ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 145/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 145/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la
Tribunalul București secția a
IV
-a civilă la 26 august 2005,
reclamanta B.A.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul
Finanțelor, Consiliul Local al Municipiului București, Primăria Municipiului
București, Prefectura Capitalei și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor
și Turismului - Autoritatea Navală Română, solicitând să se constate că
imobilul situat în București, proprietatea antecesorului său, S.L., a trecut
abuziv în proprietatea statului, să fie obligate pârâtele la restituirea în
natură și la plata de daune cominatorii în cuantum de 50 RON/zi de întârziere
de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data predării
imobilului, ori în subsidiar, a despăgubirilor ce se vor cuveni; să se constate
că în mod abuziv și filră titlu valabil a fost confiscată și trecută în
proprietatea statului nava maritimă „D.", ex „B.", ex „L.R." și
să fie obligați pârâții Statul Român și Autoritatea Navală la plata sumei de
3
.
000.000.000
euro, cu drept de majorare, reprezentând contravaloarea navei maritime. S-a solicitat,
totodată, obligarea acestor pârâți la plata folosului de tras, reprezentând
prejudiciul suferit prin neutilizarea navei pentru perioada ultimilor trei ani,
în cuantum de 1.000.000.000 RON, cu drept de majorare, și la plata
cheltuielilor de judecată.
În
motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este unică moștenitoare
a defunctului S.L., devenit prin Deciziunea nr. 5/285/1947 S.L. și că imobilul casă
de locuit a trecut
abuziv
în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr. 842/1941, iar vasul maritim
a fost confiscat și trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 3968/1940,
deposedarea fiind făcută pe criterii etnice.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ. și art. 1073 - 1075
C. civ..
La data de 9 ianuarie 2006, pârâta Autoritatea
Navală Română a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei calității sale procesuale
pasive, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 412/2002 are competență numai în
domeniul siguranței navigației.
La data de 24 februarie 2006, reclamanta
și-a precizat acțiunea, indicând în calitate de pârâți: Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, Consiliul Local București, Primăria Municipiului București,
Prefectura Capitalei, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și
Autoritatea Navală Română, reluând motivele de fapt și de drept invocate prin cererea
introductivă.
Tribunalul, din oficiu, a invocat excepția
necompetenței în soluționarea capetelor de cerere 4, 5 și 6, excepție ce a fost
pusă în discuție la termenul din 20 octombrie 2006.
Prin sentința civilă nr. 1318 din 20 octombrie
2006, Tribunalul București, secția a
IV
-a
civilă, a admis excepția necompetenței pe cererile 4, 5 și 6 și a declinat competența
soluționării acestora în favoarea Tribunalului Constanța, disjungând capetele de
cerere 1, 2 și 3 și formând un nou dosar.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
Constanța sub nr. 1811/118/2007.
La termenul de judecată din 26 martie 2007,
Tribunalul Constanța, secția civilă, a invocat din oficiu excepția necompetenței
materiale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 695 din 26 martie 2007, declinând
competența soluționării capetelor 4, 5 și 6 ale cererii în favoarea Tribunalului
București. S-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea
soluționării conflictului negativ de competență.
Prin decizia nr. 6223 din 1 octombrie 2007,
Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit competența soluționării capetelor
4, 5 și 6 din cererea reclamantei B.A.M. în favoarea Tribunalului București, reținând
că acesta este competent, ca instanță unde își au sediul pârâții.
S-a apreciat că, deși în discuție este
contravaloarea unei nave maritime confiscate în mod abuziv de stat, nu este atrasă
competența Secției maritime din cadrul Tribunalului Constanța, întrucât prin
acțiunea promovată reclamanta a urmărit
să-și valorifice dreptul la despăgubiri cuvenite, ca efect al preluării unei nave
în proprietatea Statului, și nu în temeiul art. 3 și 56 C. com..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a
IV
-a civilă sub nr. 4743/3/2008, la 5 februarie
2008.
În
ședința publică de la 21 martie 2008, reclamanta a învederat
că renunță la folosul de tras, tribunalul luând act de cererea precizatoare cu privire
la cadrul procesual.
Prin cererea precizatoare depusă de reclamantă
la 16 aprilie 2008, s-a arătat că se solicită, în contradictoriu cu pârâții Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor
și Turismului și Autoritatea Navală Română, să se constate că, în mod abuziv și
fără titlu valabil, în baza Decretului-Lege nr. 3908/1940 și a Legii nr. 119/1948,
nava maritimă D., ex B., ex L.R. a fost confiscată de la autorul său, M.L. și să
se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de
3.000.000.000 euro, cu drept de majorare, reprezentând contravaloarea navei confiscate,
cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la capetele de cerere 1 și 2,
reclamanta a învederat că în baza Legii nr. 3968/1940, antecesorului său i-au fost
înlăturate, ca efect al confiscării navei, drepturile de proprietate, administrare
și navlosire, astfel cum rezultă din actul depus la dosar („înscrierea diferențelor
mutații”). S-a susținut că deposedarea a fost abuzivă și nelegală, fiind încălcate
dispozițiile art. 480 C. civ..
La data de 5 iunie 2008, pârâtul Ministerul
Transporturilor a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității sale
procesuale pasive, motivat de dispozițiile art. 3 și 12 alin. (4) din O.G. 24/2003
pentru stabilirea unor măsuri de despăgubire în cadrul administrației publice centrale,
și a prescripției dreptului la acțiune, conform dispozițiilor art. 8 din Decretul
nr. 165/1958.
La data de 6 iunie 2008, pârâta Autoritatea
Navală Română a invocat, la rândul său, excepția lipsei calității procesuale pasive,
motivat de faptul că a fost înființată în temeiul art. 1
7
din Legea nr. 412/2002, ca instituție publică
cu personalitate juridică, cu finanțare extrabugetară, prin fuziunea Inspectoratului
Navigației Civile cu R.A. „Registrul Naval Român"
La 14 noiembrie 2008, pârâtul Statul Român
prin Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția netimbrării acțiunii,
față de temeiul acțiunii - art. 480 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 146/1997, precum
și excepția prescripției dreptului de acțiune în ceea ce privește cererea de despăgubiri
reprezentând contravaloarea navei confiscate în anul 1940.
Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie
2008 tribunalul a unit cu fondul în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepția
lipsei calității procesuale pasive a Autorității Navale, iar prin încheierea de
ședință din 23 ianuarie 2009 a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale
pasive a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.
La 29 mai 2009, pârâtul Ministerului Transporturilor
și Infrastructurii a susținut că actele depuse de reclamantă nu fac dovada că nu
s-a încasat nicio sumă din asigurarea cuvenită ca urmare a scufundării navei.
Prin sentința civilă nr. 1769 din 24 noiembrie
2010, Tribunalul București, secția a
IV
-a
civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active, pusă în discuție la
termenul din 17 noiembrie 2010, și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană
fără calitate procesuală activă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima
instanță a reținut, în esență, că din declarațiile autentificate din 19 august 1970
și, la Notariatul Sectorului 2 București rezultă că vasul maritim D. a fost proprietatea
lui M.L., care a cedat pentru o durată de 5 ani toate drepturile sale privind administrarea
și navlosirea lui I.L., despre această măsură irevocabilă fiind informat și Ministerul
Transporturilor.
S-a avut în vedere, totodată, fișa matricolă
a navei din care a rezultat că, prin actul de vânzare din 7 mai 1935, societatea
în nume colectiv „Frații L." prin asociația lichidatorilor săi au declarat
că au vândut liberă de orice sarcină nava B. lui M.L., titlul acestuia din urmă
rămânând valabil până în 1944, când nava s-a scufundat, așa cum rezultă din informațiile
deținute de Registrul englez de clasificare navală.
Prin urmare, prima instanță a concluzionat
că din niciunul dintre actele depuse nu rezultă că nava revendicată de reclamantă
ar fi fost proprietatea autorului acesteia, S.L.(L.).
Împotriva deciziei menționate a declarat
apel reclamanta B.A.M., precizând că, așa cum rezultă din actele de la dosar, M.L.
era unchiul antecesorului său, S.L. și că declarația legalizată din 1970 face dovadă
că toate drepturile privind administrarea și navlosirea navei D. au fost cedate
irevocabil lui I.L., acesta din urmă fiind una și aceeași persoană cu J.L., conform
actului de notorietate din 1938.
Curtea de Apel București, secția a
IV
-a civilă, prin decizia civilă nr. 768A
din 6 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că aceasta
nu a probat calitatea de moștenitoare a proprietarului navei maritime pentru numitul
I.L., care la momentul rechiziționării avea doar un drept de administrare și navlosire,
și nu un drept de proprietate.
De asemenea, s-a apreciat că nu se poate
reține calitatea reclamantei și a autorului său de moștenitori sezinari cu privire
la masa succesorală a defunctului M.L., în raport de dispozițiile art. 653
alin. (2) C. civ..
Împotriva deciziei menționate a declarat
recurs, în termenul legal, reclamanta B.A.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele
prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ..
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta
a susținut că soluția dată de instanțele de fond și apel excepției lipsei calității
procesuale active încalcă dispozițiile art. 653 alin. (2) C. civ., având în vedere
că la momentul decesului lui M.L., în plin război mondial, când confiscarea averilor,
prigoana și deportările evreilor erau de necontrolat, autorul său, J.(I.)L. nu putea
solicita trimiterea în posesiunea moștenirii fratelui său.
De asemenea, recurenta a precizat că nu
există acte de stare civilă privind nașterea sau decesul lui M.(M.)L., dispărut
în perioada 1940 - 1945 și având ca unic moștenitor pe fratele său I.L., tatăl antecesorului
reclamantei.
Pentru argumentele expuse s-a solicitat
desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de
fond, ca efect al reținerii calității procesuale a reclamantei.
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii
și Autoritatea Navală Română au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului
ca nefondat.
Examinând criticile invocate de reclamanta
recurentă, care se circumscriu în parte motivului de nelegalitate prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru
considerentele ce succed:
Instanța de apel a reținut corect că înscrisurile
depuse de reclamantă în dovedirea calității sale procesuale, respectiv actul emis
de L.R.S. - Registrul englez de clasificare navală și mențiunile din fișa matricolă
a navei demonstrează faptul că la momentul intrării în proprietatea Statului Român,
nava maritimă D., ex B., ex L.R. se afla în proprietatea lui M.L., titlul acestuia
rămânând valabil până în anul 1944, la momentul scufundării în portul Sevastopol.
Nu s-a contestat împrejurarea, reținută
de instanțele de fond și apel, că, așa cum rezultă din actul datat 17 decembrie
1939, M.L. a cedat administrarea și navlosirea vasului pentru o perioadă de 5 ani
fratelui său I.(J.)L., păstrându-și însă calitatea de proprietar.
Asupra acestei măsuri, dispuse în mod irevocabil
de fostul proprietar a fost informat și Ministerul Transporturilor din România,
astfel cum rezultă din documentul menționat.
Critica referitoare la lipsa de incidență
a art. 653 alin. (2) C. civ. este nefondată.
În
mod corect instanța de apel a considerat că nu poate fi reținută
calitatea de moștenitor sezinar a reclamantei cu privire la masa succesorală a defunctului
M.L..
Având în vedere că aceasta este moștenitor
nesezinar sunt aplicabile dispozițiile art. 653 alin. (2) C. civ., care prevăd o
procedură specială în ce privește intrarea în posesia moștenirii, ce are drept finalitate
verificarea vocației succesorale și întinderea drepturilor succesorilor care solicită
trimiterea în posesie.
Motivul invocat de reclamanta recurentă
în dovedirea imposibilității parcurgerii procedurii speciale în ceea ce privește
intrarea în posesie a moștenitorilor nesezinari, respectiv contextul socio politic,
nu putea conduce la înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 653 alin. (2) C.
civ., ci putea determina, eventual, întârzierea efectuării procedurilor legale.
Pe cale de consecință, se va constata că
reclamanta nu a făcut dovada calității de unică moștenitoare a fostului proprietar,
M.L., cu privire la care nu s-au depus acte de stare civilă, care să ateste decesul.
Criticile întemeiate pe dispozițiile
art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu vor fi examinate fiind invocate formal.
Pentru toate aceste considerente, Curtea
va constata că recursul reclamantei este nefondat și, în temeiul art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de reclamanta B.A.M. împotriva deciziei nr. 768/A din 06 octombrie 2011 a Curții
de Apel București, secția IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22
ianuarie 2013.