ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1938/2019

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2019

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.06.2017 sub nr. x/2017 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. încuviințarea punerii în executare pe teritoriul României a Deciziilor din datele de 29.08.2013, 25.09.2013 și 16.11.2013 pronunțate în ds. 4150 I.D. 37398 de Circuitului Judecătoresc al Regiunii Cook, Illinois, Departamentul Regiunii, Divizia Legală.

Prin sentința civilă nr. 1498 din 17 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 133/A din 12 februarie 2018, a respins ca nefondat apel declarat de apelantul A. împotriva acestei sentințe.

În termen legal, împotriva deciziei cvile nr. 133/A din 12 februarie 2018, a formulat recurs recurentul reclamant A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecate la instanța de apel.

În susținerea primului motiv de recurs, întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că, raportat la dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să motiveze în ce constă contrarietatea manifestă sau vădită cu ordinea publică, în condițiile în care aria de aplicare a refuzului recunoașterii hotărârii străine a fost limitată de la momentul aplicării Regulamentului nr. 1215/2012 al UE (preluat de dispozițiile C. proc. civ.) privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, iar aceste prevederi - cadru stipulează ca nu orice încălcare a ordinii publice este relevantă, ci doar acele încălcări care sunt vădit incompatibile cu ordinea publică.

Se arată că obiectul acțiunii din SUA este o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală, iar obiectul cererii nu este un imobil aflat pe teritoriul României, astfel încât, potrivit art. 1080 din C. proc. civ. să fie atrasă competența exclusivă a instanțelor romane.

În ce privește temeiul de drept material, acesta rezultă din cererea de chemare în judecată intitulată plângere, iar în ce privește actele/contractele care au stat la baza hotărârilor, arată că acestea nu au relevanță, cât timp instanța română nu are competență exclusivă, aceste aspecte ținând de cercetarea fondului cauzei asupra cărei, potrivit dispozițiilor art. 1098 din C. proc. civ., instanța română nu se poate pronunța.

Recurentul mai invocă dispozițiile art. 1097 alin. (2) din C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 2565 alin. (2) din C. civ., arătând că instanța de apel avea posibilitatea, din materialul probator administrat, să aprecieze dacă hotărârile a căror recunoaștere se solicită sunt vădit incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român, ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului, întrucât instituția răspunderii civile delictuale există ca principiu în dreptul român, comunitar și nu contravine drepturilor fundamentale ale omului, dreptul la o reparație fiind un drept legitim unanim acceptat.

O altă critică în susținerea aceluiași motiv de recurs constă în aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., câtă vreme litigiul din SUA nu s-a purtat asupra unor imobile-terenuri, ci a avut ca obiect dreptul la repararea prejudiciului cauzat de pârâți prin activitatea frauduloasă de vânzare a acestor terenuri folosind banii recurentului, astfel încât instanța română nu are competență exclusivă, potrivit art. 1080 din C. proc. civ.

Se mai arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 1097 lit. f) din C. proc. civ., câtă vreme pârâții C. și D. au fost legal citați, conform înscrisurilor anexate în recurs. De asemenea, au fost demarate proceduri de executare silită împotriva tuturor pârâților, citațiile fiind trimise prin intermediul E., prin poștă cu confirmare de primire și de două ori prin curier, pârâții refuzând să primească citațiile. Prin neatacarea Deciziilor date de Curtea din llinois chiar în faza de urmărire pentru executare, se deduce că pârâții aveau cunoștință de acestea și că au înțeles să le accepte.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurent a fost întemeiat de acesta pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul apreciind că nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, regelemntat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., este o cauză de nulitate a hotărârii, fapt ce atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. Astfel, instanța de apel a arătat în motivare că nu poate verifica respecatrea dreptului la apărare și nu poate constata respectarea ordinii publice de drept privat internațional român, adoptând o atititudine pasivă, fără a prezenta un rol activ în aflarea adevărului, aceasta din urmă fiind o obligație a instanței și nu o opțiune. Se susține că instanța de apel ar fi trebuit să solicite reclamantului lămuriri sau explicații sau orice fel de probă care ar fi condus la dovedirea respectării ordinii de drept public internațional român și a dreptului la apărare, fără a se limita doar să constate că nu se poate pronunța asupra acestor chestiuni.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele din C. proc. civ.

Intimații-pârâți C., B. și D. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, motivat de împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 666 alin. (7) din C. proc. civ., hotărârea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată exclusiv cu apel, doar de către creditor, în 5 zile de la comunicare, iar în subsidiar ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de recurentul A. la data de 20 septembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește criticile încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1097 alin. (1) lit. a), c) și f) din C. proc. civ., Curtea constată că acestea pot fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se în fapt nerespectarea unor dispoziții procedurale și nu de drept material.

Susține recurentul că obiectul acțiunii din SUA l-ar constitui "o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală", respectiv "dreptul la repararea prejudiciului cauzat de pârâți prin activitatea de vânzare a acestor terenuri folosind banii reclamantului"-recurent, împrejurare ce ar rezulta din conținutul cererii de chemare în judecată intitulată plângere, cu care a fost investită instanța din SUA.

Curtea constata însă că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, obiectul judecății în fața instanței americane nu rezultă din conținutul hotărârilor judecătorești a căror executare silită s-a solicitat a fi încuviințată în prezenta cauză. Pe de alta parte, nici din actul de sesizare a instanței străine nu rezultă dacă hotărârile au avut la bază răspunderea delictuală sau răspunderea contractuală a pârâților. Astfel, contrar susținerilor recurentului și în acord cu instanța de apel, și instanța de recurs apreciază ca nu era lipsită de relevanță determinarea actelor/contractelor pe baza cărora a fost admisă acțiunea pentru repararea prejudiciului, ci aceasta era chiar esențială, în scopul analizării îndeplinirii condițiilor necesare pentru recunoașterea hotărârii străine. Față de această împrejurare, în mod corect au apreciat instanțele de fond că în cauză nu se poate constata respectarea ordinii publice de drept privat internațional român, având în vedere că potrivit legislației române nu poate fi angajată concomitent, pentru aceleași fapte, atât răspunderea delictuală cât și cea contractuală împotriva acelorași persoane.

Tot din această perspectivă, a obiectului acțiunii, care ar fi trebuit să rezulte cu certitudine și claritate din conținutul hotărârilor judecătorești a căror încuviințare se solicită, Curtea notează că deși recurentul susține că ar fi fost angajată răspunderea delictuală a pârâților, prin actul de sesizare a instanței recurentul a invocat o serie de convenții încheiate între părți și nerespectarea obligațiilor rezultând din acestea, ceea ce presupunea o răspundere contractuală și nu delictuală.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că inclusiv susținerile recurentului reclamant cu privire la obiectul hotărârilor judecătorești pronunțate de instanța americană sunt contradictorii. Astfel, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei sector 4 București, definitivă prin decizia civilă nr. 4771 din 13.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă, cu referire la hotărârile judecătorești pronunțate de instanța americană, recurentul reclamant susține că sumele la care au fost obligați pârâții intimați au ca izvor antecontractele încheiate de aceștia, în timp ce în prezenta cauză, susține că aceste hotărâri au ca obiect o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, dacă ar fi fost vorba de răspundere delictuală, Curtea constată și că, la data sesizării instanței americane, recurentul reclamant învestise deja organele judiciare din România cu o plângere penală împotriva acelorași pârâți și pentru aceleași fapte, cele două plângeri având un conținut aproape identic. În cauza penală din România, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, rămasă definitivă la data de 10.08.2012, se stabilise deja că susținerile numitului A. cu privire la existența unei înțelegeri frauduloase între B., C. și D. nu sunt susținute de ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Aceste statuări ale organelor de urmărire penală, confirmate de instanța penală în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului București, secția I Penală, au fost avute în vedere și de instanța civilă în soluționarea dosarului nr. x/2015 privind valabilitatea convenției autentificate sub nr. x/2009 de F. și G., în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 4771/13.12.2016 reținută ca fiind relevantă și de instanța de apel în prezenta cauză. Chiar dacă instanța civilă din România a fost sesizată în privința unora dintre convențiile încheiate de părți ulterior instanței americane, soluția instanței române s-a bazat pe o situație de fapt stabilită și analizată din perspectiva unei eventuale fraude de către organele judiciare din România, anterior sesizării instanței americane, astfel că în mod corect s-a apreciat că în cauză, în raport cu actele depuse la dosar, este incident și motivul de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Referitor la critica privind greșita reținere a motivului de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., Curtea constată că nici aceasta nu este fondată. Astfel, aceste dispoziții legale trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 1096 alin. (2) din același cod, potrivit cărora, dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părții în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Rezultă deci că pentru a se constata îndeplinită cerința respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citații sau invocarea unor prezumții precum cea potrivit căreia cei doi pârâți soți s-ar fi informat reciproc despre existența litigiului de pe rolul instanței americane sau cea potrivit căreia din neatacarea, în faza de urmărire pentru executare, a deciziilor date de Curtea din Ilinois, s-ar deduce ca pârâții aveau cunoștință de acestea și că ar fi înțeles să le accepte.

Referirea recurentului la dispozițiile art. 1096 alin. (3) din C. proc. civ. este lipsită de relevanță, câta vreme motivul de refuz a fost faptul că pe baza hotărârilor a căror executarea se solicită a fi încuviințată nu poate fi verificată respectarea dreptului la apărare al părții judecate în lipsă și care a pierdut procesul, și nu caracterul nedefinitiv al hotărârii străine.

Nefondate sunt și argumentele privind pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., față de prevedrile art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Sub acest aspect, instanța de recurs reține că potrivit dispozițiilor art. 1105 din C. proc. civ., cererea de încuviințare a executării trebuie întocmită în condițiile prevăzute la art. 1100 din același cod, textul de lege prevăzând în mod expres actele și dovezile ce trebuie atașate cererii. În aceste condiții, nu se poate imputa instanțelor de fond încălcarea principiului rolului activ al instanței, câtă vreme recurentul nu a respectat, el însuși, dispozițiile legale.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 133/A din 12 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 133/A din 12 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2019.