ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1247/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 21 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor existente la data încheierii contractului de credit nr. x din 7 ianuarie 2008, în sensul că toate sumele datorate de reclamanți în temeiul art. 8.1, 8.3, 9.1, 9.2, 11.1 din cadrul convenției de credit, se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor încasate excedentar, în raport de formula de calcul menționată în primul capăt de cerere și obligarea pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1271 C. civ. și Decizia 62/7.02.2017 a Curții Constituționale.

Prin sentința civilă nr. 7861/2017 din 1 noiembrie 2017, Judecătoria Târgu-Jiu, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secția a II-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II a civilă la data de 14 decembrie 2017 sub dosar nr. x/2017.

Prin sentința nr. 25 din 20 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Gorj și Judecătoria Târgu Jiu și s-a dispus trimiterea dosarului Curții de Apel Craiova.

Prin sentința nr. 37 din 2 aprilie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă.

La termenul din 26 iunie 2018 reclamanții au depus la dosar o precizare prin care solicită introducerea în cauză în calitate de pârâtă a D. S.R.L. ca urmare a cesiunii creanței intervenită la data de 26 septembrie 2017, creanță provenită din contractul de credit nr. x din 7 ianuarie 2008.

Prin sentința nr. 8/2019 din 16 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., prin care au invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii și au susținut că au fost greșit analizate prevederile art. 1271 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 465/2019 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 8/2019 din 16 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații pârâți C. S.A. și D. S.R.L..

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare invocat, recurenții-reclamanți critică decizia instanței de apel evocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 1271 C. civ.

Din punct de vedere al teoriei impreviziunii, recurenții-reclamanți arată că prin decizia nr. 623/2016 Curtea Constituțională a lămurit domeniul de aplicare a dispozițiilor legale. Astfel, s-a statuat că majorității contractelor de împrumut le este aplicabil cadrul legal de la acea dată și indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun - C. civ., care permitea aplicarea teoriei impreviziunii în temeiul art. 969 și 970 C. civ.

Se mai susține că s-a invocat prin motivele de apel că, deși art. 1271 alin. (1) C. civ. statuează în sensul că părțile sunt ținute să-și execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației, cu toate acestea la alin. (2) se menționează că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate dispune adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

În ceea ce privește readaptarea contractului, instanța trebuia să verifice următoarele condiții:

În ceea ce privește prima condiție, se susține că nu a mai fost respectat gradul de îndatorare stabilit prin Regulamentele BNR avut în vedere la data semnării contractului de credit. Astfel cum a rezultat din raportul de expertiză încheiat în cauză, gradul maxim de îndatorare de la data semnării contractului era de 35% conform răspunsului la primul obiectiv al expertizei.

Recurenții-reclamanți apreciază că și cea de-a doua condiție este îndeplinită, schimbarea împrejurărilor și întinderea acestora nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor în mod rezonabil în momentul încheierii contractului.

Se mai susține că, potrivit art. 43 din Regulament, s-a stipulat că la momentul acordării creditului, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul de îndatorare al solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis, aplicabil acestuia.

În concluzie, se afirmă că recurenții nu și-au asumat riscul schimbării împrejurărilor, mai ales că Banca avea obligația de a menține gradul de îndatorare în graficul de rambursare, dacă nu l-a menționat prin contract.

În final, recurenții-reclamanți susțin că și cea de a patra condiție este îndeplinită, în sensul că au încercat într-un termen rezonabil și cu bună-credință negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului, aspect care rezultă din multitudinea actelor adiționale semnate la contractul inițial.

Buna-credință a recurenților rezultă și din faptul că s-a solicitat adaptarea contractului prin suportarea în cote egale a diferențelor dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării.

În raport cu aceste considerente, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă, la 17 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, la 11 octombrie 2019, intimata-pârâtă D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30 ianuarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 februarie 2020, părțile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 21 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 2 iulie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut ca motiv de respingere a apelului dispozițiile art. 1271 C. civ., considerând nu se pot aplica în speța de față, în condițiile în care instanța nu a intrat în cercetarea fondului și nu a apreciat necesară verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile evocate, ajungându-se astfel la o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauzele contestate au caracter clar, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat, iar caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

În acest sens, nu se poate stabiliza/îngheța cursul de schimb CHF-LEU la momentul contractării creditului câtă vreme, prin contract, părțile au stabilit ca orice plată să se facă în moneda creditului, și nici nu se poate reține caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului în moneda acordată, întrucât aceasta se raportează la Directiva nr. 93/13 și la C. civ. de la 1864 aplicabil contractului, respectiv - art. 1584 și 1578. Legea consacră principiul nominalismului monetar și restituirea unui împrumut în aceeași monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor față de ambele părți.

Astfel, instanța nu poate aplica teoria impreviziunii prevăzută de art. 1271 noul C. civ., întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. prevede că acest text legal se aplică doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Analiza caracterului abuziv al unei clauze, vizând valabilitatea acesteia, nu se poate realiza decât prin raportare la momentul încheierii contractului în care aceasta este inserată, iar nu prin raportare la o dată ulterioară. Așa fiind, un dezechilibru între prestații, apărut în cursul executării contractului, nu poate fi avut în vedere, nefiind contemporan cu momentul încheierii acestuia.

Clauza care a dat naștere dreptului băncii de a încasa ratele în valută și obligației consumatorului de a plăti ratele în moneda creditului și a condus ulterior la un dezechilibru între prestații nu are, prin natura sa, un caracter abuziv.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, în cazul acestor contracte, cel mai adesea, creditul s-a acordat în franci elvețieni ca urmare a solicitării exprese a consumatorului, pentru care acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului sumei acordate, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Totodată, se reține că acele clauze contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul și referitor la care se solicita eliminarea din contracte constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Atât vechiul C. civ. (art. 1578), cât și noul C. civ. (art. 2.164) consacră, în materia împrumutului bănesc, principiul nominalismului monetar, potrivit căruia, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.

Astfel, potrivit art. 1578 din vechiul Cod (aplicabil în majoritatea cauzelor, conform principiului tempus regit actum și dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), "Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În acest context, nu se poate susține reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutații despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant cu variații minime pe o perioadă de peste 10 ani anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la acordarea creditului la care au avut acces atât banca, cât și împrumutații fiind acestea, că CHF era o monedă foarte stabilă, fiind greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului. Oricum, hipervalorizarea CHF a început la peste 3 ani de la data acordării creditului, așadar într-un interval de timp mult prea mare pentru a putea fi prevăzută la acel moment.

Așadar, cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, astfel cum a fost formulată, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual, prin raportare la ambele părți implicate și, o asemenea cerere, nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv-hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național cae se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În speță suntem în prezența unui împrumut în franci elvețieni, împrumutații primind o sumă de bani în această monedă și fiind obligat să restituie aceeași valută. Contractul de credit bancar, deși conține un element de risc valutar, aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât C. civ. de la 1864, cât și C. civ. actual, consacră în materia împrumutului principiul nominalismului monetar, potrivit căruia, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.

Tot în același context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat excluderea de la control, prin intermediul mecanismului clauzelor abuzive, a prevederilor legale dintr-un stat membru "în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare a acestora", în măsura în care ar fi vorba despre norme supletive.

Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficiență unor dispoziții normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluție care să excedeze dispozițiile legii naționale în materie.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Prin urmare, susținerile recurenților, potrivit cărora, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1271 C. civ. referitoare la impreviziune, se constată că nu pot fi primite.

Așadar, în cauza dedusă judecății, cele două instanțe au constatat în mod corect faptul că nu sunt întrunite condițiile necesare pentru aplicarea teoriei impreviziunii până la limita sa superioară, respectiv darea în plată a imobilului adus în garanție si stingerea obligațiilor reclamanților, neputându-se considera că evoluția cursului francului elvețian se circumscrie unui eveniment excepțional si exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului.

Raportat la existenta impreviziunii, este necesar ca circumstanțele noi să creeze un dezechilibru major si evident între prestațiile pe care părțile le au de efectuat, adică acest dezechilibru să fie atât de pregnant, încât l-ar pune pe debitorul obligației respective într-o situație extrem de gravă, dezavantajoasă, dacă si-ar îndeplini prestația.

De altfel, reclamanții și-au asumat riscul deprecierii monedei naționale în raport cu francul elvețian, obligându-se să ramburseze creditul și să plătească dobânzile în moneda în care s-a acordat împrumutul, adică în franci elvețieni, conform art. 11.1 din contractual de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 07.01.2008.

În aceste condiții, se constată că nu ne aflăm în prezența unui risc supraadaugat al contractului de credit, care nu a putut fi prevăzut de părțile contractante la data încheierii contractului de credit, recurenții neputând fi exonerați de la îndeplinirea obligațiilor de plată asumate.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. și D. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. și D. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2020.