ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3503/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la data de 28.09.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 23.05.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea Deciziei nr. 1477/05.08.2016 emise de pârât; obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă la data de 25.02.2016 și să dispună plata indemnizației/despăgubirii în temeiul sentinței consimțite emise de arbitrul B. la data de 18.05.2015, până la concurența plafonului de garantare de 450.000 RON; obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă la data de 25.02.2016 și să dispună plata indemnizației/despăgubirii în temeiul sentinței consimțite emise de arbitrul D. la data de 17.07.2015, până la concurența plafonului de garantare de 450.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2874 pronunțată în data de 06 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea excepției tardivității formulării contestației, ca neîntemeiată; respingerea cererii de repunere în termenul de formulare a contestației, ca lipsită de interes; admiterea în parte a acțiunii, anularea Deciziei nr. 1477/05.08.2016 emisă de pârât și obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererile de plată; respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată și să dispună plata indemnizației/despăgubirii, ca neîntemeiat; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 10.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de mai sus au formulat cereri de recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a arătat că obiectul recursului îl constituie exclusiv hotărârea instanței de fond de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată și să dispună plata indemnizației/despăgubirii, ca neîntemeiat, precum și hotărârea privind reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea F.G.A. la emiterea unui act administrativ prin care să admită cele două cereri de plată, recurenta-reclamantă arată că acesta a fost respins de către instanța de fond cu motivarea că actul administrativ este doar parțial motivat, cât timp pârâtul a analizat doar calitatea reclamantei de creditor de asigurări, nu și celelalte condiții la care art. 2 alin. (3), art. 11 și art. 15 din Legea nr. 213/2015 fac trimitere (caracterele creanței, plafonul de garantare).

Sub acest aspect, recurenta a arătat că, din cercetarea celor trei articole la care instanța de fond se referă în mod explicit, nu rezultă că acest act normativ ar impune F.G.A. anumite cerințe de motivare a deciziilor sale. În speță, F.G.A. a analizat într-adevăr, în principal, calitatea reclamantei de creditor de asigurare, dar acest context a fost depășit, Fondul invocând și alte motive de respingere a cererilor de plată, precum corelația legislației interne cu directivele europene, împrejurarea că reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor societății E. în faliment, considerentul că Fondul nu preia obligațiile societății de asigurare aflată în faliment etc.

Motivele pentru care F.G.A. a respins cererile de plată, exprimate în Decizie, au fost diversificate și extinse în întâmpinarea pe care F.G.A. a depus-o la instanța de fond, iar aceste două documente procedurale trebuie analizate împreună, întrucât ele exprimă, prin corelare, întreaga concepție faptică și legală pe care Fondul s-a întemeiat atunci când s-a pronunțat asupra cererilor de plată ale societății.

Instanța de fond s-a pronunțat, ea însăși, în sentință, cu privire la altele dintre motivele de fond invocate de F.G.A. în decizie și în întâmpinare, așa încât aprecierea sa finală, potrivit căreia pârâtul a analizat doar calitatea reclamantei de creditor de asigurări, constituie o contradicție in terminis.

Astfel, instanța de fond a analizat și și-a exprimat punctul de vedere asupra unor aspecte precum: definiția dată "creanței de asigurări" în legislația comunitară; circumstanțele în care E. a intrat în faliment, scopul constituirii Fondului de garantare a asiguraților, sursa fondurilor, conținutul raportului de reasigurare, raporturile dintre asigurat și reasigurator, faptul că F.G.A. nu este succesorul în drepturi al societății de asigurare/reasigurare aflate în faliment.

În mod punctual, instanța de fond consideră că sunt două condiții care lipsesc din motivarea Deciziei atacate, și anume "caracterele creanței" și "plafonul de garantare". Or, aceste aspecte nu constituie, în lumina Legii nr. 213/2015, condiții ale motivării deciziei, ci condiții legale ale admiterii creanței la plată, iar într-o interpretare logică a deciziei atacate, atâta timp cât aceste condiții nu au fost contestate de Fond, înseamnă că ele sunt îndeplinite.

Cu privire la hotărârea instanței de fond de a reduce cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul, s-a arătat că instanța de fond a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, pentru suma de 10.000 RON. Recurenta a solicitat instanței de recurs să revizuiască hotărârea instanței de fond sub acest aspect, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., și anume ca onorariul de avocat să fie vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Prin recursul formulat, recurentul-pârât a solicitat casarea sentinței recurate și, după rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea cererii de recurs, se arată următoarele:

Cu privire la excepția tardivității formulării contestației, recurentul-pârât a arătat că, ulterior termenului de judecata, FGA a formulat o cerere către Posta Romana, prin intermediul căreia a solicitat sa indice data la care s-a efectuat comunicarea deciziei, iar aceasta a răspuns in sensul ca trimiterea a fost expediata in data de 29 august 2016, dar nu a ajuns la destinație și nu a fost inapoiata, fiind considerata pierduta in timpul transportului. Or, a apreciat pârâtul, prin formularea cererii de repunere în termen (cerere la care reclamanta nu a renunțat ulterior primirii răspunsului de la Poșta Română), reclamanta a recunoscut tardivitatea introducerii cererii de chemare in judecata.

Se arată că atâta timp cât contestația a fost formulata, rezulta fara dubii ca decizia contestată a ajuns la destinație; de altfel, chiar reclamanta a recunoscut ca decizia a fost comunicata pe data de 26 septembrie 2016 avocatului ales. Astfel, instanța de fond era obligata, in baza art. 22 din C. proc. civ., sa facă dovada datei de comunicare a deciziei contestate.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că Fondul de garantare a asiguraților asigura efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor si plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asigurare:

(i)persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii)beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătoru debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii)persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Atât art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neincheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni in conformitate cu legea aplicabila pentru astfel de contracte sau operațiuni, inaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se considera, de asemenea ca fiind creanțe de asigurare.

Acest text a fost preluat in noua directiva care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind accesul la activitatea si desfășurarea activității de asigurare si de reasigurare (Solvabilitate II). Astfel potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din aceasta Directivă:

"creanță de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) lite-rele (b) și (

c

) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, in cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...)".

Or, in prezenta cauza nu este vorba despre o asigurare directa, ci despre o reasigurare care are o cu totul si cu totul alta reglementare.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitata sa rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neindeplinita către petenta, a cărei obligație este izvorâta din alte raporturi juridice, care reprezinta/pot reprezenta creanțe chirografare si nu de asigurări. Reclamanta nu a făcut dovada existentei unui contract de reasigurare încheiat intre aceasta si E. S.A.

In susținerea cererii de chemare in judecata, reclamanta a avut în vedere exclusiv prev. alin. (1) al art. 2240 din C. civ., deși alin. (3) dispune în sensul că o convenție de reasigurare, potrivit principiului relativității, produce efecte numai între cei doi asigurători, in speța intre reclamanta si E. S.A., iar reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului față de asigurat.

FGA a fost constituit pentru a proteja creditorii de asigurare de consecințele insolventei de asigurare si nu pe toți creditorii asigurătorului in faliment. Legiuitorul a avut in vedere principiul contributivitatii la resursele FGA si, numai in baza acestui principiu, FGA poate despăgubi pe asigurații care au contribuit direct la resursele Fondului de garantare a asiguraților, prin aplicarea acelei cote pe care asigurătorul roman o datorează FGA din asigurările generale si cele de viata. Reclamanta nu are o creanța de asigurare si nu este un creditor de asigurare, astfel cum sunt definite de dispozițiile Legii nr. 213/2015, convenția de reasigurare, potrivit principiului relativității, producând efecte numai între cei doi asigurători si nu fata de FGA. FGA nu este succesorul in drepturi si obligații ale asigurătorului în faliment si nu achita toate creanțele asigurătorului în faliment, ci numai creanțele de asigurare rezultate din contractele de asigurare si nu si din contractele de reasigurare, acestea din urma fiind obligații proprii ale asigurătorului in faliment, dat fiind si faptul ca nu a contribuit la resursele FGA. Recurentul-pârât a mai arătat că Fondul de garantare a asiguraților nu preia obligațiile societății de asigurare aflate in insolventa.

In drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea formulată de recurenta - reclamantă A. față de recursul pârâtei

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Cu privire la excepția tardivității formulării contestației, s-a arătat că în mod corect a reținut prima instanță faptul că în cauză nu s-a făcut dovada datei la care decizia de respingere a fost comunicată către reclamantă, nici la sediul ales din România, nici la sediul social din Marea Britanie. Într-adevăr, în fapt și în drept, dovada tardivității formulării contestației se poate face numai prin înscrisul care atestă data comunicării deciziei, înscris care nu a fost produs de către F.G.A. la dosarul cauzei. Din adresa Poștei Române, depusă de F.G.A. în fața instanței de fond, rezultă că, din punctul de vedere al cărăușului poștal, decizia atacată nu a ajuns la destinație, fiind considerată pierdută în timpul transportului. In consecință, este aplicabilă prezumția legală prevăzută de art. 485 alin. (2) C. proc. civ., care este de generală aplicare, potrivit căreia, dacă din dosar nu reiese că o cale de atac a fost depusă peste termen, ea se va socoti în termen.

Instanța de fond a constatat, de asemenea în mod corect, că motivarea cererii de repunere în termenul de contestare a deciziei nu este relevantă pentru soluționarea excepției tardivității formulării contestației. Considerentul instanței de fond, potrivit căruia, în cazul invocării unei excepții procesuale, sarcina probei revine titularului excepției ("in excipiendo reus fit actor"), este unanim recunoscut în legislație (în aplicarea art. 249 C. proc. civ.), jurisprudență și doctrină.

Dovada tardivității depunerii contestației nu poate fi probată prin supoziții și speculații, așa cum a încercat F.G.A. în fața instanței de fond și recidivează acum în cuprinsul motivelor de recurs. În motivele de recurs, recurentul-pârât reia susținerea făcută în fața instanței de fond, în sensul că decizia atacată ar fi fost legal comunicată la sediul A. din Marea Britanie. În realitate, comunicarea deciziei atacate în Marea Britanie este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. 158 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de alegere de domiciliu (sediu), în condițiile în care a fost arătată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea actelor de procedură trebuie să se facă la acea persoană.

Cu privire la motivele de recurs formulate pe fondul cauzei, se arată, în ceea ce privește susținere FGA în sensul că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui contract de reasigurare între A. și E., că instanța de fond a constatat în mod corect faptul că sumele solicitate prin cele două cereri de plată provin din contracte de reasigurare încheiate între reclamantă (sau predecesorii acesteia), în calitate de reasigurat, și Societatea E. S.A. - denumită în continuare, E. sau debitorul - (continuatoare a F.), în calitate de reasigurator.

Instanța de fond a reținut, ca dovadă a existenței raporturilor juridice de reasigurare, următoarele: a) sentința consimțită (G.) și anexele sale (în număr de trei), emisă de arbitrul B. la data de 18.05.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.; b) sentința consimțită (G.) și anexele (în număr de cinci), emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.

În afara acestor mijloace de probă reținute explicit de instanța de fond, reclamanta a arătat că a dovedit existența contractului de reasigurare și prin alte mijloace de probă, și anume:

- Hotărârea Guvernului nr. 1279/1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, în temeiul căreia E. a preluat, în exclusivitate, activele aferente operațiunilor de reasigurare în relațiile cu străinătatea. Am depus această Hotărâre la instanța de fond, în anexele la aceeași Notă de ședință, la data de 3.05.2017.

- Sentința civilă nr. 6905/7.11.2016, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă din 27.04.2017 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, care a stabilit că raportul juridic dintre A. și E. izvorăște din contracte de reasigurare. Această constatare a instanțelor menționate acționează cu efect pozitiv al autorității de lucru judecat în prezenta cauză.

În plus, atât sentința consimțită emisă de arbitrul C. la data de 18.05.2015 cât și sentința consimțită emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, au fost recunoscute ca hotărâri judecătorești și au primit dreptul de a fi executate în același mod prin Ordinele emise de Înalta Curte de Justiție, secția Queen's Bench Tribunalul Amiralității și Comercial, din Londra, la datele de 1.07.2015 și, respectiv 14.09.2015, așa încât beneficiază de forță probantă în România pentru constatările pe care le cuprind, în temeiul art. 1.108 C. civ.

Cu privire la calificarea creanței reclamantei împotriva E. ca fiind o creanță de asigurări, se arată că a considera că Legea nr. 213/2015 se referă doar la creanțele din contractele de asigurare/persoana care a încheiat un contract de asigurare, nu și la creanțele din contractele de reasigurare/persoana care a încheiat un contract de reasigurare, ar lipsi de orice efecte art. 18 alin. (3) și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Instanța de fond a făcut referire, în mod corect, și la prevederile Capitolului XVI - Contractul de asigurare al Titlului IX din Cartea a V-a C. civ., potrivit cărora contractul de reasigurare este o variantă a contractului de asigurare.

Din analiza acestor prevederi rezultă că Legea nr. 503/2004 nu face nicio distincție, atunci când definește pe "creditorii de asigurări", între cei ale căror creanțe izvorăsc dintr-un contract de asigurare sau dintr-unul de reasigurare. În această situație, nici cel care interpretează legea nu trebuie să facă o distincție (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Mai mult decât atât, este de remarcat că reglementarea privind "creditorii de asigurări", cuprinsă în art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 503/2004, este perfect concordantă cu obiectul general al Legii, prevăzut în art. 1 alin. (1), potrivit cu care "Procedurile privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare/reasigurare instituite prin prezenta lege se aplică asigurătorilor și/sau reasiguratorilor", așadar, fără o distincție în funcție de situația în care debitorul în faliment ar fi asigurător sau reasigurator.

Așadar, obligația F.G.A. de a plăti, în condițiile Legii nr. 85/2014 și Legii nr. 503/2004 la care se trimite, se referă fără distincție la toți creditorii debitorului aflat în faliment, indiferent dacă acest debitor a acționat ca o societate de asigurare sau de reasigurare, cum este cazul în speță.

Recurenta a mai arătat că în cauză acționează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 6905/7.11.2016, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă din 27.04.2017 a Curții de Apel București, secția a Vi-a civilă, instanțele au statuat asupra a cel puțin două chestiuni litigioase care sunt esențiale pentru soluționarea și a prezentului litigiu, și anume: raportul juridic dintre reclamantă și E. izvorăște din contracte de reasigurare; creanțele pe care reclamanta le are față de E., pe care se întemeiază Cererile de plată nr. x și 2 adresate F.G.A., sunt creanțe de asigurări.

Soluția care a fost dată acestor chestiuni în hotărârile judecătorești menționate produce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat asupra litigiului care face obiectul prezentei cauze, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de fond s-a pronunțat în mod corect și cu privire la susținerile pârâtului referitoare la împrejurarea că reclamanta a formulat cerere de înscriere la masa credală a debitorului E.. Astfel, împrejurarea relevată nu semnifică faptul că reclamanta nu se poate adresa și F.G.A., invocând dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În plus, trebuie relevate și dispozițiile art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora F.G.A. se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări ale căror sume cuvenite au fost achitate din disponibilitățile Fondului de garantare. Din aceste dispoziții legale rezultă că F.G.A. nu face altceva decât să avanseze sumele pe care le plătește din disponibilitățile sale, urmând ca aceste sume să fie recuperate de la debitorul în faliment (în speță E.), așa încât nu se poate vorbi, în principiu, de o pierdere patrimonială pentru Fond. F.G.A. interpretează in mod eronat principiul contributivității, deoarece în speță nu se pune problema ca asigurații (clienții) reclamantei să aibă vreun beneficiu.

4.2. Întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților față de recursul reclamantei

Pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Din cercetarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în general si în special a celor trei articole la care instanța de fond se refera în mod explicit (i.e. art. 2 alin. (3), art. 11 și art. 15), nu rezulta ca acest act normativ ar impune F.G.A. anumite cerințe de motivare a deciziilor sale. În consecința, F.G.A. are dreptul sa își fundamenteze deciziile pe considerentele, mai mult sau mai puțni numeroase și complexe, pe care le considera de cuviința. FGA in analizarea cererilor de plata, este obligat sa analizeze, in primul rând, calitatea de creditor de asigurare care, pentru a dobândi aceasta calitate trebuie sa detina o creanță de asigurare. In cazul in care FGA apreciază ca petentul nu deține o creanța de asigurare pentru a dobândi calitatea de creditor de asigurare, FGA nu mai analizează mai departe celelalte condiții privind cererea de plata.

Din punct de vedere al efectului pe care îl produce, lipsa creanței de asigurare si implicit a calității de creditor de asigurare este o "excepție" peremptorie, dirimantă, pentru că duce la respingerea cererii de plata fara a se mai analiza "pe fond" respectiva cerere.

În pofida susținerilor reclamantei, consecința nelegalitatii Deciziei nu poate fi obligarea directa a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plații acesteia. Chiar daca dispozițiile art. 18 din Legea 554/2004 consacra caracterul de plina jurisdicție a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanței de contencios sa reformeze decizia administrativa, aceasta poate avea loc doar in măsura in care eventuala obligare a paratului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa fireasca.

În materia contenciosului administrativ, obligarea autorității la emiterea unui act sau efectuarea unei operațiuni sunt subsecvente constatării refuzului nejustificat al acestora, în sensul definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. Or, in cazul dedus judecații nu se poate pune problema nici unei situații prevăzute de art. 2 lit. i) din Legea 554/2004.

Legea nr. 213/2015, lege speciala, prevede exclusiv posibilitatea contestării deciziei de respingere sumelor pretinse de petenti.

Legea nr. 554/2004, legea generala in aceasta materie, prevede posibilitatea instanței de contencios administrativ de a anula actul administrativ contestat sau de a obliga autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operațiune administrativa.

Insa, aceasta posibilitate de a obliga autoritatea la plata unei sume de bani este prevăzuta, doar in situația în care instanța admite cererea prevăzuta la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anulând un act administrativ sau obligând autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operațiune administrativa.

Cu privire la cheltuielile de judecata, se arată că instanța de fond a dispus în mod legal reducerea acestora, la cererea sa.

In drept, au fost invocate prev. art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 alin. (5) din C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat respingerea apărărilor făcute de acesta, reiterând argumentele arătate în recurs.

S-a subliniat faptul că F.G.A., deși a analizat în primul rând calitatea sa de creditor de asigurare, a depășit acest context în Decizia atacată și a invocat și alte motive de respingere a cererilor sale de plată, precum corelația legislației interne cu directivele europene, împrejurarea că A. este înscrisă în tabelul creditorilor societății E. în faliment, considerentul că Fondul nu preia obligațiile societății de asigurare aflată în faliment etc.

F.G.A. recunoaște că Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ de a reformula decizia administrativă, dar apreciază că această competență se restrânge numai la aspectele de ordin exclusiv formal".

În realitate, art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conferă în mod explicit instanței de judecată competența de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ, cu conținutui pe care instanța îl stabilește, fără niciun fel de distincție sau de restrângere. Prevederile acestui articol nu pot fi restrânse prin interpretare, întrucât s-ar încălca principiul potrivit căruia, atunci când legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să facă o distincție {ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Obligarea directă a F.G.A. la emiterea actului administrativ prin care să admită cererile de plată nu constituie o imixtiune"a instanței de judecată în activitatea Fondului, așa cum susține acesta, ci pur și simplu exercitarea de către instanță a atribuțiilor de control judiciar și dispoziție pe care i le conferă Legea contenciosului administrativ.

6.1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul de filtru

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ICCJ nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen de judecată a celor două recursuri, la data de 17 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgență instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepția celor de urgență deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu modificările și completările ulterioare, și corelației acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție completat și consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgență deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020.

In raport de dispozițiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecății la data de 29 iunie 2020.

7.1. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță

Prin două cereri trimise pârâtului la data de 25.02.2016, Reclamanta A., în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) aprobarea plății indemnizației/despăgubirii cuvenite reclamantei în temeiul sentinței consimțite emise de arbitrul B. la data de 18.05.2015 și a sentinței consimțite emise de arbitrul D. la data de 17.07.2015, până la concurența plafonului de asigurare de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prin Decizia nr. 147 7/05.08.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, au fost respinse cererile de plată formulate de reclamantă, în considerentele deciziei reținându-se, în esență, următoarele:

- reclamanta a solicitat plata sumelor reprezentând creanțe din activitatea de reasigurare din perioada F.;

- reclamanta nu are calitatea de "creditor de asigurări", prin raportare la art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015 (care transpune Directiva 2001/17/CE), art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, iar suma pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare;

- Fondul de garantare a asiguraților nu preia toate obligațiile societății de asigurare aflate în insolvență, ci doar efectuează plata creanțelor de asigurare certe, lichide și exigibile către creditorii de asigurări definiți în mod expres de lege.

Împotriva deciziei anterior menționate reclamanta, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 19 din Legea nr. 503/2004, a formulat contestație, solicitând anularea deciziei și obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să fie admise cererile de plată formulate de reclamantă la data de 25.02.2016 și să fie dispusă plata indemnizației/despăgubirii în temeiul celor două sentințe consimțite identificate mai sus, până la concurența plafonului de garantare de 450.000 RON.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât

7.2.1. Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât a invocat în susținerea recursului și motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acesta nu a subsumat motivului invocat critici concrete și distincte de criticile referitoare la greșita aplicare a legii. Ca urmare, se reține caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret ca atare, în lipsa unor considerații precise care să indice rațiunile pentru care sentința a fost considerată nemotivată.

7.2.2. În ceea ce privește motivele subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o primă critică a recurentei-pârâte se referă la greșita respingere a excepției tardivității formulării contestației de către reclamantă.

Înalta Curte reține că un aspect de fapt necontestat de către părți este acela că nu s-a făcut dovada în concret (prin înscrisuri aferente) a datei la care reclamanta a primit comunicarea deciziei contestate în prezenta cauză. Astfel cum ambele părți au susținut, conform răspunsului emis de organul poștal, trimiterea a fost expediata la data de 29 august 2016, dar nu a ajuns la destinație și nu a fost inapoiată, fiind considerată pierdută in timpul transportului.

Din punct de vedere al sarcinii probei, aceasta revine celui care afirmă pierderea termenului de contestare, respectiv pârâtei, nefiind astfel de reținut argumentația pârâtei, care invocă obligația reclamantei de a dovedi data concretă de primire a deciziei. Cât timp nu s-a dovedit împrejurarea că termenul a fost depășit, prin înscrisuri depuse la dosar, partea este prezumată a fi acționat în interiorul termenului procedural (conform art. 249 din C. proc. civ.).

De asemenea, nu se poate reține nici argumentul legat de recunoașterea implicită a depășirii termenului, prin formularea cererii de repunere în termen; formularea unei asemenea cereri are valoarea exclusivă a unui act de conservare, pentru a nu se pierde termenul propriu de formulare a acesteia în cazul dovedirii tardivității contestației; or, recunoașterea, ca act de dispoziție, trebuie să fie explicită.

Înalta Curte va da valoare și argumentului reclamantei, în sensul că atâta timp cât, potrivit art. 158 C. proc. civ., partea făcuse o alegere de domiciliu (sediu) cu indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, comunicarea actelor de procedură trebuia să se facă la acea persoană, iar nu la sediul social al societății din Marea Britanie.

Ca urmare, acest motiv de recurs referitor la tardivitatea contestației formulate de reclamantă, este nefondat.

7.2.3. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita calificare a creanței reclamantei ca fiind o creanță ce intră sub incidența Legii nr. 213/2015, Înalta Curte constată, de asemenea, că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii.

Ca o prima susținere a pârâtei ce va fi înlăturată de instanța de recurs, se reține că în mod corect s-a considerat de către prima instanță că s-a dovedit existența unui contract de reasigurare intre reclamantă si E. S.A.

Astfel, instanța de fond a reținut, ca dovadă a existenței raporturilor juridice de reasigurare: a) sentința consimțită (G.) și anexele sale (în număr de trei), emisă de arbitrul B. la data de 18.05.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.; b) sentința consimțită (G.) și anexele (în număr de cinci), emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.

În ceea ce privește problema esențială de drept dedusă judecății în prezentul recurs, respectiv aceea dacă o creanță de reasigurare intră sau nu în obiectul de aplicare al Legii nr. 213/2015, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat prima instanță în sensul că legea se referă și la această creanță.

Argumentația recurentei-pârâte în sens contrar pornește de la prev. art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, însă, așa cum a arătat prima instanță, dispozițiile Legii nr. 213/2015 sunt prioritare și înlătură orice normă cu caracter general conținută în acte normative cu obiect diferit de reglementare.

Astfel, deși în cadrul definițiilor generale din prima parte a legii, nu se prevede în mod explicit și contractul de reasigurare, acesta apare amintit la art. 18 alin. (3) (referitor la îndreptățirea F.G.A. de a recupera de la debitoare toate sumele achitate creditorilor), cât și la art. 39 alin. (2) (referitor la disponibilitatea informațiilor pe care asigurătorii sunt obligați să le comunice creditorilor de asigurări), unde se menționează expres "societatea de reasigurare", respectiv "reasigurătorul".

Argumentul principal al primei instanțe a fost acela că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei, or a considera că reasigurarea nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 213/2015 duce la concluzia că trimiterile la contractul de reasigurare din cuprinsul celor două articole menționate ar fi inutilă.

Cu alte cuvinte, singura valență care poate fi dată existenței acestei duble mențiuni a noțiunii de reasigurare făcute de legiuitor în conținutul legii este aceea că și contractul de reasigurare a fost avut în vedere la momentul stabilirii sferei de aplicare a legii.

Cum în mod corect a subliniat prima instanță, este de neconceput, pe de o parte, recuperarea de către F.G.A., în cadrul procedurii falimentului societății de reasigurare, a unor sume la plata cărora nu ar putea fi ținut potrivit Legii nr. 213/2015, iar pe de altă parte, asigurarea disponibilității la sediile reasigurătorilor a unor informații pe care reasigurații nu ar putea să le folosească pentru a obține de la F.G.A. indemnizația/despăgubirea în condițiile aceleiași legi.

În concluzie, trimiterile la "contractul de asigurare", "societatea de asigurare", "creanța de asigurare" din cuprinsul Legii nr. 213/2015 trebuie înțelese ca incluzând și contractul de reasigurare, respectiv societatea de reasigurare și creanța de reasigurare.

În ceea ce privește termenul de "creanțe de asigurări" menționat la art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cum și acesta are înțelesul prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. i) raportat la lit. h) din Legea nr. 503/2004, ]n mod just a statuat deja prima instanță în sensul că dispozițiile Legii nr. 213/2015 sunt speciale față de orice alte prevederi cuprinse în Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare.

În mod similar, definiția dată "creanței de asigurare" în legislația comunitară - directiva 2001/17/CE și Directiva 2009/138/CE - este nerelevantă, în cauză nefiind vorba despre aplicarea dreptului Uniunii Europene, ci despre aplicarea unor prevederi din dreptul național.

Înalta Curte reține ca fiind corecte și celelalte argumente aduse de prima instanță, în sensul că circumstanțele în care E. a intrat în faliment, scopul constituirii Fondului de garantare a asiguraților, sursa fondurilor din care urmează a fi făcute plățile de către Fond, conținutul raportului de reasigurare, raporturile dintre asigurat și reasigurător, faptul că F.G.A. nu este succesorul în drepturi al societății de asigurare/reasigurare aflate în faliment, sunt toate aspecte nerelevante față de mențiunile exprese din art. 18 alin. (3) și art. 39 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Faptul că reclamanta a formulat cerere de înscriere la masa credală a debitoarei E. nu semnifică faptul că aceasta nu se poate adresa și Fondului de garantare a asiguraților, art. 17 din Legea nr. 213/2015 stabilind expres: "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, și acest motiv de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat.

7.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

7.3.1. În ceea ce privește motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deși recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului și motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta nu a subsumat acestuia critici concrete și distincte de criticile referitoare la greșita aplicare a legii. Ca urmare, se reține caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret ca atare, în lipsa unor considerații precise care să indice rațiunile pentru care sentința a fost considerată nemotivată.

7.3.2. Cu privire la motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7.3.2.1. În ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată și să dispună plata indemnizației/despăgubirii

Recurenta-reclamantă este nemulțumită de respingerea de către prima instanță a petitului său de obligare a pârâtei la plata sumei solicitate prin cererile de plată, cu privire la acest aspect prima instanță reținând că nu se poate dispune obligarea în mod direct, a autorității, la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015, lipsind practic analiza integrală a cererii de plată.

Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a analizat exclusiv calitatea reclamantei de creditor de asigurare, nefăcând și analiza celorlalte condiții la care fac trimitere disp. art. 2 alin. (3), art. 11 și art. 15 din Legea nr. 213/2015 (caracterele creanței, plafonul de garantare), procedând în mod similar admiterii unei excepții procesuale peremptorii.

Or, în această situație, instanța de contencios administrativ nu se poate substitui organului administrativ pentru a face omisso medio analiza temeiniciei și legalității cererii reclamantei din toate punctele de vedere, ci ea poate fi chemată doar să verifice dacă organul administrativ a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt reținută.

Ca atare, nu actul administrativ este parțial motivat, ci în esență analiza organului administrativ a fost parțial realizată, instanța neputându-se substitui atribuțiilor acestuia pentru a finaliza restul verificărilor ce se impun a fi făcute.

Prin urmare, nu este în discuție o insuficientă motivare a actului administrativ, cum a reținut formal prima instanță, ci acest act este motivat corespunzător raportat la analiza limitată pe care organul administrativ a realizat-o (respectiv, doar cu privire la calitatea de creditor de asigurare). Astfel, toate aserțiunile părților privind calitatea motivării deciziei FGA, devin nerelevante.

Apoi, faptul că pârâta și-ar fi completat analiza din decizie prin invocarea altor motive de refuz, prin întâmpinare, nu poate duce la lărgirea cadrului procesual sub aspectul obiectului, în sensul că instanța este chemată să verifice exclusiv legalitatea și temeinica deciziei raportat la motivele conținute de aceasta.

Pe de altă parte, prima instanță a analizat prin corelație anumite aspecte care erau invocate de părți în susținerea punctelor de vedere, fără a depăși sfera noțiunii de creditor de asigurare, ce era dezbătută în cauză.

În fine, nu poate fi reținut nici argumentul reclamantei, în sensul că atâta timp cât pârâta nu a contestat îndeplinirea celorlalte condiții legale pentru admiterea creanței la plată, se deduce că acestea erau îndeplinite; nu există niciun temei legal pentru a aplica prin analogie principiul "cine tace, consimte", o asemenea interpretare juridică fiind fără temei în situația dată. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat.

7.3.2.2. Cu privire la soluția instanței de fond de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul

Înalta Curte constată că singura critică formulată de recurenta-reclamantă are în vedere proporționalitatea acestora și modul de aplicare a prev. art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020 a ICCJ- Completul pentru soluționarea secursului în interesul legii, s-a statuat faptul că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel cum s-a reținut în considerentele acestei decizii, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2874 din 6 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.