și plata parțială realizată la 26.03.2014.

Mai arată recurentul-reclamant că, potrivit art. 9-10 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013, plățile pentru reparații se realizează direct în contul unității reparatoare, fără implicarea financiară a beneficiarului. Prin urmare, asigurătorul avea obligația de a verifica dacă unitatea service Societatea B. S.R.L. deținea autorizație RAR.

Referitor la cel de-al doilea motiv de contestare a deciziei FGA, respectiv chestiunea vizând nedepunerea contractului de cesiune încheiat între unitatea reparatoare Societatea B. S.R.L. și cesionarul C. S.R.L., susține recurentul-reclamant că actele normative invocate de pârât în cuprinsul deciziei, respectiv art. 15 alin. (1) lit. e) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 16 din Legea nr. 213/2015, nu prevăd obligația depunerii unui astfel de înscris. Arată că, nici în cuprinsul Notificării nr. 38.176/20.12.2018 și nici în cuprinsul deciziei contestate, FGA nu a detaliat motivele pentru care contractul de cesiune este decisiv în soluționarea cererii de plată, iar lipsa menționării motivului refuzului de plată nu a permis recurentului-reclamant să își asigure dreptul la apărare în fața instanței de judecată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare (la susținerea căreia a renunțat la termenul de judecată din 13.04.2022), iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul nu a prezentat critici care să se circumscrie cazului reglementat de pct. 6, respectiv motive de nelegalitate prin care să fie indicate lipsa motivării sentinței recurate sau existența unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile din recurs se subsumează doar pct. 8 al textului de lege amintit, susținându-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat din perspectiva acestui caz de casare.

Prin primul motiv de recurs, reclamantul a susținut că este nelegal refuzul FGA de plată a sumei de 5.261,96 RON pe motiv că unitatea service care a efectuat reparația nu este autorizată RAR, instanța de fond făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale și a prevederilor art. 9.5 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A.. În esență, recurentul-reclamant a apreciat că obligația verificării deținerii autorizației RAR incumbă asigurătorului, iar nu beneficiarului, iar plata parțială a despăgubirii de către asigurător are semnificația îndeplinirii tuturor condițiilor pentru despăgubirea integrală a beneficiarului.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate, raționamentul recurentului-reclamant având la bază o greșită interpretare a împrejurării efectuării de către asigurătorul A. a unei plăți în sumă de 3.568,40 RON, cu titlu de despăgubire cuvenită beneficiarului.

Ceea ce instanța de fond a subliniat în considerentele sentinței atacate, iar reclamantul nu a prezentat argumente care să invalideze aceste rețineri, este că plata în sumă de 3.568,40 RON, efectuată de asigurător la data de 26.04.2014, s-a dispus tocmai în considerarea împrejurării că devizul eliberat de unitatea reparatoare, care stabilea valoarea reparațiilor la suma de 8.830,36 RON, provenea de la un service care nu deținea autorizație RAR.

Din prevederile art. 5.12. din Condițiile speciale privind asigurarea de avarii și furt aparținând persoanelor juridice, invocate atât de reclamantă cât și de către pârât, rezultă ca despăgubirea se stabilește pe baza documentelor de reparație emise de unitățile specializate (lit. a) sau pe baza devizelor de reparație în regie proprie, emise potrivit evaluării asiguratorului (lit. b). În speță, constatând că unitatea reparatoare nu deține autorizare RAR, asigurătorul, în aplicarea lit. b) din art. 5.12 din contractul de asigurare, a efectuat propria evaluare a cuantumului reparațiilor și a achitat recurentului-reclamant suma rezultată, aspect confirmat de Nota justificare diferențe emisă de asigurător la data de 11.03.2014 .

Prin urmare, suma de 3.568,40 RON, achitată de asigurător la data de 26.04.2014, nu reprezintă o plată "parțială" a despăgubirii cuvenite recurentului-reclamant, ci cuantumul despăgubirii calculat de asigurător în conformitate cu prevederile contractului încheiat între părți. Or, recurentul-reclamant nu a contestat în vreun fel modul de stabilire și cuantumul acestei despăgubiri, de la momentul efectuării ei (26.04.2014) până la data formulării cererii de plată adresate FGA (17.12.2015). Totodată, nici în procedura administrativă desfășurată în fața FGA și nici în litigiul de față, recurentul-reclamant nu a dovedit, contrar evaluării efectuate de asigurător, că valoarea prejudiciului este superior celui reținut de A. S.A. pe baza devizului de reparație în regie proprie.

Cât privește argumentul recurentului, în sensul că obligația verificării calității service-ului auto de unitate specializată (autorizată RAR) revine asigurătorului, iar nu beneficiarului, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că obligația verificării autorizării unității reparatoare revine și beneficiarului și că încheierea de convenții între asigurător și un astfel de atelier de reparații nu determină încadrarea atelierelor de reparații în categoria unităților specializate, conform O.G. nr. 82/2000. Prin urmare, chiar dacă, în aplicarea art. 9.5 din Contractul subsecvent la acordul-cadru, recurentul-reclamant MAI sau chiar asigurătorul A. a ales unitatea reparatoare dintr-o listă cuprinzând service-urile cu care asigurătorul avea încheiate convenții, această împrejurare nu îl exonerează pe beneficiar de obligația de a se informa și a verifica dacă unitatea astfel aleasă este autorizată RAR și nici nu garantează dreptul său de a fi despăgubit conform devizului de reparații emis de o unitate nespecializată.

Nici faptul plății de către asigurător al sumei de 3.568,40 RON direct în contul unității reparatoare nedeținătoare a autorizației RAR nu naște dreptul recurentului-reclamant de a-i fi achitată despăgubirea în suma solicitată, această împrejurare neputând fi interpretată în contra sau peste dispozițiile legale și contractuale anterior expuse.

Înalta Curte constată că este nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs, prin care reclamantul a contestat respingerea cererii de plată pe motivul neprezentării contractului de cesiune încheiat între unitatea reparatoare Societatea B. S.R.L. și cesionarul C. S.R.L., această din urmă persoană juridică fiind indicată drept beneficiar al plății despăgubirii, conform cererii adresate FGA. În calea de atac, reclamantul nu a prezentat argumente suplimentare celor din acțiune și nu a contestat în mod efectiv considerentele sentinței de fond.

În aceste condiții, Înalta Curte reține, similar primei instanțe, că prin cererea de plată nr. x/17.12.2015, reclamantul MAI a solicitat ca plata sumei de 5.261,96 RON să fie făcută în contul Societății C. S.R.L., persoană juridică ce nu este emitentul devizului și facturii fiscale care atestă plata reparațiilor și nici unitatea care a efectuat reparațiile. Este reală susținerea recurentului-reclamant că, potrivit art. 9.10 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A., plățile de despăgubire se efectuează direct în contul unității reparatoare, dar în speță reclamantul nu a dovedit că C. S.R.L. deține această calitate.

Prin urmare, devin incidente prevederile art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora plata se efectuează unei alte persoane decât creditorul de asigurare numai conform contractelor încheiate între părți și prevederilor legale în vigoare. Câtă vreme reclamantul a solicitat efectuarea unei plăți către un terț, avea obligația de a dovedi raporturile contractuale care permit o astfel de plată, astfel că solicitarea FGA, adresată MAI, de a depune contractul de cesiune care atestă transferul dreptului de a încasa plata de la unitatea reparatoare la cesionar, nu reprezintă o depășire a atribuțiilor sale legale și nici un exces de putere. Întrucât reclamantul nu a procedat în sensul cerut, este legală soluția de respingere a cererii de plată pe motivul nedovedirii dreptului terțului de a încasa suma solicitată cu titlu de despăgubire.

A susținut recurentul-reclamant că actele normative invocate de pârât în cuprinsul deciziei, respectiv art. 15 alin. (1) lit. e) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 16 din Legea nr. 213/2015, nu prevăd obligația depunerii unui astfel de înscris și că autoritatea nu a motivat cum împietează lipsa acestui contract asupra soluționării cererii de plată. Înalta Curte reține că neindicarea ori indicarea mai puțin explicită, în cuprinsul notificării și a deciziei, a motivului pentru care se apreciază a fi necesară depunerea contractului de cesiune, nu este de natură să producă vreo vătămare recurentului-reclamant din perspectiva afectării dreptului la apărare, astfel cum greșit a susținut acesta prin acțiune și în recurs. Câtă vreme beneficiarul solicită ca plata să fie efectuată altfel decât prevăd legea și dispozițiile contractuale, acest aspect prezintă o evidentă relevanță în soluționarea cererii de plată și incumbă în sarcina sa dovedirea actului juridic care permite efectuarea plății în această modalitate. De altfel, în cuprinsul notificării adresate reclamantului, autoritatea pârâtă a indicat suficiente elemente pentru ca acesta să cunoască necesitatea și importanța completării documentației cu înscrisul solicitat, existând și mențiunea conform căreia, în lipsa acestuia, cererea de plată urmează să fie respinsă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici apte să conducă la reformarea sentinței atacate, nedovedind o greșită aplicare sau interpretare a normelor de drept incidente cauzei.

În consecință, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Asigurare Logistică Integrată împotriva sentinței civile nr. 978 din 16 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2022.