ÎCCJ, decizie (scj.ro #150124)

Abuz în serviciu. Funcționar public

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Indice alfabetic:

Drept penal

-

abuz în serviciu

-

funcționar public

C. pen.,

art. 175, art. 297

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 304/RC din 27 septembrie 2018

Prin sentința penală nr. 2590 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul București a hotărât, între altele, următoarele:

b) În baza dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A.

c) În baza dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A.

d) În baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 16 decembrie 2014 și din 23 ianuarie 2015).

e) În baza dispozițiilor art. 301 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 5 noiembrie 2013 - societatea B.).

f) În baza dispozițiilor art. 301 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 5 noiembrie 2013 - societatea C.).

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.

b) În baza dispozițiilor art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., a condamnat-o pe inculpata D.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin decizia nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise, între altele, apelurile declarate de procuror și inculpații A. și D. împotriva sentinței penale nr. 2590 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, cu privire la individualizarea pedepselor.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație inculpații.

În cererile de recurs în casație formulate, inculpații A. și D. au invocat, în principal, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații A. și D. împotriva deciziei nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curții de Apel București, Secția I penală.

Analizând recursurile în casație potrivit art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt nefondate, în principal, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpații A. și D. aduc critici comune deciziei penale atacate, susținând, în primul rând, că sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016. Inculpații au susținut că, cel mult, se poate constata încălcarea unor prevederi din O. U. G. nr. 34/2006, fapte care sunt sancționate contravențional, neintrând în sfera ilicitului penal.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017).

Examinând ambele recursuri în casație, în limitele impuse prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că faptele reținute în concret în sarcina inculpaților A. și D. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu (fapte săvârșite de ambii inculpați), în principal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Se constată că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au reținut aceeași situație de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză. Așa cum s-a arătat, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunilor pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție, pornind de la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârile atacate, referitor la infracțiunile de abuz în serviciu, cu privire la recurentul inculpat A., constată că în sarcina acestuia s-a reținut că, în calitate de director general administrativ la Universitatea de Medicină și Farmacie E., nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire și derulare a contractelor de achiziție publică încheiate de instituția publică Universitatea de Medicină și Farmacie E. cu societățile F. și G., în sensul favorizării acestor societăți în detrimentul celorlalți agenți economici ofertanți, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul A., în aceeași calitate, împreună cu inculpata D., director tehnic în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E., nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire și derulare a contractelor de achiziție publică încheiate de instituția publică Universitatea de Medicină și Farmacie E. cu societatea H., în sensul favorizării acestei societăți în detrimentul celorlalți agenți economici ofertanți, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Cu privire la inculpata D., s-a reținut că la data de 14 ianuarie 2015, în calitate director tehnic în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E., a primit o sumă de bani de la numita I., reprezentantă a societății H., pentru a nu-și îndeplini în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, respectiv pentru a oferi un tratament preferențial, avantajos, în legătură cu contractele încheiate de societatea de mai sus cu Universitatea de Medicină și Farmacie E., fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. și ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.

Cu privire la argumentele inculpaților referitoare la faptul că nu au fost încălcate norme din legislația primară care ar conduce la neconcordanța între fapta reținută și modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat infracțiunile de abuz în serviciu reținute în sarcina ambilor inculpați având în vedere efectele Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, cu privire la lipsa prevederii în legea penală a neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu prin raportare la obligații regăsite în acte normative infra legale sau documente interne ale angajatorului. Aceasta a făcut ca instanța de apel să constate că acuzația adusă inculpaților îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de abuz în serviciul reținute în sarcina lor.

În analiza acestei chestiuni de drept, și Înalta Curte de Casație și Justiție se raportează atât la dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, cât și la considerentele acesteia, întrucât, într-o jurisprudență constantă, instanța constituțională a arătat că deciziile sale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează (în acest sens Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011).

De asemenea, se constată că inculpata D. a susținut că infracțiunea de abuz în serviciu, reținută în sarcina sa, nu există, întrucât legiuitorul nu s-a conformat obligației impuse prin Decizia nr. 392/2017 de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei și nu a modificat, înăuntrul celor 45 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dispoziția legală în sensul celor stabilite de instanța de contencios constituțional.

Cu privire la susținerile recurentei inculpate D., în sensul că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și-au încetat efectul ca urmare a pasivității legiuitorului pe o durată mai mare de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, operând practic o dezincriminare a infracțiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în primul rând, că această decizie nu este una de constatare a neconstituționalității textului incriminator, ci este o „decizie interpretativă.”

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că Decizia nr. 392/2017 face trimitere la Decizia nr. 405/2016, în considerentele căreia instanța de contencios constituțional a explicat în mod complet și coerent sintagma „îndeplinește prin încălcarea legii”, ce intră în elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Curtea Constituțională a statuat că principiul legalității incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență). Așa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului. Instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că instanța constituțională nu a înlăturat textele de lege ca fiind neconstituționale, ci a interpretat în sensul prevăzut de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care impun ca o lege să fie

clară și predictibilă

) o sintagmă neclară folosită în articolul de lege. Jurisprudența Curții Constituționale conține numeroase decizii de interpretare care au stabilit înțelesul unei noțiuni din cuprinsul normei legale (Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 563 din 3 iulie 2014; Decizia nr. 563 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 422 din 16 iunie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012).

Așadar, textul legal analizat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 este

constituțional

dacă sintagma contestată se interpretează în sensul celor statuate de Curtea Constituțională, ceea ce înseamnă că, și în absența intervenției legiuitorului, norma de incriminare a abuzului în serviciu este în vigoare și își produce efectele, însă în limitele stabilite de Curtea Constituțională. În mod evident, u

rmare a deciziilor pronunțate de

Curtea Constituțională,

a

intervenit o modificare a laturii obiective

a infracțiunii de abuz în serviciu, în sensul că această infracțiune poate fi reținută numai în cazul în care subiectul activ încalcă o dispoziție conținută într-o lege,

ordonanță

sau o

ordonanță

de urgență.

Analizând efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpaților A. și D., se constată că instanța de apel a reținut că procedura operațională referitoare la achizițiile publice existente la nivelul Universității de Medicină și Farmacie E. se derula în conformitate cu prevederile O. U. G. nr. 34/2006, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul acestei proceduri, ambii inculpați erau abilitați, prin funcțiile deținute în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E. (A., director general administrativ și D., șeful serviciului tehnic), să verifice modul de organizare a achizițiilor publice, în sensul respectării dispozițiilor prevăzute în O. U. G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Instanța de apel a mai reținut că ambii inculpați aveau atribuții directe referitor la modul de organizare a achizițiilor publice, în sensul respectării dispozițiilor referitoare la derularea și încheierea contractelor, atribuții pe care le-au încălcat și au acordat prioritate societăților, așa cum s-a analizat anterior (tratamentul preferențial acordat societăților din cercul de interes al inculpaților A. și D., în sensul încredințării directe de lucrări, cu încălcarea prevederilor O. U. G. nr. 34/2006, respectiv art. 2 lit. a - privind promovarea concurenței între operatorii economici, respectiv a prevederilor art. 23 privind obligația de a nu diviza contractul de achiziție publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au același obiect).

Ambele instanțe au reținut în mod expres că, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpații A. și D. au încălcat dispoziții din legislația primară, respectiv art. 2 lit. a) - privind promovarea concurenței între operatorii economici și art. 23 - privind obligația de a nu diviza contractul de achiziție publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au același obiect din O.U.G. nr. 34/2006. Sub acest aspect, se constată că inculpații nu și-au îndeplinit atribuțiile de atribuire și derulare a contractelor de achiziție publică încheiate de instituția publică Universitatea de Medicină și Farmacie E. cu societățile F., G. și H., în mod corespunzător, cu încălcarea unor dispoziții dintr-un act normativ cu delegare legislativă, astfel că faptele acestora se încadrează în exigențele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu.

O altă critică a inculpatului A. a vizat lipsa de preocupare a instanțelor de fond și apel în a analiza dacă prin faptele reținute în sarcina acestuia s-a cauzat un prejudiciu Universității de Medicină și Farmacie E.

Contrar celor susținute de inculpatul A., se constată că instanța de apel a analizat și aceste aspecte, arătând că inculpații, prin prisma funcțiilor deținute în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E., nu au organizat licitație publică cu privire la lucrările care erau necesare, deși aveau această posibilitate, ci au procedat la atribuirea directă a contractelor și au favorizat societăți în detrimentul altor agenți economici, ceea ce a condus la pagube materiale, în sensul că unele lucrări au fost realizate necorespunzător sau chiar deloc. Așadar, s-a produs o pagubă și au fost vătămate, în același timp, și interesele legitime ale Universității de Medicină și Farmacie E.

Rezultă, așadar, că faptele inculpaților corespund tiparului de incriminare al infracțiunii de abuz în serviciu, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma penală de incriminare, neputându-se constata că aceste fapte constituie doar contravenții.

Împrejurarea că prin dispozițiile art. 293 lit. a) din O. U. G. nr. 34/2006 sunt sancționate contravențional fapte similare celor pentru care au fost condamnați inculpații nu este suficientă pentru înlăturarea răspunderii penale.

Trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al incidenței răspunderii contravenționale față de răspunderea penală. Astfel, conform art. 296 din O. U. G. nr. 34/2006: „Contravențiilor prevăzute la art. 293 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare”, iar potrivit art. 1 din acest ultim act normativ: „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.”

Pe de altă parte, există o evidentă diferență între conținutul faptelor incriminate de legea penală și cele descrise de O. U. G. nr. 34/2006 ca temei al răspunderii contravenționale, cele din urmă neprevăzând elemente de prejudiciu sau de vătămare a intereselor legale ale altei persoane.

Or, răspunderea penală a fost atrasă în speță nu doar de nerespectarea prevederilor O. U. G. nr. 34/2006 (ca act normativ special aplicabil activității de serviciu desfășurată de inculpați), ci tocmai pentru că faptele săvârșite de inculpați nu au constituit simple contravenții, ci au depășit cu mult sfera abaterilor sancționate de O. U. G. nr. 34/2006, producând urmări specifice infracțiunii de abuz în serviciu.

În continuare, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând criticile recurentului inculpat A. referitoare la faptul că nu i se poate atribui calitatea de funcționar public, întrucât era angajat potrivit Legii nr. 1/2011 din 5 ianuarie 2011 - Legea educației naționale, și nu potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, constată următoarele:

Instanța de apel a reținut că inculpații A. și D. îndeplineau funcțiile de director general administrativ, respectiv director administrativ financiar - șef serviciu tehnic, fiind angajați în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E., instituție de învățământ publică. De asemenea, s-a reținut că, în aceste calități, au exercitat funcții specifice în cadrul unei autorități publice, funcții ce intră în sfera calității de funcționar public, instanța de apel stabilind cu claritate incidența dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.

Concluzia a fost în mod just argumentată prin referiri la dispozițiile legale incidente, dar și la decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate prin mecanismele de unificare a practicii judiciare și decizii ale Curții Constituționale.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, este definită în art. 175 C. pen., care prevede că funcționarul public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, declarând neconstituționale dispozițiile art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea

art. 253

1

C. pen. anterior, Curtea Constituțională a statuat următoarele: „semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de funcționar au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (...) În legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic.”

De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.”

Chestiunea privind statutul funcționarilor publici a fost tranșată și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 26/2014, publicată în M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015 și prin Decizia nr. 8/2017, publicată în M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017, de altfel, invocate de instanța de apel în considerentele deciziei penale atacate.

Astfel, prin Decizia nr. 26/2014 a fost interpretată, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., sintagma „funcție publică de orice natură” ca definind „o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este înțeleasă în dreptul administrativ”, reținându-se că noțiunea de „funcționar public este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”

Instanța supremă a analizat conținutul noțiunii de „funcție publică”, dar și corelația cu „interesul public” și noțiunea de „serviciu public”, stabilind că „funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, iar interesul public este acel interes care implică garantarea și respectarea de către instituțiile și autoritățile publice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de Constituție, legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte. Așadar, conceptul de funcție publică se află în strânsă corelație cu noțiunea de interes public, ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat. Or, funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal. Noțiunea de serviciu public desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituții din administrația internă împărțită pe secții, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății.”

În plus, prin aceeași Decizie nr. 26/2014, s-au reținut următoarele: „între autoritatea publică și persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligația să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcționarilor publici prevăzuți de art. 175

alin. (1)

C. pen. - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308

alin. (1)

C. pen. - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.”

Totodată, prin Decizia nr. 8/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017), s-a reținut că „legiuitorul a urmărit, prin modul de reglementare a ipotezei prevăzute la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., folosirea sintagmei

funcție publică de orice natură

cu scopul eliminării oricărei suprapuneri cu noțiunea de

funcție publică

în accepțiunea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilind sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în sensul legii penale și rolul de a nu restrânge categoria funcționarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. la categoria funcționarilor publici prevăzută în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”

De asemenea, prin decizia de mai sus, s-a statuat că „sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcții specifice în cadrul unui sistem public și finanțarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcția specifică.”

Universitatea de Medicină și Farmacie E. este o instituție publică de învățământ superior și funcționează în temeiul Legii nr. 1/2011 - Legea educației naționale. Conform art. 1 din această lege: „Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învățătură pe tot parcursul vieții. Legea reglementează structura, funcțiile, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ de stat, particular și confesional.” Potrivit art. 3 lit. f) din lege, unul dintre principiile care guvernează învățământul superior din România este principiul răspunderii publice - în baza căruia unitățile și instituțiile de învățământ răspund public de performanțele lor. De asemenea, potrivit art. 118 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, sistemul național de învățământ superior se bazează pe principiul răspunderii publice. În plus, este reglementat rolul statului în învățământul superior, iar conform art. 222 și art. 223 din Legea nr. 1/2001, finanțarea învățământului superior de stat se asigură din fonduri publice, instituțiile de învățământ superior de stat funcționând ca instituții finanțate, în principal, din fondurile alocate de la bugetul de stat, precum și din venituri extrabugetare și din alte surse, potrivit legii.

În concluzie, în speța de față, calitatea în care a acționat inculpatul A. se circumscrie noțiunii de funcționar public în sensul legii penale, acesta îndeplinind, la data săvârșirii faptei, funcția de director general administrativ în cadrul Universității de Medicină și Farmacie E., fiind angajat în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, având obligația de a presta munca sub autoritatea angajatorului, persoană de drept public, finanțată din fonduri publice, fiind astfel incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și D. împotriva deciziei nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curții de Apel București, Secția I penală.