ÎCCJ, decizie (scj.ro #172401)

Uzurparea funcției. Inexistența tipicității. Instigare la lispire de libertate în mod ilegal. Instigare la lovire sau alte violențe. Tipicitate

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Index alfabetic:

Drept penal

-

uzurparea funcției

-

instigare la lispire de libertate în mod ilegal

-

instigare la lovire sau alte violențe

C. pen.,

art. 47, art. 193, art. 205, art. 300

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 40/RC din 29 ianuarie 2021

Prin sentința penală nr. 233 din 27 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Rădăuți, s-au hotărât, printre altele, următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. și uzurparea funcției, prevăzută în art. 300 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la vătămare corporală, prevăzută în art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 61 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, prevăzută în art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 61 alin. (2) și (4) lit. c) C. pen., s-a constatat că amenda aplicată corespunde unui număr de 200 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 lei.

S-a constatat că prin sentința penală nr. 737 din 1 noiembrie 2017 a Judecătoriei Rădăuți, definitivă prin decizia penală nr. 6 din 8 ianuarie 2018 a Curții de Apel Suceava, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii continue de nerecuperare a prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, prevăzută în art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, cu aplicarea art. 61 C. pen., la pedeapsa de 3.000 lei amendă penală, infracțiunea fiind concurentă cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză.

În temeiul art. 61 alin. (2) și (4) lit. c) C. pen., s-a constatat că amenda aplicată inculpatului corespunde unui număr de 100 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 30 lei.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința penală anterior menționată cu cea aplicată în cauză și s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, de 4.000 lei, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1.000 lei, rezultând o pedeapsă de 5.000 lei amendă penală.

S-a constatat că inculpatul a achitat amenda penală în cuantum de 3.000 lei, astfel că s-a dedus din pedeapsa rezultantă suma achitată, inculpatul urmând a achita restul de amendă penală, în sumă de 2.000 lei, căreia îi corespund un număr de 100 zile-amendă, suma corespunzătoare unei zile-amendă fiind de 20 lei.

S-au pus în vedere inculpatului A. dispozițiile art. 63 și art. 64 C. pen.

Prin aceeași hotărâre s-au pronunțată soluții și cu privire la inculpații B., C., D., E. și F.

Prin decizia nr. 303 din 10 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-au decis, printre altele, următoarele:

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 233 din 27 martie 2019 a Judecătoriei Rădăuți.

S-a admis apelul declarat de procuror împotriva aceleiași sentințe, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare, printre altele:

S-au înlăturat din sentința apelată, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., dispozițiile referitoare la aplicarea art. 63 și art. 64 C. pen., art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen. și la achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 189 alin. (2) C. pen. anterior, art. 300 C. pen. și art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1) C. pen. anterior.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având același conținut, pe o durată de 4 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având același conținut, pe o durată de 4 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară având același conținut, pe o durată de 4 ani.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai mare, de 2 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse cu închisoarea, respectiv 10 luni închisoare, precum și pedeapsa amenzii calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv 5.000 lei amendă penală, dispunându-se ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare și 5.000 lei amendă penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. raportat art. 45 alin. (3) lit. a) și art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) raportat la art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pedeapsă ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, care nu sunt contrare deciziei.

Împotriva deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs în casație, în termen legal, inculpatul A., prin apărători aleși.

În motivarea căii de atac, apărarea a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut că infracțiunile de uzurpare a funcției, instigare la lipsire de libertate în mod ilegal și instigare la lovire sau alte violențe, pentru care a fost condamnat definitiv în apel, nu sunt prevăzute de legea penală.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 2 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în principal, următoarele:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în principiu, sintagma „nu este prevăzută de legea penală”, circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probatoriu.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

infracțiunea

de uzurpare a funcției:

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracțiunea analizată constă, în esență, în aceea că, la data de 14 noiembrie 2014, inculpatul A. - care, în calitate de primar al comunei G., trebuia să asigure transportul președinților secțiilor de votare la aeroportul H. pentru a prelua buletinele de vot pentru scrutinul care trebuia să aibă loc a doua zi - a condus pe drumurile publice dintre comunele G. și H. microbuzul, proprietatea școlii din G.

În acest sens, i-a solicitat lui I., angajat al primăriei G. în funcția de conducător auto al autoturismului anterior menționat, cheile acestei mașini, iar în fața refuzului martorului de a i le preda, i-a amintit că este primarul comunei și că el a adus autovehiculul de la București.

Ulterior, a luat cheile de contact de la martorul I., fără să obțină acordul conducerii școlii din G., și a condus acest autovehicul pe drumurile publice, fără a avea ca sarcină, în calitatea sa de primar, conducerea autovehiculelor în scopul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta reținută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen.

În acest sens, susținând că norma de incriminare este neclară sub aspectul persoanei a cărei funcție este uzurpată, recurentul a arătat că, în cazul în care legea este interpretată în sensul că fapta vizează funcția proprie a uzurpatorului, se impune a se constata că, în speță, prin activitatea desfășurată, el nu și-a depășit atribuțiile de serviciu, întrucât legile electorale instituie în sarcina primarului activitatea de distribuire a materialelor electorale. Ca urmare, fapta reținută în sarcina sa nu îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de uzurpare a funcției, lipsind cerința ca activitatea desfășurată să nu intre în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului.

A mai arătat că fapta reținută în sarcina sa nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen. nici în cazul interpretării normei ca vizând funcția unui terț, în speță, a șoferului microbuzului școlar, întrucât inculpatul nu a exercitat atribuția de serviciu a acestuia, respectiv aceea de conducere a autovehiculului pentru transportul elevilor.

Prin urmare, oricare ar fi interpretarea dată prevederilor art. 300 C. pen., în cauză nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de uzurpare a funcției, nefiind uzurpată nici funcția de primar și nici funcția specifică a conducătorului microbuzului școlar.

Criticile recurentului inculpat sunt parțial întemeiate.

Potrivit art. 300 C. pen., infracțiunea de uzurpare a funcției constă în fapta funcționarului public care, în timpul serviciului, îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, respectiv o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Fiind menită să asigure respectarea diviziunii competențelor funcționarilor publici și, prin aceasta, buna funcționare a unităților în care aceștia își desfășoară activitatea, infracțiunea analizată sancționează orice conduită a funcționarului public prin care, în mod intenționat, își depășește atribuțiile de serviciu și care are ca rezultat una dintre urmările specifice infracțiunii de abuz în serviciu.

Presupunând, prin urmare, îndeplinirea, de către un funcționar public, în timpul serviciului, a unui act ce excedează atribuțiilor ce îi revin în virtutea funcției deținute, dispozițiile art. 300 C. pen. incriminează uzurparea, de către subiectul activ, a atribuțiilor funcției exercitate de o altă persoană.

Concluzia exprimată este susținută și de argumente de interpretare gramaticală, Dicționarul explicativ al limbii române definind verbul „a uzurpa” - prin acțiunea de „a-și însuși în mod abuziv drepturi, demnități, bunuri care aparțin altuia.”

În contextul acestor considerații teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, ceea ce se reține în concret, în sarcina recurentului inculpat A., sub aspectul infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., este faptul că, la data de 14 noiembrie 2014, în calitate de primar al comunei G., fără a avea o astfel de atribuție, a condus autovehiculul tip microbuz, aflat în proprietatea școlii din localitate și destinat transportului elevilor, pentru a asigura transportul președinților secțiilor de votare la aeroportul H., în vederea preluării materialelor electorale necesare pentru scrutinul care trebuia să aibă loc la data de 16 noiembrie 2014.

Fără a contesta această situație de fapt, recurentul inculpat critică subzistența elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii analizate, susținând, sub un prim aspect, că, în condițiile în care Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președinte­lui României (în forma în vigoare la data de 14 noiembrie 2014) stabilea în sarcina primarului atribuția de distribuire a materialelor electorale, prin activitatea desfășurată în speță, astfel cum a fost reținută cu titlu definitiv prin decizia recurată, el nu și-a depășit atribuțiile de serviciu.

Aceste susțineri sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greșită apreciere a obiectului concret al acuzației formulate în speță.

Recurentului inculpat nu i s-a imputat faptul distribuirii materialelor electorale, în urma preluării acestora, la data de referință, în condițiile anterior descrise, ci aducerea la îndeplinire a acestei atribuții, care îi incumba în virtutea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) și art. 34 din Legea nr. 370/2004, prin conducerea, fără drept, a microbuzului destinat transportului elevilor aflat în proprietatea școlii comunale, deși o atare atribuție revenea martorului I.

În plus, aceleași susțineri pornesc de la premisa greșită că infracțiunea analizată ar putea implica și uzurparea propriei funcții a subiectului activ, interpretare exclusă chiar de conținutul obiectiv al infracțiunii, care sancționează actele îndeplinite de funcționarul public în afara competențelor corespunzătoare funcției deținute.

În al doilea rând, recurentul inculpat a susținut că, în condițiile în care fapta sa nu a constat în conducerea microbuzului școlar în vederea transportării elevilor, atribuție ce aparținea martorului I., nu se poate susține că ar fi uzurpat funcția acestuia din urmă, nefiind, prin urmare, îndeplinită condiția de tipicitate obiectivă a infracțiunii analizate.

Susținerile recurentului inculpat sub acest aspect sunt întemeiate.

În cauză, s-a stabilit cu titlu definitiv că autovehiculul tip microbuz, folosit de inculpat la data de 14 noiembrie 2014, se afla, la data critică, în proprietatea școlii din localitatea G., fiind certificat să efectueze pentru unitatea școlară deținătoare transport rutier în cont propriu și/sau de persoane în trafic național și/sau internațional.

Persoana desemnată să conducă acest autovehicul era numitul I., angajat al Primăriei comunei G. în funcția de „șofer microbuz școlar”, care, potrivit fișei postului, avea ca atribuții de serviciu conducerea vehiculului în scopul transportului de elevi.

Cum uzurparea funcției presupune exercitarea atribuțiilor de serviciu decurgând din aceasta de către o altă persoană decât deținătorul respectivei funcții, producându-se, astfel, rezultatul vătămător prevăzut în art. 297 C. pen., rezultă că, în speță, exercitarea de către inculpatul A. a atribuțiilor stabilite în sarcina martorului I. și, prin aceasta, uzurparea funcției celui din urmă în condițiile art. 300 C. pen., ar fi presupus conducerea, de către inculpat, a microbuzului școlar în scopul transportului de elevi.

Ceea ce individualiza, așadar, atribuțiile șoferului I. era nu simpla conducere a autovehiculului proprietatea școlii - activitate ce nu este rezervată, de altfel, funcționarilor publici - ci destinația obiectivă a acestei activități reglementate de lege, respectiv transportul elevilor în condițiile stabilite de conducerea unității de învățământ. Numai eventuala exercitare, de către inculpatul A., a atribuțiilor de serviciu astfel configurate s-ar fi putut circumscrie conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., în măsura în care s-ar fi produs, desigur, una din urmările alternativ prevăzute în art. 297 C. pen.

Or, activitatea concret reținută în sarcina inculpatului A. a constat, așa cum s-a arătat în precedent, în conducerea, fără drept, a microbuzului școlar, în vederea transportării de materiale electorale, iar nu în scopul transportului de elevi. Manipularea fizică a vehiculului fără acordul reprezentanților unității școlare ori cu încălcarea normelor ce disciplinează conducerea autovehiculelor pe drumurile publice nu este de natură a plasa activitatea astfel desfășurată în sfera normei de incriminare prevăzute în art. 300 C. pen., ci a altor dispoziții de drept penal, care au făcut, de altfel, obiect de analiză în speță, fără a fi criticate ulterior în recurs în casație.

În consecință, activitatea de conducere ilegală a autovehiculului, fără a se exercita însă, astfel, atribuțiile stabilite în sarcina șoferului microbuzului școlar, în limitele și specificul lor concret, nu se circumscrie conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen., lipsind cerința îndeplinirii unui act ce nu intră în sfera atribuțiilor subiectului activ al infracțiunii.

În planul dreptului procesual, o atare constatare are ca efect lipsa de temei a acțiunii penale și incidența impedimentului prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, admițând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 300 C. pen.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracțiune constă, în esență, în aceea că, la data de 28 iunie 2012, în jurul orelor 11.00, persoana vătămată Î. a mers la sediul Primăriei G., unde dorea ca, în calitate de președinte al Obștei Composesorat G., să depună niște cereri.

În sediul primăriei, persoana vătămată Î. s-a întâlnit cu inculpatul A., primar al comunei G., iar între cei doi a avut loc o discuție contradictorie, în cadrul căreia și-au adresat reciproc reproșuri, persoana vătămată adresându-i inculpatului amenințări cu moartea.

După acest moment, persoana vătămată a intrat în biroul martorei J., care îndeplinea funcția de referent agricol în cadrul Primăriei comunei G., pentru a înregistra cererile care determinaseră venirea sa la sediul primăriei. În timpul discuției cu martora J., persoana vătămată Î. a scos din geanta în care avea cererile aduse pentru înregistrare și un capsator de hârtie pe care l-a arătat funcționarelor din birou, întrebând dacă acel obiect se poate numi pistol.

Persoana vătămată a stat în biroul martorei J. aproximativ 10 minute, timp în care s-a comportat civilizat, după care a părăsit sediul primăriei, deplasându-se la o farmacie din zonă.

După aproximativ 30 minute, persoana vătămată a revenit la sediul primăriei și s-a deplasat în biroul martorei J., de unde a ridicat cererile înregistrate.

După ce a părăsit biroul martorei anterior menționată, persoana vătămată a căzut pe scările de acces dintre parterul și etajul 1 al clădirii, iar în momentul în care a ajuns la capătul scărilor, a fost înconjurată de inculpații B., C., D., E. și F., care, la îndemnul inculpatului A., au lovit-o în mod repetat, după care au târât-o din holul primăriei (unde se afla și sediul poliției) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei.

În acest interval de timp, la ora 11.50, inculpatul A. a apelat numărul de urgență 112, susținând că persoana vătămată îl amenință cu moartea având un pistol, telefon pe care l-a dat întrucât martora K., secretara comunei G., i-a spus că, dacă nu sună el la poliție, o va face ea.

În clădirea aflată în construcție, unde a fost dusă persoana vătămată, inculpații B., C., D., E. și F. au continuat să o lovească pe aceasta cu pumnii și picioarele, pe toată suprafața corpului.

După ce inculpatul A. a apelat la numărul 112, au fost anunțați lucrătorii de poliție - martorii L., M. și N. pentru a se deplasa la fața locului și a interveni la presupusul ultraj. Aceștia au sosit la fața locului după aproximativ 10-15 minute și, fiind îndrumați de cetățenii care erau în zonă, au pătruns în clădirea aflată în construcție din spatele sediului primăriei.

În interiorul clădirii, cei trei lucrători de poliție i-au găsit pe inculpații B., C., D., E. și F. aflați în jurul persoanei vătămate, care se afla imobilizată la sol și cu mâinile la spate, neavând posibilitatea de a se mișca după propria voință. Inculpații B., C., D., E. și F. le-au spus organelor de poliție că persoana vătămată avea asupra sa un pistol cu care l-a amenințat pe primar, inculpatul A. și le-au cerut să o deposedeze de armă.

În timp ce lucrătorii de poliție o încătușau pe persoana vătămată, pentru a o scoate din clădire, inculpații B. și C. au lovit-o pe aceasta cu picioarele în zona toracelui și a capului.

După ce martorii L., M. și N. au dus persoana vătămată în sediul poliției, au descătușat-o și au efectuat un control corporal asupra acesteia, în urma căruia au constatat că nu avea nicio armă asupra sa. Pentru că aceasta acuza dureri și susținea că a fost lovită de inculpați, martorii au chemat ambulanța.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta astfel descrisă nu corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii de instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât nu este îndeplinită condiția privind caracterul nelegal al privării de libertate a persoanei vătămate Î. și, pe cale de consecință, nici al instigării la aceasta.

În acest sens, a arătat că, fiind determinată de săvârșirea, de către Î., a infracțiunii de ultraj împotriva sa, privarea de libertate a persoanei vătămate nu a avut caracter ilegal, ea având ca scop pre­darea ultragiatorului către organele de poliție.

A mai arătat că, deși privarea de libertate a persoanei vătămate nu a survenit la momentul săvârșirii infracțiunii de ultraj, ci la aproximativ 30 de minute de la acest moment, aceasta are caracter legal, întrucât, raportat la datele particulare ale cauzei, intervalul de timp anterior menționat se încadrează în noțiunea de „imediat după săvârșire” prevăzută în art. 293 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care justifică, în condițiile art. 310 C. proc. pen., luarea unei astfel de măsuri, atât în cazul infracțiunii flagrante, cât și a celei cvasi-flagrante.

Critica recurentului inculpat este nefondată.

Cerința esențială atașată elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen. vizează caracterul ilegal al lipsirii de libertate, care presupune ca restrângerea libertății să nu fie îngăduită sau cerută de lege.

Una dintre situațiile care legitimează privarea de libertate a persoanei este cea prevăzută în art. 310 C. proc. pen., referitoare la dreptul oricărei persoane de a prinde făptuitorul în cazul săvârșirii unei infracțiuni flagrante. În această ipoteză, deși prin prinderea făptuitorului se realizează, în fapt, privarea sa de libertate de către o terță persoană, iar nu de către organele judiciare îndreptățite, cel care îl prinde pe făptuitor nu va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu condiția să îl predea de îndată organelor de urmărire penală.

Art. 293 alin. (1) C. proc. pen. definește infracțiunea flagrantă tipică (propriu-zisă), ca fiind infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.

Descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul săvârșirii faptei. Noțiunea imediat după săvârșire se referă la un moment de timp cât mai apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii.

Alin. (2) al aceluiași text de lege definește infracțiunea cvasi-flagrantă sau flagrantă prin asimilare ca fiind infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

În aceste coordonate, evaluând susținerile recurentului inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, într-adevăr, privarea de libertate a făptuitorului are caracter legal, în condițiile art. 310 C. proc. pen., și în cazul în care ea intervine „imediat după săvârșirea” infracțiunii, conform art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau în ipoteza asimilată prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Legea nu definește, însă, noțiunea „imediat după săvârșirea” faptei, astfel că stabilirea momentului până la care, după consumare, infracțiunea își păstrează caracterul flagrant, în condițiile prevăzute în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen., se face de către organele judiciare, în raport de datele concrete ale speței.

În acest context, pornind de la definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române termenului „imediat” - „care se produce fără întârziere, nemijlocit”, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că noțiunea supusă analizei se raportează la momentul nemijlocit al comiterii faptei și vizează intervalul de timp proxim săvârșirii acesteia, necesar exclusiv prinderii făptuitorului - în cazul prevăzut în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. - respectiv, urmăririi făptuitorului de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată etc., constatării că acesta prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau surprinderii sale aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune, în cazul prevăzut în art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Noțiunea „imediat după săvârșirea faptei” presupune, prin urmare, o desfășurare neîntreruptă în timp între momentul săvârșirii acțiunii ilicite și momentul prinderii făptuitorului, care exclude posibilitatea interpunerii, între cele două repere temporale, a oricăror acte sau fapte străine acestora.

Raportat la aceste aspecte de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, în speță, recurentul inculpat A. a susținut că privarea de libertate a persoanei vătămate Î. la aproximativ 30 de minute după săvârșirea infracțiunii de ultraj era justificată în condițiile art. 310 C. proc. pen., întrucât ar fi survenit „imediat după comiterea” ultrajului, făcând, astfel, incidente dispozițiile art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen. sau art. 293 alin. (2) C. proc. pen.

Contrar acestor susțineri, datele factuale ale cauzei, stabilite cu titlu definitiv prin decizia recurată, relevă că, ulterior săvârșirii infracțiunii de ultraj, persoana vătămată Î. a desfășurat, în mod neîngrădit, diverse activități (depunerea de cereri) în sediul instituției în care a săvârșit fapta, dar și în afara acestuia, pentru o durată de circa 30 de minute, lipsirea sa de libertate intervenind abia după ce, revenită în sediul primăriei, a ridicat cererile anterior depuse.

S-a reținut, de asemenea, în mod definitiv, că privarea de libertate a persoanei vătămate la 30 de minute de la momentul săvârșirii faptei de ultraj a intervenit spontan, nefiind rezultatul urmăririi victimei (după comiterea ultrajului) de către recurentul inculpat ori ceilalți angajați ai primăriei, în vederea prezentării sale organelor de anchetă. Anunțarea organelor de cercetare penală cu privire la săvârșirea, de către Î., a faptei menționate, a fost făcută de recurentul inculpat abia după privarea acestuia de libertate.

În contextul acestor rețineri factuale ce nu pot fi cenzurate în recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că privarea de libertate a persoanei vătămate Î., în condițiile anterior descrise, a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condițiile stării de flagranță propriu-zisă, prevăzută în art. 293 alin. (1) teza finală C. proc. pen., de vreme ce între săvârșirea faptei de ultraj și cea a lipsirii de libertate a persoanei vătămate s-a interpus un interval de aproximativ 30 de minute, în care victima a desfășurat, nestingherită, diverse activități în cadrul primăriei și în afara acesteia.

Or, nefiind destinat prinderii persoanei vătămate Î., intervalul de 30 de minute scurs între momentul săvârșirii ultrajului și cel în care s-a produs lipsirea sa de libertate nu se circumscrie noțiunii de „imediat după comitere”, care caracterizează infracțiunea flagrantă tipică.

Deopotrivă, privarea de libertate a persoanei vătămate Î., în condițiile arătate, nu se circumscrie nici stării de cvasi-flagranță prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, imediat după săvârșirea ultrajului, aceasta nu a fost urmărită de organele de anchetă, lucru, de altfel, imposibil, în condițiile în care sesizarea poliției s-a făcut abia după lipsirea sa de libertate. În plus, așa cum s-a arătat anterior, persoana vătămată nu a fost urmărită nici de recurentul inculpat (victima ultrajului) sau de ceilalți angajați ai primăriei și nici nu s-a aflat în vreuna din celelalte ipoteze prevăzute de norma procesual penală menționată.

Revenirea persoanei vătămate, la sediul primăriei, după un interval de 30 de minute de la amenințarea adresată recurentului, în scopul exclusiv al ridicării cererilor înregistrate anterior, în cursul aceleiași zile, nu se circumscrie ipotezei surprinderii ei, aproape de locul comiterii infracțiunii, cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a o presupune participant la infracțiune, prevăzută în teza finală a art. 293 alin. (2) C. proc. pen., subzistența acestei ipoteze fiind condiționată, implicit, și de proximitatea momentului surprinderii de cel al săvârșirii faptei, exigență neîndeplinită în cauză.

În consecință, în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție conchide că lipsirea de libertate a persoanei vătămate Î. a avut caracter ilegal, deoarece nu s-a realizat în condițiile stării de flagranță prevăzută în art. 293 alin. (1) teza finală sau de cvasi-flagranță prevăzută în art. 293 alin. (2) C. proc. pen. Pe cale de consecință, fapta reținută în sarcina recurentului sub forma de participație a instigării realizează toate cerințele de conținut obiectiv prevăzute de lege, criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.

Invocând incidența motivului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a susținut că fapta concretă reținută în sarcina sa prin decizia recurată, astfel cum a fost descrisă în paragraful destinat analizei în drept a infracțiunii de instigare la lovire sau alte violențe, nu îndeplinește elementele de tipicitate prevăzute de lege, întrucât, pe de o parte, constă într-o inacțiune, care nu poate constitui o formă de instigare, iar pe de altă parte, se circumscrie unei instigări implicite la lovirile și violențele inerente lipsirii de libertate a persoanei vătămate și care, prin urmare, sunt absorbite în conținutul infracțiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen.

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la această infracțiune, comună celei reținute cu privire la instigare la lipsire de libertate în mod ilegal, este cea redată detaliat anterior, la pct. 2 din prezentele considerente.

Datele factuale reținute de instanța de apel sub aspectul infracțiunii de referință vizează lovirea persoanei vătămate, în mod repetat, de către inculpații B., C., D., E. și F., la îndemnul inculpatului A., imediat după ce aceasta a căzut pe scările primăriei (la revenirea ei în sediul instituției), urmată de agresiunile suferite de Î. după imobilizarea și îndepărtarea sa prin târâre din holul primăriei (unde se afla și sediul poliției) în clădirea ce se construia în spatele sediului primăriei și până la prezentarea organelor de poliție.

Fără a contesta, în mod expres, existența unei atare configurări factuale a infracțiunii analizate și raportându-se strict la argumentele expuse în decizia recurată în paragrafele rezervate analizei în drept a infracțiunii, recurentul inculpat A. a susținut că acestea conduc la concluzia condamnării sale exclusiv pentru atitudinea pasivă adoptată față de suferințele persoanei vătămate pe durata privării sale de libertate, instanța de apel apreciind că, prin instigarea celorlalți inculpați la săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ar fi instigat, implicit, și la săvârșirea infracțiunii de lovire sau  alte violențe.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că o atare poziție a recurentului reflectă valorificarea limitată și selectivă a considerentelor deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin accentuarea numai a chestiunilor factuale sintetic reținute, la analiza în drept a faptei, cu ignorarea totală a ansamblului argumentelor factuale pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea instanței de apel.

Relevante, în acest sens, sunt atât aspectele detaliate în decizia penală recurată, redate la pct. 2 al prezentei hotărâri, în care instanța de apel a prezentat situația de fapt stabilită cu titlu definitiv, cât și cele expuse în aceeași hotărâre, în care a fost evaluat materialul probator ce susține situația de fapt și argumentele pentru care soluția de achitare dispusă de prima instanță este greșită, iar apărările inculpaților - nesusținute. O atare argumentație relevă neechivoc concordanța dintre acuzația concretă adusă inculpatului și tiparul legal al incriminării prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen.

În acest context, descrierea în drept a infracțiunii analizate (respectiv, acțiunea inculpatului A. de a-i determina pe coinculpații B., C., D., E. și F. să-l lipsească de libertate pe Î., pentru un interval de timp de circa 20-25 de minute, timp în care acesta din urmă a fost agresat și a suferit leziuni) și aspectele reținute în analiza laturii subiective a infracțiunii, ce nu pot fi cenzurate în această procedură (în sensul că inculpatul a săvârșit fapta cu intenția indirectă prevăzută în art. 16 alin. 3 lit. b C. pen., întrucât, în momentul în care i-a determinat pe coinculpați să îl lipsească de libertate pe Î., a prevăzut că această acțiune concertată a celor cinci era de natură să producă victimei suferințe fizice, însă i-a fost indiferent rezultatul), nu afectează în substanță caracterul coeziv al expunerii de ansamblu a elementelor factuale de conținut esențiale pentru acuzația de instigare la lovire sau alte violențe adusă acestuia.

Fiind singulare în economia motivării deciziei recurate, aceste mențiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casație, prioritar și independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecății, deoarece un atare demers ar avea semnificația cenzurării legalității hotărârii definitive prin raportare la împrejurări factuale restrânse în mod arbitrar și, astfel, diferite, în substanță, de cele reținute cu autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susținerile recurentului A. vizând condamnarea sa nelegală pentru instigare implicită la lovire sau alte violențe reflectă valorificarea speculativă în apărare a acelorași mențiuni singulare regăsite în decizia instanței de apel.

Or, în evaluarea legalității hotărârii definitive, instanța de casație nu se poate limita la a reține selectiv anumite elemente factuale vizând conținutul concret al infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea unei persoane, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării cât mai precise a conținutului faptelor real reținute prin decizia definitivă, chiar și atunci când multitudinea elementelor ce caracterizează aceste fapte par a spori dificultatea unui atare proces. Demersul instanței de casație este, însă, în mod inerent, limitat de însuși scopul căii extraordinare de atac prevăzute în art. 433 și urm. C. proc. pen. și de cazurile (preponderent de drept substanțial) în care ea poate fi exercitată.

Prin urmare, evaluarea instanței supreme nu ar putea fi extinsă la chestiuni care excedează acestor cazuri și care antamează, în realitate, exclusiv chestiuni de apreciere în fapt a datelor factuale proprii cauzei.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al susținerilor inculpatului A., reținând că fapta imputată acestuia s-a concretizat, în principal, într-o acțiune, respectiv, în îndemnul adresat coinculpaților-coautori de a o lovi pe persoana vătămată Î., după ce aceasta din urmă căzuse pe scările de acces dintre parterul și etajul 1 al clădirii primăriei, îndemn factual reținut explicit prin decizia recurată și valorificat ulterior în drept.

Instanța de apel a stabilit, cu titlu definitiv, că același îndemn a constituit, în împrejurările descrise, și elementul declanșator al privării de libertate a persoanei vătămate de către coinculpați, proces pe durata căruia ei au continuat să agreseze victima, acțiunea violentă încetând imediat după prezentarea organelor de poliție.

Datele factuale ale cauzei relevă, prin urmare, în mod neechivoc, că atât actele de violență, cât și cele de privare de libertate exercitate de coinculpați asupra persoanei vătămate Î., la data de 28 iunie 2012, în intervalul orar 11.40 - 12.00/12.05, au fost determinate de îndemnul recurentului A., context în care concluziile instanței de apel, vizând indiferența manifestată de acesta din urmă la strigătele de durere ale persoanei vătămate pe durata privării de libertate, nu pot primi semnificația atribuită în motivele scrise de recurs în casație, respectiv, aceea a condamnării sale doar pentru atitudinea pasivă anterior descrisă.

În acest ultim sens, Înalta Curte de Casație și Justiție face trimitere la considerentele expuse în precedent și subliniază că verificarea legalității hotărârii definitive în procedura recursului în casație implică identificarea conținutului factual concret și complet al infracțiunilor pentru care s-a dispus o soluție definitivă și, raportat la acesta, a incidenței unor eventuale motive de casare. Or, în raport de acuzația penală efectiv adusă inculpatului, decizia recurată reflectă și clarifică împrejurările faptice imputate acestuia.

În mod asemănător, hotărârea instanței de apel relevă neechivoc actele de agresiune exercitate de coinculpați, la îndemnul recurentului inculpat A., asupra persoanei vătămate, la momentul lipsirii sale de libertate, care au continuat pe toată durata acesteia, până la prezentarea organelor de poliție, dar și urmările acestora, plasându-le astfel, în mod obiectiv, în afara celor inerente privării ilegale de libertate.

Rezultă, astfel, că activitatea infracțională derulată de coinculpați la data de 28 iunie 2012, la îndemnul recurentului A., s-a concretizat nu doar în lipsirea persoanei vătămate Î. de libertate de mișcare pe o durată de aproximativ 25 de minute, dar și în exercitarea unor acte de violență fizică ce excedau naturii și intensității violențelor inerente privării sale de libertate, acte care se circumscriu conținutului obiectiv al infracțiunii distincte prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.

În consecință, în cauză este nesusținută aserțiunea inculpatului A. în recurs în casație, vizând absorbirea actelor de violență la care a fost supusă victima Î. în conținutul obiectiv al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, reținerea celor două infracțiuni în concurs real corespunzând unei corecte aplicări a legii.

Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate numai criticile recurentului inculpat cu privire la infracțiunea de uzurpare a funcției, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 303 din 10 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori.

A casat, în parte, decizia atacată și, rejudecând:

A descontopit pedeapsa principală rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare și 5.000 lei amendă penală aplicată recurentului inculpat, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uzurpare a funcției, prevăzută în art. 300 C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, la care se adăugă un spor de 2 luni închisoare, reprezentând o treime din pedeapsa de 6 luni închisoare, precum și pedeapsa amenzii de 5.000 lei calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare și 5.000 lei amendă penală.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate, care nu contravin prezentei.

A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 10 martie 2020 emis de Judecătoria Rădăuți în baza sentinței penale nr. 233 din 27 martie 2019 a aceleiași instanțe și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii potrivit dispozițiilor prezentei decizii.