ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 497/2020

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița, secția Civilă la data de 23 martie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.A. și C. solicitând: diminuarea participării pârâtului C. în cadrul pârâtei B. S.A. de la 310 acțiuni la 160 acțiuni, conform participației reale a acestuia în cadrul D. S.A. de 16 % la momentul divizării; dobândirea de către reclamant a unei participații de 150 acțiuni în cadrul pârâtei conform participației reale de 15 % din cadrul D. S.A. (acțiuni ce au fost administrate doar de C.), acțiuni cu o valoare nominală de 15.000 RON; înregistrarea în registrul comerțului a modificărilor menționate la primele două capete de cerere; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 938, art. 948 alin. (5), art. 1166, art. 1270, art. 1516 C. civ. și art. 250 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1152F din 24 august 2017 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă a fost admisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și C., a fost constatată diminuarea participației pârâtului C. în cadrul S.C. B. S.A. de la 310 acțiuni la 160 acțiuni, s-a constatat dobândirea de către reclamantul A. a unei participații în cadrul S.C. B. S.A. de 150 acțiuni, s-a dispus înregistrarea la ORC Ialomița a modificărilor menționate anterior cu privire la acționariatul S.C. B. S.A. și au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 120 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței amintite, s-au arătat, în esență, următoarele: Prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012, s-a aprobat divizarea prin desprindere de patrimoniu și transferarea părții desprinse către B. S.A.. Prin hotărârea menționată s-a aprobat, conform proiectului de divizare, transpunerea în oglindă a acționariatului D. S.A. în cadrul B. S.A., pârâtul C. dobândind o participație de 31% (respectiv 310 acțiuni) conform participației similare din cadrul D. S.A. de la acea dată. La momentul respectiv, pârâtul C. figura cu o participație de 93 acțiuni în cadrul D. S.A. (31%), deși acesta avea drept de proprietate doar asupra a 48 de acțiuni (16%), diferența de 45 acțiuni (15%) aparținând reclamantului și fiind doar administrate de către C. conform contractelor încheiate. Astfel, la data de 10.01.2007, s-a încheiat între reclamant și pârâtul C. contractul intitulat "contract de cesiune acțiuni", atestat de avocat E. sub nr. x/10.01.2007, conform căruia reclamantul a predat pârâtului C. spre gestionare și administrare cele 45 acțiuni deținute de reclamant în cadrul societății D. S.A., cu scopul final de vânzare a întregului pachet de acțiuni. La data de 24.05.2011, s-a încheiat între reclamant și pârâtul C. contractul de tranzacție, atestat de avocat F. sub nr. x/24.05.2011, ce precizează în mod expres că obiectul contractului de cesiune acțiuni, menționat mai sus, a constat în gestionarea și administrarea celor 45 acțiuni ale reclamantului până la momentul vânzării pachetului de acțiuni și nu în vânzarea acestora către pârâtul C.. La data de 21.12.2012, s-a încheiat între reclamant și pârâtul C. convenția de rezoluțiune, atestată de către avocat G. din cadrul Societății Civile de Avocați H. sub nr. x/21.12.2012, prin care părțile au căzut de acord cu rezoluțiunea de îndată, urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale ale pârâtului C., a primelor două contracte încheiate, atât reclamantul cât și pârâtul C. fiind repuși în situația anterioară încheierii lor. Urmare a repunerii reclamantului și pârâtului C. în situația anterioară încheierii contractelor sus menționate, reclamantul a redobândit la data de 28.03.2013 participația de 15% (45 acțiuni) în cadrul D. S.A., conform cererii de depunere-menționare acte nr. 4574/28.03.2013 menționată în istoricul RECOM. Repunerea în situația anterioară a fost recunoscută și de către instanțele de judecată, în cadrul unui litigiu între reclamant și pârâtul C., respectiv dosarul nr. x/2013 de pe rolul Tribunalului Ialomița, prin sentința civilă nr. 1238F/26.06.2014, care a rămas definitivă prin respingerea apelului și revizuirii înregistrate de pârâtul C.. Societatea D. S.A. a dorit să renunțe la divizarea prin desprindere de patrimoniu și transferarea părții desprinse către B. S.A., fapt ce ar fi implicat dizolvarea pârâtei B. S.A.. În acest sens s-a decis prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor D. S.A. nr. 62/19.12.2012. În atingerea acestui scop, a formulat administratorul judiciar al societății D. S.A. cerere în anularea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr. x/2014/a6. Cererea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 272F/23.02.2015, motivat de faptul că Tribunalul Ialomița a constatat în anul 2014, prin sentințele nr. 1075F/27.05.2014 și nr. 986F/20.05.2014, caracterul irevocabil al divizării, iar, prin sentința civilă nr. 1319F/22.07.2014, societățile D. S.A. și B. S.A. au fost obligate să finalizeze procedura de divizare. Reclamantul a încercat soluționarea pe cale amiabilă a prezentului litigiu, solicitând pârâtei B. S.A., prin adresa nr. x/29.05.2015, diminuarea participației pârâtului C. și înscrierea sa cu o participație de 15 %. Pârâta B. S.A. nu a dat curs solicitării, așa cum rezultă din răspunsul comunicat la data de 18.06.2015, precizând că situația juridică a divizării este încă incertă și că nu pot opera modificările solicitate până când reclamantul nu va obține un titlu valabil în acest sens. De menționat că, prin decizia civilă nr. 549A/16.03.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul I., prin practician în insolvență J., administrator judiciar al S.C. D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 272F/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimații S.C. D. S.A., prin administrator special K., S.C. B. S.A. și C., reținând că nici debitoarea S.C. D. S.A., aflată în stare de insolvență, nici terțul contractant S.C. B. S.A. nu au fost de rea-credință la momentul adoptării hotărârii de divizare, că nu s-a urmărit lezarea drepturilor creditorilor societății aflate în insolvență, măsura de divizare fiind luată de cele două societăți în cursul desfășurării normale a activității cu scopul îmbunătățirii performanțelor și eficientizării activității. Altfel spus, și pe această cale, procedura de divizare a fost confirmată ca fiind legală. Ca urmare a acestui fapt, cât și a rezoluțiunii din 21.12.2012 a contractului de cesiune acțiuni, și cum procedura de divizare s-a realizat prin transpunerea în oglindă a acționariatului S.C. D. S.A. și la B. S.A., reclamantul redevenea proprietar asupra cotei de 15% în cadrul pârâtei S.C. B. S.A.. De menționat că pârâtul C., prin apărător, a solicitat doar respingerea acțiunii reclamantului, fără a invoca motive de fapt sau de drept în sprijinul susținerilor sale."

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul C., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 481A/2018 din 9 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: În primul rând, se reține că între părți s-a încheiat actul intitulat "contract de cesiune acțiuni", atestat de avocat E. sub nr. x/10.01.2007, prin care intimatul-reclamant (în calitate de cedent) a cedat apelantului-pârât (în calitate de cesionar) cele 45 acțiuni la purtător deținute de intimatul-reclamant, reprezentând 15% din capitalul social al D. S.A. (art. 2), în scopul de a se proceda de către apelantul-pârât la vânzarea întregului pachet de acțiuni la un preț care să nu fie mai mic de 150.000 euro (art. 3 paragraful 3), într-un termen de un an de la data încheierii procesului-verbal de predare primire a acțiunilor cedate (art. 4 paragraful 2); Între acestea s-a încheiat și contractul de tranzacție, atestat de avocat F. sub nr. x/24.05.2011, în cuprinsul căruia se stipulează că: "intimatul-reclamant A. este proprietarul real al unui nr. de 45 acțiuni a căror administrare a transmis-o (apelantului-pârât) C. (...) prin actul intitulat contract de cesiune acțiuni cu dată certă și atestat de avocat E. prin încheierea nr. 2/10.01.2007" (paragraful 1 de la premisele contractului); că "de la (...) 10.01.2007 (apelantul-pârât) C. a gestionat patrimoniul comun al celor două părți, respectiv procentul total de 93 de acțiuni (31% din capitalul D. SA) cu diligența unui bun proprietar, căutând să realizeze scopul comun pentru care s-a încheiat cesiunea, respectiv acela de a vinde rentabil întreg pachetul de acțiuni și/sau de a le crește valoarea reală" (paragraful 2 de la premisele contractului) și că intimatul-reclamant A. "a transmis administrarea liberă a acestora d-lui C., care a conservat, păstrat și sporit valoarea celor 45 de acțiuni proprietatea în fapt a d-lui A." (paragraful 4 in fine de la premisele contractului); Față de aceste clauze neechivoce, curtea de apel a considerat că sunt lipsite de orice temei alegațiile apelantului-pârât în sensul că, eronat, instanța de prim grad de jurisdicție a reținut că, în contractul de tranzacție atestat de avocat F. sub nr. x/24.05.2011, obiectul contractului de cesiune acțiuni a constat în "gestionarea și administrarea celor 45 de acțiuni ale reclamantului până la momentul vânzării". Instanța de apel are în vedere și convenția de rezoluțiune, atestată de către avocat G. din cadrul Societății Civile de Avocați H. sub nr. x/21.12.2012, prin care părțile litigante, "având în vedere că (apelantul-pârât) C. nu și-a adus la îndeplinire obligațiile asumate prin contractul de tranzacție încheiat la data de 24.05.2011 și atestat sub nr. x/24.05.2011 de avocat F.", prin care părțile au convenit rezoluțiunea de îndată a contractului de cesiune de acțiuni, atestat de avocat E. sub nr. x/10.01.2007 și a contractului de tranzacție, atestat de avocat F. sub nr. x/24.05.2011 și au stipulat că "părțile se repun în situația anterioară, respectiv cele 45 acțiuni la purtător la D. S.A. (...), reprezentând 15% din acțiunile societății (acțiuni care au făcut obiectul contractului de cesiune de acțiuni încheiat la data de 10.01.2007 și atestat sub nr. x din 10.01.2007 de avocat E.) se înapoiază (intimatului-reclamant) A. de către (apelantul-pârât) C."; În raport de mențiunea explicită, sus-citată, din convenția de rezoluțiune din data de 21.12.2012, în sensul că rezoluțiunea celor două acte juridice încheiate între părți la datele de 10.01.2007 și de 24.05.2011 a intervenit urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către apelantul-pârât C., instanța de apel nu a primit aserțiunile apelantului conform cărora nu este temeinică susținerea în acest sens a primei instanțe, câtă vreme se tinde, practic, la o modificare unilaterală a clauzelor liber convenite de părți, ceea ce este inadmisibil. Curtea de apel observă, de asemenea, că a fost executată convenția de rezoluțiune, atestată de către avocat G. din cadrul Societății Civile de Avocați H. sub nr. x/21.12.2012, în sensul că, potrivit cererii de depunere-menționare acte nr. 4574/28.03.2013 evidențiată în istoricul RECOM, intimatul-reclamant A. a fost înscris în Registrul Comerțului, la data de 1.04.2013, în baza rezoluției nr. 1357/1.04.2013, ca proprietar a 45 acțiuni, reprezentând 15% din capitalul social al D. S.A.. Mai mult, este important de remarcat că, prin sentința civilă nr. 1238 F/26.06.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., ridicată de acesta, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C. și a fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 1.000.000 RON contravaloare dividende aferente anilor 2009-2012 și la plata sumei de 13.605 RON cheltuieli de judecată. În considerentele relevante ale acestei hotărâri, devenită definitivă la data de 29.05.2015 [în urma respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâtul C., prin decizia nr. 904, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă ], s-a reținut că: "La data de 21 decembrie 2012 se încheie între părți convenția de rezoluțiune atestată de avocat G. din cadrul Societății Civile de Avocați H. sub nr. x/21 decembrie 2012 prin care părțile convin rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță (nota redactorului: atestat de Cabinet avocat E. sub nr. x/10.01.2007), cu repunerea părților în situația anterioară reclamantul A. reprimind cele 45 acțiuni deținute în cadrul D. S.A.."; "Operațiunea este înregistrată la ORC Ialomița prin rezoluțiunea 1357/1.04.2013, A. redevenind acționar cu 45 acțiuni și o cotă de 15 % iar C. rămânând acționar cu 48 acțiuni și o cotă de 16%."; "Cum, pe de altă parte, pârâtul a încasat și dividendele pentru cele 45 acțiuni primite în baza contractului de cesiune de acțiuni, contract rezoluționat prin convenția părților, cu consecința repunerii acestora în situația anterioară, el are obligația de a restitui reclamantului A. contravaloarea dividendelor aferente acestor 45 acțiuni". Rezultă, așadar, consideră instanța de apel că, prin aceste considerente, inserate într-o hotărâre definitivă, o instanță judecătorească a consfințit că intimatul-reclamant A. a avut și are calitatea de proprietar a 45 acțiuni reprezentând 15% din capitalul social al D. S.A. și, în consecință, are dreptul la dividende, obligând apelantul-pârât C. să restituie dividendele aferente acestor acțiuni, primite în perioada 2009-2012. Or, considerentele evocate mai sus, contrar susținerilor apelantului-pârât inserate în răspunsul la întâmpinare (pagina 2/fila x), au autoritate de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cu care "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Este vorba despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care asigură certitudinea raporturilor juridice, prin faptul că determină ca aspecte deja tranșate pe cale judiciară să nu mai fie dezbătute, ci preluate ca un "dat" și impuse ca atare într-un nou proces. În alți termeni, reține curtea de apel, o hotărâre definitivă se va impune cu autoritatea ei pozitivă, a raporturilor juridice deja tranșate (pe cale principală sau incidentală), într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a fost analizată în primul proces, prin obiect și cauză, dar păstrând identitatea de părți și având legătură cu ce s-a tranșat într-o primă instanță. Prin urmare, instanța de apel a subliniat că: pentru a opera efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe, pe de o parte, doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional, iar, pe de altă parte, identitatea de părți, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat; reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept rațiune faptul că o constatare, în sensul de soluție privind raporturile deduse judecății, făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur) și urmărește un scop legitim, vizând asigurarea securității raporturilor juridice în materie civilă, element fundamental al dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituți; efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune o identitate doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cele două procese și nu pune obstacol celei de-a doua judecăți (spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorității de lucru judecat, adică excepția procesuală reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), ci doar ușurează sarcina probațiunii, întrucât, ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță judecătorească, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Or, în speță, așa cum am arătat anterior, apelantul-pârât C., prin alegațiile făcute prin motivele de apel și prin răspunsul la întâmpinare, încearcă să repună în discuție acele probleme de drept tranșate definitiv de către o altă instanță, într-un proces purtat cu aceeași parte (intimatul-reclamant A.) și cu referire la aceleași acte juridice încheiate între părți, atunci când afirmă că intimatul reclamant A. nu a făcut parte din structura acționariatului D. S.A. în anul 2012 (când s-a aprobat divizarea acestei societăți). Dacă s-ar proceda altfel, s-ar nega însuși fundamentul instituției autorității de lucru judecat și s-ar afecta grav certitudinea raporturilor juridice, ceea ce, în mod evident, nu este admisibil. Pe de altă parte, reține Curtea, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012 -în același sens fiind și Hotărârea nr. 3/14.08.2012 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor S.C. B. SA-, s-a aprobat: divizarea prin desprindere de patrimoniu și transferarea părții desprinse către beneficiara B. S.A. (pct. 1-3); că "acționarilor S.C. D. S.A. nu li se va diminua cota și valoarea capitalului social deținut la S.C. D. SA" și că "divizarea va fi, prin urmare, una simetrică, astfel încât după aprobarea divizării parțiale toți acționarii societății ce se divizează își vor păstra în esență cotele de participare la capitalul social și la profit și pierderi, atât în societatea divizată, cât și în societatea beneficiară" (pct. 4, paragrafele 2,3); că, "în considerarea faptului că structura acționarilor care dețin 100% din capitalul social al societății divizate este aceeași ca la societatea beneficiară, cota de participare a acestora la capitalul social al S.C. B. S.A. după divizare va rămâne neschimbată (adică aceiași structură a acționarilor la ambele societăți)" (pct. 4, ultimul paragraf). Rezultă, față de aceste mențiuni explicite și foarte clare ale hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012, că, pe această cale, s-a decis ca, în urma divizării parțiale a D. S.A., să se procedeze la transpunerea în oglindă a acționariatului D. S.A. (societatea divizată) în cadrul B. S.A. (societatea beneficiară). În urma hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012, conform informațiilor de la ONRC, apelantul-pârât C. a dobândit o participație de 31% (respectiv 310 acțiuni) la capitalul social al intimatei-pârâte B. S.A., conform participației similare din cadrul D. S.A. de la acea dată. Legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012 a fost confirmată de instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2014, având ca obiect cererea de anulare, în temeiul art. 117 lit. c) din Legea nr. 85/2014, a hotărârii amintite, formulată de administratorul judiciar al societății D. S.A. (în insolvență din data de 22.07.2014). Astfel, prin sentința civilă nr. 272F/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2014 [hotărâre rămasă definitivă în urma respingerii, ca nefondat, a apelului, prin decizia nr. 549A/2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ], a fost respinsă, ca nefondată, cererea cu obiectul evocat în paragraful anterior. În considerentele relevante ale acestor hotărâri, s-a reținut că: - "operațiunea de divizare a societății D. S.A. a făcut obiectul constatării de legalitate în raport de prevederile Legii nr. 31/1990 rep. privind societățile comerciale, divizarea fiind înregistrată legal în registrul comerțului prin încheierea Tribunalului Ialomița din data de 29.08.2012"; - "ulterior acestei înregistrări, în două dosare distincte aflate pe rolul Tribunalului Ialomița s-a solicitat revenirea asupra operațiunii de divizare în baza a două hotărâri ale adunărilor generale extraordinare ale acționarilor D. S.A. și B. S.A., cereri respinse ca nefondate"; - "nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute de dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. c) din legea nr. 85/2014 pentru admiterea acțiunii în anularea divizării parțiale a D. SA". Coroborând cele evidențiate în precedent (pct. 3.1., 3.2.), reține Curtea, contrar alegațiilor apelantului-pârât, este judicioasă concluzia primei instanțe reflectată în dispozitivul sentinței apelate. Curtea consideră astfel că se impune observat că intimatul-reclamant A. trebuie recunoscut proprietar asupra unui număr de acțiuni reprezentând o cotă de 15% din capitalul social al intimatei-pârâte B. S.A.: (i) urmare a rezoluțiunii convenite de părțile litigante la data de 21.12.2012 a contractului de cesiune de acțiuni, atestat de avocat E. sub nr. x/10.01.2007 și a contractului de tranzacție, atestat de avocat F. sub nr. x/24.05.2011, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, prin restituirea către intimatul-reclamant a unui număr de acțiuni reprezentând 15% din capitalul social al D. S.A., cu efect retroactiv față de cele statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2013 și (ii) întrucât procedura de divizare parțială a D. S.A., aprobată prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților D. S.A. nr. 31/14.08.2012, confirmată ca legală prin hotărâre definitivă a instanței judecătorești pronunțată în dosarul nr. x/2014, s-a realizat prin transpunerea în oglindă a acționariatului D. S.A. la B. S.A., respectiv după divizare va exista aceeași structură a acționarilor la ambele societăți. Așa fiind, curtea consideră că nu este fondată afirmația apelantului-pârât conform căreia, atâta timp cât divizarea D. S.A. s-a făcut fără emiterea de părți sociale, iar, în structura acționariatului B. S.A. de la acel moment, intimatul reclamant nu făcea parte, este evident că acesta nu este îndreptățit să solicite diminuarea părților sociale aparținând apelantului, cu consecința dobândirii acestora. Instanța de apel mai apreciază că nu pot conduce la o altă concluzie față de cea expusă anterior referirile făcute în motivarea apelului (pct. 7/fila x) de către apelantul-pârât la cele statuate în hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2012. Prin acest act jurisdicțional, conform mențiunilor din sistemul Ecris, Tribunalul Ialomița, în baza art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 116/2009, a constatat ca legale hotărârile nr. 31/14.08.2012 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor S.C. D. S.A. și nr. 3/14.08.2012 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor S.C. B. S.A., privind divizarea parțială cu transmiterea din patrimoniul S.C. D. S.A. către S.C. B. S.A. de active și pasive în valoare de 60.530.211,67 RON și, în baza art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009, a dispus înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor privind divizarea. Or, pe de o parte, observă Curtea că instanța de prim grad de jurisdicție nu a făcut vreo mențiune în considerentele sentinței apelate, la hotărârea evocată în paragraful anterior. Așadar, nu se poate susține, cu temei, că "considerentele din acel dosar (...) sunt reținute ca fundament logic pentru hotărârea dată în prezentul dosar", așa cum afirmă apelantul-pârât. Apoi, pe de altă parte, nu poate exista o contradicție între confirmarea legalității divizării parțiale a D. S.A. și admiterea cererii deduse judecății în prezenta pricină. Aceasta, întrucât ceea ce omite apelantul-pârât este primul element al raționamentului logico-juridic evocat în precedent [pct. 3.3. lit. (i)], adică faptul că, urmare a rezoluțiunii convenite de părțile litigante la data de 21.12.2012 a actelor juridice încheiate la datele de 10.01.2007 și de 24.05.2011, a intervenit repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea către intimatul-reclamant a unui număr de acțiuni reprezentând 15% din capitalul social al D. S.A., împrejurare care îl îndreptățește pe intimatul-reclamant să dobândească același procent din capitalul social al B. S.A., față de faptul că după divizarea parțială a D. S.A. trebuie să existe aceeași structură a acționarilor la ambele societăți. Apreciază, de asemenea, Curtea, că nu au fundament nici aserțiunile apelantului-pârât, inserate în motivarea apelului pendinte (pct. 12), în sensul că cele dispuse prin hotărârea apelată, în sensul conferirii calității intimatului-reclamant de acționar la intimata-pârâtă B. S.A., contrar hotărârilor de divizare și de înființare a B. S.A., aduc o gravă atingere principiului affectio societatis. Într-adevăr, în acest context, se reține că affectio societatis este definit că fiind un element esențial al contractului de societate care constă în intenția asociaților de a colabora la realizarea scopului comun care este obținerea de beneficii ce urmează a fi împărțite între ei, presupunând intenția de colaborare voluntară a asociaților, de a lucra în comun și de a suporta toate riscurile activității comerciale. Or, întrucât dobândirea de către intimatul-reclamant a unui număr de acțiuni la intimata-pârâtă B. S.A. este consecința unor acte juridice încheiate de un acționar (apelantul-pârât) cu intimatul-reclamant și a unor hotărâri, confirmate ca legale de instanțele judecătorești, ale Adunărilor Generale Extraordinare a Acționarilor S.C. D. S.A. și S.C. B. S.A., nu se poate vorbi, cu justețe, de o lezare a affectio societatis.

La 27 aprilie 2018, pârâtul C. a declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă. În cuprinsul cererii, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul-pârât a susținut că dispozițiile de drept material aplicate în mod greșit de către instanța de apel sunt cele care reglementează procedura de divizare, respectiv dispozițiile art. 238 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990. În acest sens, s-a învederat că aceste dispoziții legale au fost aplicate în mod implicit față de soluția pronunțată în cauză, iar actul juridic interpretat greșit este proiectul de divizare. Atât timp cât divizarea s-a făcut fără emiterea de părți sociale, iar din structura acționariatului B. S.A. de la acel moment intimatul-reclamant nu făcea parte, în acest context, reclamantul nu este îndreptățit să solicite diminuarea părților sociale ce aparțin recurentului. Această situație este confirmată de actele depuse la dosarul cauzei, interpretate în mod eronat în considerentele hotărârii recurate. Recurentul-pârât a mai arătat că hotărârile nr. 31 din 14 august 2012 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor D. S.A. și nr. 3 din 14 august 2012 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor B. S.A. au avut în vedere structura acționariatului D. S.A. de la data de 14 august 2012, astfel cum era consființită de registrele publice. În opinia recurentului, în speță nu se poate presupune că dobândirea de acțiuni la B. S.A. (societatea nou înființată), ca urmare a calității de acționar la D. S.A., ar reprezenta un beneficiu sau o gratificare pentru orice potențial acționar, în fapt, calitatea de acționari ai B. S.A. fiind conferită strict pentru acționarii existenți la acea dată. În consecință, s-a învederat că aspectele reținute în cuprinsul hotărârii atacate, în sensul meținerii calității de acționar la B. S.A. a reclamantului A., contrar hotărârilor de divizare și de înființare a B. S.A., aduc o gravă atingere principiului affectio societatis care reprezintă intenția de colaborare voluntară a asociaților, de a lucra în comun și de a suporta toate riscurile activității comerciale.

La data de 6 iunie 2018, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. În esență, s-a susținut că efectele rezoluțiunii convențiilor dintre părți au fost stabilite conform autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1238 din 26 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr. x/2013. Reclamantul a învederat că instanța de apel nu a interpretat greșit dispozițiile art. 238 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, întrucât repartizarea acțiunilor în cadrul noii societăți constituite, respectiv B. S.A., s-a realizat prin transpunerea în oglindă a acționariatului D. S.A.. La data de 5 iulie 2018, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare.

Recursul a fost timbrat cu 488 RON, conform dovezii aflate la dosar. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Recurentul-pârât a depus la dosar punct de vedere la raport. Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul C. și a stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, când a amânat judecarea cauzei pentru data de 11 februarie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Referitor la critica de nelegalitate privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 238 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, din perspectiva modului cum au fost reținute efectele proiectului de divizare a S.C. D. S.A., în raport cu S.C. B. S.A. și cu dreptul de proprietate asupra acțiunilor deținut de către reclamant și/sau de către pârât, ca urmare a încheierii actelor juridice de către aceștia, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată. În primul rând, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel cuprinde o înșiruire de clauze contractuale desprinse din actele juridice încheiate între reclamant și pârât, extrase cu ghilimele din acestea, fără ca instanța de apel să expliciteze concret modul cum aceste clauze au produs efecte asupra rezultatului final al divizării societății comerciale originare asupra societății dobânditoare, pe de o parte, cât și asupra patrimoniului acționatului pârât. Cu alte cuvinte așa cum susține și recurentul-pârât, este criticabilă concluzia instanței de apel în sensul că urmare a acestor acte juridice s-ar fi produs automat o diminuare a participației pârâtului C. în cadrul societății S.C. B. S.A. către care a operat desprinderea patrimoniului societății divizate S.C. D. S.A. (de vreme ce conținutul hotărârii adunării generale a acționarilor S.C. D. S.A., de divizare nr. 31/14.08.2012), în condițiile în care însăși instanța de apel face referire la convenții privind transferul dreptului " de administrare" a acțiunilor, iar nu a dreptului de proprietate asupra acestora, ceea ce creează o îndoială cu privire la efectele convențiilor dintre cele două persoane fizice. Astfel, enunțarea clauzelor succesive inserate în actele juridice încheiate de către reclamant și pârât, fără a se lămuri în final efectele asupra dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute la societatea care le-a dobândit după divizare (SC B. S.A.), mai ales în condițiile în care așa-numitul drept de administrare asupra acțiunilor deținut la un moment dat de către pârât, nu a fost clarificat sub aspectul conținutului său și al efectelor produse asupra patrimoniului pârâtului, echivalează cu o necercetare a fondului, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată. În al doilea rând, instanța de apel, deși a pretins că în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a cercetat fondul raporturilor juridice dintre reclamant și pârât, pe de o parte, dar și a raporturilor juridice dintre cele două societăți comerciale S.C. B. S.A. și S.C. D. S.A., în realitate, aspectul privind deținătorul dreptului de proprietate asupra acțiunilor la societatea comercială la care s-a operat transferul acțiunilor de la societatea divizată (la data introducerii cererii: 22.03.2016) nu a fost lămurit, instanța de apel considerând fără temei că a operat oarecum automat această diminuare a participației pârâtului la noua societate, fără a explica în concret prin ce act juridic s-a produs o atare diminuare, care au fost părțile implicate într-un astfel de transfer și efectul final a acestora. Așadar, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel avea obligația de a clarifica atât momentele în care au operat transferurile pretinse de proprietate asupra acțiunilor deținute de reclamant sau de către pârât la societățile implicate în operațiunea de divizare, cât mai ales actele juridice prin care ar fi operat atare transferuri, operațiune care nu s-a realizat, deși aceasta era esențială pentru judecata cauzei. De aceea, pornind de la dispozițiile art. 238 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990 și de la efectele produse de operațiunea de divizare a S.C. D. S.A., asupra patrimoniilor persoanelor fizice C. și A., cu referire și la actele juridice încheiate de acestea, instanța de apel avea obligația de a lămuri pas cu pas efectele produse în timp asupra titularului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, cu atât mai mult cu cât nu s-a lămurit în ce a constat exercitarea dreptului de administrare de către pârâtul C. asupra unei părți din acțiunile deținute la un moment dat de către reclamantul A., în calitate de proprietar. Și cu privire la acest aspect, instanța de apel consideră eronat că s-a produs un efect pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1238/26.06.2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. x/2013 în sensul că dacă s-a dispus obligarea pârâtului C. la plata sumei de 1.000.000 RON, contravaloarea dividendelor aferente anilor 2009-2012, ar rezulta de plano că s-a produs o diminuare a participației pârâtului la societatea S.C. B. S.A. (deși dreptul la dividende ce a făcut obiectul acestei judecăți privește o perioadă anterioară producerii divizării: 2009-2012), ceea ce nu justifică raționamentul logico-juridic al instanței de apel. Or, împrejurarea că reclamantul a obținut în justiție valorificarea unui drept de creanță asupra unor dividende pentru perioada 2009-2012 nu justifică concluzia că dreptul de proprietate asupra acțiunilor deținut de către pârâtul C., ar fi suferit o diminuare, în sensul că în loc de 310 acțiuni, acesta ar urma să dețin numai 160 de acțiuni la societatea în discuție. În realitate, ceea ce este esențial în soluționarea cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, este clarificarea aspectului privind titularul dreptului de proprietate asupra acțiunilor la societatea S.C. B. S.A., printr-o analiză judicioasă a fiecărui act juridic încheiat între părți (reclamant și pârât) și a fiecărui drept și obligație născute din aceste acte juridice, inclusiv a acelor acte juridice prin care părțile au hotărât desființarea unor acte juridice și repunerea părților în situația anterioară, toate acestea nefiind lămurite prin decizia recurată. Având în vedere toate aceste considerente, constatând incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curtea va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.