ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și B.,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 44/PI/2017 din data de 3 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:

În baza art. 5 din C. pen. cu aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 06.05.2014 s-a constatat că, printre alții, pentru inculpații A., B., C. legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969.

În baza art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de cumpărare de influență.

În baza art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea 78/2000 și art. 5 din C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de dare de mită.

În baza de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de:

- 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale și a pedepsei accesorii, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. din 1969.

În baza art. 863 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 a fost obligat inculpatul A. ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune Satu Mare, căruia îi încredințează supravegherea;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a fi controlate mijloacele lui de existență.

I s-a atras atenția inculpatului A. asupra prevederilor art. 864 din C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare ori în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii preventive din data de 20.03.2014, precum și durata arestului preventiv și durata arestului la domiciliu, începând cu data de 21.03.2014 și până la data de 01.07.2015.

În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul B. să execute pedeapsa rezultantă de:

- 6 ani și 6 luni închisoare, cu executare prin privare de libertate, cu aplicarea art. 71 alin. (2), art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. din 1969.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii preventive din data de 20.03.2014, precum și durata arestului preventiv și arestului la domiciliu, începând cu data de 21.03.2014 și până la data de 01.07.2015.

II. Prin Decizia penală nr. 220/A din 21 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și, printre alții, de inculpații A. și B. și terțul SC D. SRL împotriva sentinței penale nr. 44/PI din data de 3 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălarea banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

A majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 3 ani închisoare, 2 ani închisoare și 6 luni închisoare aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului B., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

A înlăturat sporul de 6 luni închisoare.

A reținut incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei autorități publice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 din C. pen. a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de spălarea banilor.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969 a contopit pedepsele de 4 ani și 6 luni închisoare și 2 ani închisoare aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 6 luni închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei autorități publice) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani, începând cu data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b și c (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei autorități publice) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei principale.

III. Împotriva deciziei penale nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au formulat cereri de recurs în casație inculpații A. și B.

La data de 02.12.2020 magistratul asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. a întocmit și depus la dosar raportul asupra recursului în casație.

Verificând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Scopul recursului în casație îl constituie judecarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că examinarea cauzei se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

Astfel, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea cenzura situația de fapt reținută ori temeinicia deciziei atacate, în limita cazurilor prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că Decizia penală nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel.

Cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen. iar motivul de casație se încadrează în cele expres și limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

A. În cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

S-a apreciat că starea de fapt reținută de instanță pentru a pronunța hotărârea de condamnare nu corespunde tipicității modalității de incriminare.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de cumpărare de influentă prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

Latura obiectivă a infracțiunii de cumpărare de influență presupune îndeplinirea următoarelor condiții esențiale:

- săvârșirea acțiunii de promitere, oferire sau dare de bani, daruri ori alte foloase;

- acțiunea ce realizează elementul material să fie săvârșită de către autor pentru intervenția traficantului de influență pe lângă un funcționar, spre a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu;

- acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia.

A arătat că, din considerentele cuprinse la pagina 94 din decizia atacată, rezultă că instanța de apel, în analizarea acestei condiții, s-a raportat la atribuțiile de serviciu pe care inculpatul B. le avea ca vicepreședinte al ANRP și membru al Comisiei Centrale, reținându-se următoarele: "Esențială pentru reținerea infracțiunilor de luare/dare de mită, dar și cumpărare de influență este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuții de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuțiilor sale de serviciu în procedura administrativă inițiată anterior și parcursă în paralel, pe durata și în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul inițial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreședinte al ANRP și corelativ, cel de acceptarea remiterii folosului de către mituitorul interesat A.".

Totuși, chiar instanța de apel face referire, la aceeași pagină din decizie, la «procedura executării silite ce a premers efectuării plății sumei de 5,213.222 euro (...) în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile ANRP în contul executorului judecătoresc ", procedură derulată "în paralel" cu cea administrativă.

Astfel, chiar instanța de apel admite faptul că, în același scop, au fost derulate în paralel două proceduri distincte: una de executare silită și una administrativă.

A menționat că, în aceste condiții, ținând seama de modalitatea în care a fost obținută suma de bani reprezentând măsura reparatorie, tipicitatea faptei trebuia analizată prin raportare la existența unor atribuții de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită. Or, chiar instanța de apel acceptă, la pagina 94 din decizie, faptul că inculpatul B. nu avea atribuții de serviciu, așa cum nu avea nicio altă legătură cu procedura prin care s-a obținut suma de bani cu titlu de reparație.

Așadar, funcționarul asupra căruia se reține că s-a exercitat influența (inculpatul B.) nu avea competența funcțională de a influența procedura de executare silită, nefiind îndeplinită cea de-a doua condiție de care depinde existența laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de-influență.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție de existență a laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență, care presupune ca acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis ca se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia, a arătat că prin Sentința penală nr. 44/PI/2017 din data de 03.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a reținut că elementul material al infracțiunii de cumpărare de influența a constat în "remiterea efectivă de către inculpatul A. a sumei de 276.000 euro inculpatului E. și a sumei de 165.000 euro inculpatului F., precum și în primirea acestor sume de inculpatul E. care avea o influență reală asupra inculpatului B., pentru a-l determina pe acesta să-și încalce atribuțiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x și de inculpatul F. pentru activitatea de înlesnire și ajutor dată inculpatului E. pentru ca acesta să-și exercite influența reală asupra inculpatului B.".

Prin Decizia penală nr. 220/2019 din data de 21.06.2019 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au intervenit modificări sub acest aspect, starea de fapt reținută de instanța de apel fiind aceeași cu cea din sentința primei instanțe: "Situația de fapt astfel reținută în apel nu diferă, în substanță, de cea descrisă în hotărârea atacată, reevaluarea probatoriului administrat în primă instanță, dar și analiza probelor noi, administrate de instanța supremă, fundamentând concluzia temeiniciei împrejurărilor faptuale reținute prin sentință".

Or, în aceeași decizie a instanței de apel se reține că "Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05,2013, o parte - 775.000 RON - prin transfer bancar în contul deținut de tatăl său, G. și o parte -100.000 euro - în numerar. Activitatea ilicită de trafic de influență a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 - 13.05.2013, i-a însoțit pe E. și/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor și discuțiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de șofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deținut de fosta sa soție, H."

Mai mult, din decizia instanței de apel s-a reținut că "după ce, la data de 24.04.2013, în contul B.E.J. I., deschis la J. S.A. s-a primit suma de 23.819.691 RON (echivalent al sumei de 5.213.222 euro) consemnată de Trezoreria Statului sector 1 pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, ANRP a fost executată silit pentru această sumă, din care 21.168.913,54 RON a fost transferată, la 13.05.2013, în patru conturi bancare aparținând numitei K., soția inculpatului A." (s.n.).

Așadar, de vreme ce dintre modalitățile normative alternative în care se poate realiza elementul material al infracțiunii de cumpărare de influență, în sarcina inculpatului a fost reținută darea care s-a realizat, conform stării de fapt descrisă de instanța de apel, în data de 14.05.2013, iar suma de 5.213.222 euro în vederea căreia se retine că a cumpărat influența a fost obținută anterior acestei date. Astfel, a solicitat să se constatate că nu este întrunită nici cea de-a treia condiție de existență a laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență, care presupune ca acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia.

Așadar, lipsind două condiții esențiale dintre cele trei de care depinde întrunirea laturii obiective a infracțiunii de cumpărare de influență, a concluzionat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen. 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

În acest sens a menționat că, în considerentele deciziei atacate nu se indică niciun element de fapt care ar putea reprezenta element constitutiv al infracțiunii care trebuie să se regăsească în verbum regens al normei de incriminare.

Astfel, considerentele instanței de apel, conform cărora elementul material al infracțiunii de dare de mită s-ar fi materializat inițial în promisiunea remiterii sumei de 1.000.000 euro intră în contradicție cu specificitatea promisiunii, ca modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii, de vreme ce potrivit stării de fapt reținute de instanța de apel, inculpatul B. a fost cel care a pretins suma de 1.000.000 euro. Or, s-a arătat că starea de fapt descrisă de instanța de apel nu reușește să lămurească modalitatea în care s-a realizat promisiunea remiterii mitei, reținându-se doar că "tranzacția de corupție dintre A. și B. s-a perfectat încă din toamna anului 2012, scopul discuțiilor din luna martie 2013 fiind, în principal, reasigurarea mituitorului că va primi despăgubirile anterior datei de 15.05.2013 și concomitent, securizarea remiterii către vicepreședintele ANRP, cu titlu de mită, a procentului din sumă convenit anterior". Or, s-a menționat că nu este indicat nici momentul exact și nici locul când s-a realizat înțelegerea patrimonială ilicită dintre A. și inculpatul B. iar fiecare dintre întâlnirile plasate în mod abstract de instanța de apel în toamna anului 2012 stau sub semnul întrebării chiar și pentru organele judiciare (în decizia atacată nu se retine că în contextul întâlnirii din 29.10.2012, A. i-a promis inculpatului B. vreo suma de bani, iar cu privire la deplasarea mea în 30.10.2012 de la sediul cabinetului de avocatură al martorului L., chiar instanța de apel retine că nu s-a stabilit cu certitudine dacă a existat și o întâlnire directă între mine și inculpatul B.).

Totodată, în decizia atacată s-a mai reținut că "Devenind previzibilă încasarea acestei sume importante de bani, la data de 11.05.2013 a avut loc o întâlnire pe terasa M. din București la care au participat inculpații C., A., E. și tatăl acestuia din urmă. Cu această ocazie, cei dintâi doi inculpați au perfectat detaliile actului de remitere cu titlu de mită a sumei de 1.000.000 euro, ce urma a avea loc subsecvent încasării și retragerii în numerar a banilor încasați de la ANRP" și că "derularea episodului final al activității corelative de luare - dare de mită, concretizat în remiterea, de către A., în parcarea molului N., a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent în RON, coinculpatului C.".

Or, după cum reiese chiar din considerentele deciziei atacate, la data de 11.05.2013 când a avut loc întâlnirea de la M., suma de 5.213.222 euro era deja virată în contul BEJ I., consemnată de Trezoreria Sectorului 1 pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc. Mai mult decât atât, și acțiunea de dare a sumei de 1.000.000 euro s-a realizat după ce a încasat banii cu titlu de măsură reparatorie și care, oricum, au fost obținuți ca urmare a procedurii de executare silită, și nu ca urmare a unei proceduri administrative care să se circumscrie atribuțiilor de serviciu ale inculpatului B.

Totodată, a arătat că o condiție esențială impusă de norma de incriminare a infracțiunii de dare de mită constă în aceea că promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinirea actului determinat.

Or, instanța de apel nu a identificat în mod expres actul cu privire la care pretinde că a oferit suma de bani, momentul la care acesta trebuia îndeplinit (pentru a se putea aprecia dacă acesta a fost îndeplinit la timp, dacă a fost întârziat sau dacă nu a fost îndeplinit), nu a indicat dacă actul în cauză a fost îndeplinit sau neîndeplinit și nici nu a stabilit dacă elementul material specific infracțiunii de dare de mită a fost săvârșit înainte sau după îndeplinirea actului. Sub acest aspect, considerentele instanței de apel sunt generice, fără a fi indicat actul concret pe care inculpatul B. urma să îl realizeze în calitatea sa de vicepreședinte al ANRP și de membru în Comisia Centrală.

Or, după cum a arătat anterior, suma de 5.213.222 euro nu a fost obținută prin derularea procedurilor administrative în cadrul ANRP, ci prin procedura executării silite, împrejurare acceptată chiar de instanța de apel, iar în privința acestei proceduri inculpatul B. nu avea absolut nicio atribuție de serviciu. Nimeni din cadrul ANRP nu avea puterea de a hotărî modul în care se finaliza procedura executării silite demarate de el, singura prerogativă de care ar fi putut uza reprezentanții acestei instituții pentru a influența în vreun fel procedura fiind contestația la executare, la care s-a și recurs.

În ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și art. 5 din C. pen. a arătat că nu este prevăzută de legea penală pentru următoarele motive:

Instanța de apel a reținut că "Pentru a ascunde destinația reală a sumelor de bani astfel remise, în luna mai 2013, în baza unei rezoluții infracționale unice, imediat ulterior transferurilor bancare, inculpatul A. a falsificat trei înscrisuri sub semnătură privată intitulate «împrumut pe un an de zile», «Contract de împrumut» și respectiv «împrumut», toate datate 14.05.2013, în cuprinsul cărora s-a consemnat, contrar adevărului, că inculpatul i-ar fi împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON, iar pe inculpatul F. și pe soția acestuia cu sumele de 1.500.000 RON, respectiv 730.000 RON. Înscrisurile astfel falsificate au fost folosite, pe de o parte, la unitățile bancare pentru retragerea sumelor transferate în conturile rudelor inculpaților, iar pe de altă parte, la organele de urmărire penală, prin invocarea existenței și conținutului lor de către- inculpatul A.".

Dispozițiile art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969 incriminau falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice". Se observă faptul că norma de referire care descrie elementul material al infracțiunii face trimitere doar la dispozițiile art. 288 din C. pen. 1969, nu și la cele ale art. 289 din C. pen. 1969.

Conform vechiul C. pen., printre modalitățile în care se putea realiza acțiunea de falsificare nu se regăsește și atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

De altfel, sub acest aspect se și remarcă diferența dintre vechea și actuala reglementare a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, care constă, așadar, în aceea că prima incrimina doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată, care, se putea realiza prin alterare sau contrafacere, în timp ce a doua include și situația falsului intelectual comis în înscrisuri sub semnătură privată.

Instanța de apel ar fi trebuit să constate incidența dispozițiilor art. 11 din C. pen. din 1969, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni. Or, se arată că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care la momentul săvârșirii sale nu era prevăzută de legea penală.

Instanța de apel a reținut, astfel, că la momentul întocmirii celor trei înscrisuri a atestat fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul (că l-am împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON, iar pe inculpatul F. și pe soția acestuia cu sumele de 1.500.000 RON, respectiv 730.000 RON), cu toate că această faptă nu era incriminată la momentul pretinsei săvârșiri.

A arătat că, între modurile de săvârșire ale infracțiunii prevăzute de art. 290 din C. pen. 1969 nu era inclusă și modalitatea prevăzută în cadrul infracțiunii de fals intelectual (art. 289 din C. pen. 1969), astfel că fapta care se reține în sarcina sa nu este incriminată deoarece la acel moment infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se putea comite în modalitatea care s-a reținut în sarcina mea.

A considerat că a fost condamnat pentru o infracțiune care la momentul pretinsei săvârșiri nu era prevăzută de legea penală, încălcându-se astfel dispozițiile art. 11 din C. pen. 1969, potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni.

A solicitat casarea hotărârii atacate, achitarea pentru săvârșirea infracțiunilor de cumpărare de influență prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu referire Ia art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 din C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 și art. 5 din C. pen.

A solicitat să se constate și în ceea ce privește Sentința penală nr. 44/PI/2017 din data de 03.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, aceleași încălcări de lege ca în cazul deciziei recurate și pe cale de consecință, în temeiul art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., să fie desființată și hotărârea primei instanțe.

B. În cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B., prin apărător ales, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.

În ceea ce privește motivele prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., a menționat că în cursul judecații nu au fost respectate dispozițiile privind competenta după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanța inferioara celei legal competente.

Instanța nu a respectat dispozițiile legale cu privire la competența după materie, încălcându-se prin hotărârea pronunțată dispozițiile art. 420 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul că instanța se pronunța asupra tuturor motivelor invocate, mai exact a motivelor de apel depuse în data de 15.02.2019 și reținute ca atare de instanța prin încheiere.

Astfel, s-a menționat că instanța nu s-a pronunțat asupra unor motive de apel depuse la data de 15.02.2019, printr-un memoriu de completare a motivelor de apel, inițial depuse, și anume:

- a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei instanței de fond pentru a fi soluționată cauza de către o instanță legal constituită, potrivit art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. teza finală, și anume atunci când există vreunul din cazurile de nulitate absolută.

În acest sens, a apreciat că hotărârea prin care a fost soluționată cauza în fond nu a fost pronunțată de un complet legal constituit și că hotărârea prin care a fost soluționată cauza a fost dată cu încălcarea competenței materiale și personale a instanțelor judecătorești, fiind incidente cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 lit. a) și b din C. proc. pen.

Astfel, compunerea completului secției penale care a pronunțat soluția în fond nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislației în materie.

- un alt motiv de apel pentru care a solicitat trimiterea cauzei la instanța de fond este acela că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate de către inculpați întrucât la termenul de judecată din data de 02.04.2015, în fața instanței de fond, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a solicitat instanței de judecată confruntarea martorului O. cu inculpații E. și F. Instanța de fond a prorogat pronunțarea asupra probei, dar în fapt nu s-a pronunțat niciodată asupra acesteia.

În fata instanței de apel, deși a solicitat repunerea cauzei pe rol, la data de 14.03.2017 (într-adevăr în etapa deliberării, realizând că, atât apărătorii, cât și instanța au omis sa discute probele solicitate prin motivele de apel cu privire la motivul de casare că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de proba solicitate de Parchet și apărare) instanța a apreciat că nu mai este nevoie să analizeze acest motiv de apel, chiar în situația în care nu a considerat oportună repunerea cauzei pe rol.

A solicitat repunerea cauzei pe rol, deoarece instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra excepției nulității mijloacelor de proba rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, în ședința de judecată ce a avut loc la data de 27.04.2016.

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei și nici asupra excepției de nulitate a mijloacelor de probă, nici asupra cererii de declasificare a mandatelor de interceptare, și nici asupra probei solicitate -confruntare inculpaților E. și F. cu martorul O.

Instanța de fond nu s-a pronunțat nici asupra cererii inculpatului B. de a fi reținute în favoarea sa dispozițiile art. din Legea nr. 682/2002 privind înjumătățirea limitelor de pedeapsă.

Prin încheierea din data de 10 decembrie 2020, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu, cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei nr. 220/A din data de 21 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și a trimis cauza Completului C9, în vederea judecării cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și B., fixând termen la data de 14 ianuarie 2021, citarea părților.

IV. Examinând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

A. În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 1 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat B. acesta este incident în situația în care " în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente".

Argumentele care în opinia recurentului se circumscriu cazului de recurs în casație sunt în sensul că:

- instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel depuse la data de 15.02.2019,printr-un memoriu separat;

- hotărârea prin care a fost soluționată cauza în fond nu a fost pronunțată de un complet legal constituit;

- hotărârea prin care a fost soluționată cauza a fost dată cu încălcarea competenței materiale și personale a instanțelor judecătorești, întrucât compunerea completului secției penale care a pronunțat soluția în fond nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, dar nici a legislației în materie [...] Legea nr. 78/2000, Legea nr. 304/2004, Hotărârea nr. 1.375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii;

- Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei și nici asupra excepției de nulitate a mijloacelor de probă.

Înalta Curte reține că, în cauză a fost respectată competența după materiei și calitatea persoanei a Curții de Apel Oradea - instanța de fond (competență atrasă în raport de calitatea de avocat a inculpatului B., conform art. 438 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca instanță de apel, în raport de disp. art. 40 alin. (2) teza I C. proc. pen.

De asemenea, din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de apel a analizat "critica referitoare la pretinsa nelegalitate a completurilor constituite la nivelul Curții de Apel Oradea sub aspectul inexistenței caracterului lor specializat, prev. de art. 29 din Legea nr. 78/2000" și a constatat că este lipsită de bază factuală această critică "de vreme ce adresa nr. x/2018 din 17.01.2019, depusă la dosar chiar de către apelanții inculpați relevă că toate completurile constituite la nivelul secției penale a Curții de Apel Oradea "sunt complete specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție",fără a se distinge în funcție de data constituirii lor. Invocarea de către recurent a inexistenței unei dovezi privind caracterul specializat al completului care a pronunțat hotărârea apelată reflectă simpla negare a veridicității acestei adrese (act oficial), fără a se administra un minimum de probe care să coroboreze poziția inculpaților, cum de altfel s-a reținut și în decizia din apel.

Toate celelalte aspecte invocate de către recurentul inculpat B. respectiv nepronunțarea instanței de apel asupra tuturor motivelor de apel/excepțiilor invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs în casație,sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului în casație.

B.În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen.,invocat de recurentul inculpat A. acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precizate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat A. a formulat critici privind atât hotărârea primei instanțe, cât și a instanței de apel, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

Astfel, se reține că fapta inculpatului A. care în data de 14.05.2013 a dat sumele de 276.000 euro și 165.000 euro inculpaților E. și F., ca urmare a exercitării unei influențe reale de către E. asupra inculpatului B. pentru a-1 determina pe acesta să-și încalce atribuțiile de serviciu pe care le avea în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x și ca urmare a ajutorului dat de inculpatul F. în scopul arătat și a favorizării promise, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență, prev. și ped. de art. 292 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului A. care în data de 13.05.2013 i-a dat inculpatului B., prin intermediul fiului acestuia, inculpatul C., echivalentul în RON a sumei de 1.000.000 Euro, în scopul de a-și încălca atribuțiile de serviciu legate de procedurile administrative pe care inculpatul A. le avea în derulare cu ANRP, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită, prev. și ped. de art. 290 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen.

Totodată, fapta inculpatului A., care în luna mai 2013, pentru a ascunde adevărata destinație a sumelor de bani care au făcut obiectul cumpărării de influență și dare de mită, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit în fals trei înscrisuri sub semnătură privată în care a consemnat în fals că i-a împrumutat pe numitul G. cu suma de 2.200.000 RON și pe inculpatul F. și soția acestuia cu suma de 1.500.000 RON întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. și ped. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Criticile ce vizează lipsa de tipicitate a infracțiunii de cumpărare de influență și dare de mită (lipsa elementului material) sunt nefondate.

Înalta Curte reține că aceleași critici au fost analizate de instanța de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (considerente Decizia nr. 220/A din 21.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Față de aceste susțineri, instanța de apel, în mod corect a reținut că din analiza coroborată a tuturor declarațiilor date de inculpați pe parcursul procesului penal, a depozițiilor succesive ale martorilor audiați în faza de urmărire penală și în primul grad de jurisdicție și a înscrisurilor existente, alături de elementele factuale ce rezultă din procesele-verbale de redare a înregistrării unor convorbiri telefonice sau a discuțiilor purtate cu ocazia activității procedurale de conducere în teren la care a participat E., la data de 02.10.2013, susține probator concluzia certă că, la o dată plasată în toamna anului 2012, pe fondul interesului inculpatului A. de finalizare a procedurii de despăgubire ce făcea obiectul dosarului nr. x, aflat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Centrală), inculpatul E. a pretins de la acesta din urmă suma de aproximativ 300.000 euro, pentru a-și exercita influența reală avută asupra coinculpatului B., vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P) și membru în Comisia Centrală, pentru a-l determina pe cel din urmă să facă acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu, orientate, în principal, spre achitarea echivalentului de 5.213.222 euro al măsurilor reparatorii - obiect al dosarului.

Suma de bani pretinsă a fost primită de inculpatul E. la data de 14.05.2013, o parte - 775.000 de RON - prin transfer bancar în contul deținut de tatăl său, G., și o parte - 100.000 euro - în numerar.

Activitatea ilicită de trafic de influență a fost sprijinită de coinculpatul F. care, în perioada toamna 2012 - 13.05.2013, i-a însoțit pe E. și/sau pe A. la majoritatea întâlnirilor și discuțiilor avute cu inculpatul B., fie pe post de șofer, fie ca participant activ, inculpatul primind pentru ajutorul său, la data de 14.05.2013, suma de 730.000 RON, prin transfer bancar în contul deținut de fosta sa soție, H."

"Pe fondul acestor activități conjugate de trafic și cumpărare de influență au avut loc o serie de contacte directe între A. și inculpatul B. care, în calitatea anterior menționată și conștient fiind de interesul coinculpatului de a obține cât mai rapid echivalentul despăgubirilor, în toamna anului 2012, a pretins de la acesta din urmă suma de 1.000.000 euro, în scopul de a efectua acte de facilitare a obținerii respectivelor despăgubiri, acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu în cadrul procedurilor administrative derulate la A.N.R.P, respectiv Comisia Centrală, în legătură cu dosarul nr. x C. civ.

Suma de bani pretinsă a fost primită în numerar de inculpatul B. la data de 13.05.2013, prin intermediul fiului său, coinculpatul C. care, cunoscând contextul pretinderii și proveniența respectivei sume, s-a întâlnit cu A. în parcarea mall-lui N. din București, unde i s-a remis folosul necuvenit."

- în legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatului B. și cu data consumării infracțiunii de corupție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

În calitate de vicepreședinte A.N.R.P și coordonator al Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (Direcția), inculpatul B. îndruma și coordona întreaga activitate a acestei ultime structuri, care avea ca principală atribuție, potrivit art. 14l alin. (3) și art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată. În egală măsură, în calitate de membru în Comisia Centrală, inculpatul B. era îndrituit să participe la lucrările comisiei și implicit, la emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, activitate circumscrisă principalelor atribuții ce reveneau acestei structuri, potrivit art. 13 alin. (1) - (2), 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. .

Totodată, instanța de apel, în mod corect a reținut că în ceea ce privește critica comună formulată de cei trei inculpați, referitoare la inexistența atribuțiilor de serviciu ale inculpatului B. în procedura executării silite ce a premers efectuării plății sumei de 5.213.222 euro, Înalta Curte a reținut că o atare susținere ignoră particularitățile procedurii administrative în care se afla dosarul nr. x C. civ. în toamna anului 2012, acordând, în schimb, prevalentă exclusivă fazei executării silite parcurse ulterior, în urma căreia sumele echivalente măsurilor reparatorii au fost transferate din conturile A.N.R.P în contul executorului judecătoresc. (...)

Esențială pentru reținerea infracțiunilor de luare/dare de mită, dar și cumpărare de influență este, însă, decelarea nu a eventualelor atribuții de serviciu ale inculpatului B. în procedura de executare silită, ci a atribuțiilor sale de serviciu în procedura administrativă inițiată anterior și parcursă în paralel, pe durata și în considerarea căreia a intervenit, de altfel, actul inițial de pretindere a unei sume de bani de către fostul vicepreședinte al A.N.R.P și, corelativ, cel de acceptare a remiterii folosului de către mituitorul interesat A.

De asemenea, instanța de apel, în mod corect a reținut că așa cum s-a subliniat în precedent, aceste acte obiective de pretindere-promisiune a remiterii a unei sume de bani, suficiente prin ele însele pentru consumarea infracțiunilor de trafic-cumpărare de influență, respectiv, luare-dare de mită, au intervenit în toamna anului 2012 (anterior datei de 30.10.2012), într-un moment în care, deși procesul de emitere a titlurilor de despăgubire era suspendat, evaluarea administrativă a dosarului nr. x C. civ. de către A.N.R.P era în derulare, în vederea stabilirii necesității parcurgerii sau nu a procedurii de evaluare. La acel moment de timp, o atare procedură era susceptibilă a conduce, în principiu, la plata de către A.N.R.P a despăgubirilor stabilite prin Sentința civilă nr. 2.329/2011, executarea silită demarată în paralel grăbind atingerea acestui rezultat.

În condițiile în care, potrivit art. 131 din Legea nr. 247/2005, A.N.R.P coordona procesul de acordare a despăgubirilor, realizând, printre altele, achitarea despăgubirilor în numerar, iar inculpatul B. coordona Direcția responsabilă de achitarea acestora, rezultă că pretinderea și acceptarea remiterii foloaselor echivalente atât prețului influenței tranzacționale ilicit de E., cât și mitei pretinse de fostul vicepreședinte al A.N.R.P au intervenit în legătură cu actele circumscrise acestor atribuții de serviciu, orientate, în esență, spre plata despăgubirilor într-un interval cât mai scurt de timp și, în orice caz, anterior intrării în vigoare a preconizatelor modificări legislative aduse prin Legea nr. 165/2013.

Pe cale de consecință, data consumării infracțiunilor de corupție deduse judecății este evident anterioară realizării plății efective a despăgubirilor, respectiv,(în toamna anului 2012 anterior datei de 30.10.2012), de vreme ce tocmai neîncasarea acestora a stat la originea interesului inculpatului A. de a identifica mijloace alternative de rezolvare a blocajului ivit și a constituit, totodată, motivul determinant al demersurilor ilicite de cumpărare de influență și dare de mită întreprinse de acest inculpat.

De asemenea, instanța de apel, în mod corect a reținut Identificarea precisă subsecventă a actului/actelor concret efectuate ulterior de inculpatul B. în acest proces, la fel ca și evaluarea legalității acestora sau a operațiunilor de plată ce au condus, în final, la transferul sumelor de bani în contul executorului judecătoresc, nu constituie cerințe de tipicitate obiectivă proprii infracțiunilor analizate, excedând limitelor și obiectului judecății.

Pentru existența infracțiunilor prevăzute de art. 289 - 292 C. pen. este suficientă identificarea sferei atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public și, implicit, a actelor circumscrise acestor atribuții, în considerarea cărora trafican