ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1023/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.04.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 4731/06.03.2017 și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a plății creanței în cuantum de 322.367,65 RON, compusă din suma de 3.288,65 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu material, suma de 6.956 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 312.123 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu moral.

Prin sentința civilă nr. 4086 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamantul B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs invocat, recurentul a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 26 din Norma CSA parte integrantă a ordinului CSA nr. 14/2011, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, art. 1387 alin. (1) C. civ., art. 1391 alin. (1) C. civ.

A susținut recurentul că instanța de fond a reținut, cu încălcarea legii, că potrivit Legii nr. 213/2015 cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări. Or, din prevederile menționate, cheltuielile de judecată sunt parte integrantă din creanța de asigurări ce rezultă din contractul de asigurare, contractul RCA, prin art. 26 din Ordinul 14/2011 obligând asigurătorul să plătească și cheltuielile de judecată efectuate de recurentul-reclamant. Instanța de fond s-a raportat în mod greșit la art. 2214 C. civ., articol care reglementează asigurarea facultativă de bunuri, cum ar fi asigurarea CASCO.

În privința daunelor morale, recurentul a susținut că instanța de fond a reținut, cu încălcarea legii, că pârâtul s-a raportat în mod corect la "un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale", că procedura utilizată de pârâtă nu este rigidă, ci cuprinde mai multe criterii ce reglementează ipoteze diverse, făcând posibilă încadrarea cât mai obiectivă și corespunzătoare a situației reale și a împrejurărilor specifice fiecărei cereri de acordare a daunelor morale", raționament care încalcă atât litera legii cât și principiul avut în vedere la edictarea art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

A mai susținut recurentul că instanța de fond a reținut dispozițiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, care nu sunt incidente în cauză raportat la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv 25.06.2012, deoarece norma în discuție a intrat în vigoare la data de 01.01.2015.

Dispozițiile art. 50 sunt identice cu cele ale art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziții aplicabile în speță, care prevăd criteriul jurisprudențial în demersul de cuantificare a daunelor morale.

În speță, prima instanță nu s-a referit deloc la jurisprudența în materie, deși trimiterea la aceasta este prevăzută de lege ca fiind aplicabilă în demersul de cuantificare a daunelor morale.

Durata îngrijirilor medicale nu trebuie să fie unicul criteriu pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudicii morale rezultate din atingeri aduse integrității corporale, aceasta noțiune fiind de altfel concepută în vederea aplicării legislației penale pentru a evalua gravitatea faptei și nu de a dimensiona prejudiciul .

Raportarea exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparației integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 alin. (1) C. civ.

La stabilirea prejudiciului moral trebuia să se rețină un cumul al mai multor criterii, cum ar fi indicatorii medico-legali, durata menținerii consecințelor vătămării, impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieții victimei, în funcție de modul specific de reactivitate la traumă, consecințele în plan fizic și psihic al urmărilor leziunilor suferite.

Instanța de fond, raportându-se la unul dintre motivele contestației reclamantului, acela potrivit căruia FGA a stabilit în mod arbitrar cuantumul daunelor morale (prin folosirea unor praguri valorice standardizate), apreciază în flagrantă contradicție cu legea că aceasta critică nu ar fi întemeiată, motivat de faptul că acest mod de cuantificare are la bază o procedură adoptată prin decizia FGA nr. 142/26.05.2016, ce reprezintă o procedură internă validată de asigurător.

Selecția de practică numită impropriu "Ghidul FPVS" (Fondul de Protecție a Victimelor Străzii) pentru soluționarea daunelor morale" a fost emis pro causa de către o persoană juridică (asociație) care are rolul de organism de plată a despăgubirilor (inclusiv a daunelor morale) în cazul accidentelor auto, în condițiile stabilite prin ordinul CSA nr. 1/2008.

Fondul de Protecție a Victimelor Străzii este, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, o asociație constituită din toți asigurătorii autorizați, este condus de un consiliu director format din 5 membri, care sunt supuși avizului prealabil al Comisiei de Supraveghere a Asiguraților, însă acesta nu reprezintă un terț imparțial în materia asigurătorilor, acesta având interese comune cu societățile de asigurare existente pe piață, având drept scop de a achita despăgubiri în situațiile prevăzute de lege, ci nu acela de a emite ghiduri privind acordarea de daune.

Emiterea Ghidului reprezintă o depășire a sferei de activitate reglementate prin legea specială, emiterea acestui act reprezentând o încălcare a capacității speciale de folosință a fondului.

În afara lipsei de aplicabilitate a mențiunilor "Ghidului" la cazul dedus judecății, recurentul a susținut că deși la bază se afirmă că are la bază o sursă obiectivă - selecția de practică judiciară conținută de acesta este în mod evident afectată de subiectivism, lucrarea bazându-se pe media aritmetică a unor sume acordate de către instanțe având în vedere soluții din anii 2006-2010.

În speță, a susținut recurentul că reținând că procedura internă standardizată de cuantificare a daunelor morale, procedură aprobată printr-o decizie internă a FGA este în măsură a asigura un tratament echitabil, prima instanță lipsește de eficiență posibilitatea conferită de lege celor vătămați în drepturile lor de a obține controlul de legalitate al actelor emise de FGA.

De vreme ce instanța de fond apreciază că deciziile interne ale emitentului actului administrativ sunt mai presus de lege și de principiul reparării integrale a prejudiciului, de art. 1397 alin. (1) și art. 1391 alin. (1) C. civ., înseamnă că prin decizia nr. 142 FGA a statuat într-o manieră ce nu poate fi cenzurată pe cale judecătorească asupra modului în care se cuantifică daunele morale în România. FGA și-a constituit practic propriile reguli, utilizând tabelul FPVS ridicându-l la valoare de lege, iar instanța învestită cu controlul legalității deciziilor individuale are, potrivit raționamentului instanței de fond, un rol diminuat în cuantificarea daunelor morale, fiind necesar a se raporta la cât de echitabil și transparent este procesul și nu la individualizarea actului de justiție potrivit propriei percepții.

În concluzie, a susținut recurentul că prin afirmația conform căreia "prejudiciile morale nu pot fi reparate prin echivalentul lor în bani" (par. 4, pag. 10) instanța de fond neagă însăși art. 1391 C. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanței de fond, Înalta Curte constată că recursul este fondat, îl va admite, va casa în parte sentința atacată, va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale și va menține în rest sentința recurată, fiind în mod legal respinsă cererea cu privire la daunele materiale solicitate.

Reclamantul B. a formulat cerere de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat despăgubiri din disponibilitățile FGA în sumă de 322.367,65 RON, din care 3.288,65 RON despăgubiri pentru prejudiciul material, suma de 6.956 RON taxă judiciară de timbru, suma de 312.123 RON cu titlu de daune materiale, ca urmare a evenimentului rutier din data de 25.06.2012.

Prin decizia nr. 4731/06.03.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost admisă cererea de plată formulată de reclamantul B. pentru suma totală de 20.865,82 RON, din care 19.250 RON cu titlu de daune morale, suma de 1.615,82 RON cu titlu de daune materiale, fiind respinsă cererea de plată cu privire la suma de 301.501.83 RON.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, suma de 63 RON privește efectuarea unei expertize medico-legale, suma de 1.203,60 RON privește efectuarea unei expertize tehnice-auto, ambele în dosarul penal nr. x/2012, în care, prin ordonanța din data de 08.04.2014, s-a dispus clasarea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii de către doamna C. a infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (verso fila x); suma de 6.956 RON a fost achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru în dosarul nr. x/2015.

În mod corect a reținut instanța de fond, raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.", dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, care definesc creanțele de asigurări ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;", art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Raportat la aceste dispoziții, în mod corect instanța de fond a constatat că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamant în soluționarea litigiului civil, determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, sau contravaloarea cheltuielilor avansate pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală și tehnică auto în cadrul unui dosar în care s-a dispus clasarea urmării penale față de persoana împotriva căreia s-a formulat plângere penală de către reclamant, sumele solicitate cu titlu de onorariu expertiză medico-legală, onorariu expertiză tehnică auto și taxă judiciară de timbru nereprezentând creanțe de asigurări.

În ceea ce privește daunele morale, Înalta Curte constată întemeiate motivele de recurs invocate de recurent referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a raportat la jurisprudența instanțelor în ceea ce privește stabilirea cuantumului acestora, motive de recurs care atrag incidenta cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea sentinței si trimiterea spre rejudecare.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, constatând întemeiată decizia FGA a cărei anulare s-a solicitat. Pentru a stabili acordarea acestor sume, FGA a avut în vedere dispozițiile art. 49 din Ordinul C.S.A. nr14/2011, în forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale a unei persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

În analizarea acordării daunelor morale, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere și daunele morale, "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". A mai reținut instanța de fond că pârâtul a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale acordând un punctaj de 350 RON/zi de îngijiri medicale, reclamantul necesitând pentru vindecare 50-55 zile de îngrijii medicale. Pe de altă parte, a mai reținut că, dat fiind caracterul nepatrimonial al prejudiciului moral, nicio sumă de bani nu are capacitatea de a-l repara, astfel încât daunele morale nu pot fi reparate prin echivalentul lor în bani, întrucât viața omului, sănătatea, numele, onoarea persoanei nu pot fi evaluate în bani și prin urmare nu se poate pune problema reparării acestor prejudicii pe cale materială.

Or, stabilind aceste criterii, prin care practic și-a însușit daunele morale deja acordate de către FGA prin decizia emisă, instanța de fond nu a făcut altceva decât să ignore practic conținutul dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pe care le-a indicat în analiza acordării daunelor morale.

În ceea ce privește stabilirea cadrului legislativ în ceea ce privește acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că la momentul intervenirii accidentului rutier, respectiv la data de 25.06.2012, Norma A.S.F. nr. 23/2014 reținută de instanța de fond nu era în vigoare, însă dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (în vigoare la momentul producerii accidentului) au un conținut identic cu cele ale art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Conform art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, la stabilirea despăgubirilor se are în vedere, în ceea ce privește daunele morale, să fie în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Or, instanța de fond nu a avut în vedere nici practica judiciară depusă la dosarul cauzei de către reclamant, dar nici nu a întreprins niciun demers judiciar în cercetarea proprie sub aspectul analizei jurisprudenței instanțelor de judecată în stabilirea daunelor morale, nu s-a referit la consecințele suferite de către reclamant, raportat la jurisprudența instanțelor, din perspectiva intervenirii suferințelor reclamantului și incapacității acestuia de a desfășura anumite activități.

Cum elementul esențial al unei hotărâri judecătorești este motivarea, iar obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, omisiunea instanței de fond de a analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată privind daunele morale, raportat inclusiv la jurisprudența instanțelor, nu satisface exigențele desfășurării unui proces echitabil și nu permite instanței de control judiciar analiza celorlalte motive de recurs, echivalând cu nejudecarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de fond, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul reclamantului, va casa în parte sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, va menține în rest sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 4086 din 2 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2020.