ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1976/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 26.10.2016 și completată la data de 23.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., Notar Public C. și Traducător D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., cu consecința repunerii pârâților in situația anterioara semnării actului de partaj voluntar, având ca obiect imobilele identificate de reclamant în cerere - obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de pe urma lipsei calității de asociat în S.C. E. S.R.L., de pe urma lipsei de folosință a imobilelor identificate la pct. 1, pe perioada 11.12.2013 - prezent; - anularea actului de lichidare a regimului comunității legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.; - anularea convenției matrimoniale între soți autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.; La data de 23 februarie 2017, reclamantul și-a modificat acțiunea, dosarul Judecătoriei Alba Iulia, solicitând anularea actului de lichidare a regimului comunității legale autentificat sub nr. x/2013, anularea convenției matrimoniale între soți autentificată sub nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată. Hotărârea de declinare Prin sentința civilă nr. 471/2017, Judecătoria Alba Iulia a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a Tribunalului Alba, reținând că primul capăt de cerere are valoarea de 1.312.746 RON, iar cel de al doilea de 150.000 euro.

Sentința pronunțată de Tribunal Prin sentința civilă nr. 41 din 11.01.2018 2018, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D. și a Notarului Public C.. A respins acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B., Notar Public C. și D.. A obligat reclamantul A. la plata în favoarea pârâtei B. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat reclamantul A., la plata în favoarea pârâtei D. a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. În motivare, tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive ale pârâtelor D. și a Notarului Public C., întrucât se susține că pârâta a comis o faptă ilicită, solicitându-se despăgubiri, iar notarul public este cel care a încheiat actele juridice a căror anulare se cere, mai ales că se susține că a fost complice la fraudarea voinței reclamantului, prin inducerea sa în eroare. Pe fond, s-a reținut că reclamantul A., cetățean german, susține că a fost indus în eroare de soția sa B. (cetățean român cu care se află în proces de divorț), în complicitate cu notarul public și cu traducătorul de limba germană, pentru a încheia mai multe acte juridice care l-au prejudiciat, în sensul că i-a cedat soției sale întreaga avere, cu titlu gratuit, deși acesta credea că se încheie doar testamente reciproce. Tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a avut niciodată calitatea de asociat la S.C. E. S.R.L., despre care se menționează în actul de partaj că este bun comun. De asemenea, a constatat că reclamantul și pârâta B. sunt căsătoriți din anul 1992, iar terenurile care au făcut obiectul partajului au fost dobândite în anul 1996, deci într-o perioadă în care Constituția României interzicea expres cetățenilor străini să dobândească terenuri în România, potrivit art. 41. Acesta este motivul pentru care pârâta a cumpărat singură acele terenuri și a fost menționată singură în cartea funciară ca proprietară, deși era căsătorită la acel momentul cu reclamantul, cetățean german. Tribunalul a reținut că singurul bun comun al părților îl constituiau construcțiile menționate în actul de partaj, în privința cărora nu exista vreo interdicție ca cetățenii străini să devină proprietari. Prin urmare, a arătat instanța, în ipoteza în care s-ar anula acel act de partaj, reclamantul nu ar avea nici un folos, întrucât terenurile respective (precum și S.C. E. SRL) ar reveni tot în patrimoniul pârâtei. Reclamantul, prin apărător, a susținut prezența unui mandat fără reprezentare (adică un caz particular de simulație prin interpunere de persoane), în sensul că reclamantul ar fi mandatat-o pe soția sa să cumpere acele terenuri în anul 1996, având în vedere interdicția constituțională. Instanța a constatat că nu s-a formulat vreo acțiune în simulație, cum prevede art. 1175 C. civ. de la 1864 și nici dovada că există un act secret, respectiv un contraînscris care, la rândul său, să fie valabil, cu mențiunea că un astfel de act secret ar fi trebuit să nu urmărească fraudarea legii (cum ar fi o interdicție constituțională pentru anumite persoane de a dobândi anumite bunuri) și să fie încheiat în forma prevăzută de lege (fiind vorba de terenuri, trebuia încheiat în scris, tot la notar). Instanța a constatat că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în cauză, astfel că nu s-a făcut dovada unui mandat fără reprezentare, bunurile respective intrând în patrimoniul pârâtei, ca unic proprietar. Cu privire la susținerile reclamantului referitoare la inducerea în eroare de către soția sa, în complicitate cu notarul public și cu traducătoarea (invocă lipsa consimțământului, cauza ilicită, imorală, dolul), instanța a reținut că potrivit art. 270 C. proc. civ. înscrisul autentic face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condițiile legii. Mai arată instanța că, potrivit art. 81 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, traducerea scrisă a actelor notariale într-o altă limbă se poate face la solicitarea expresă a părților, însă în speță nu s-a făcut dovada unei astfel de cereri din partea reclamantului. S-a reținut că reclamantul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de adevăr a mențiunilor din cuprinsul actelor autentice menționate mai sus, iar martorii prezentați de acesta au aflat despre neînțelegerile dintre părți rezultate în urma încheierii acelor acte, după 2 ani. În plus, la dosarul cauzei a fost depusă o adresă din partea unui alt notar (F.- f. x vol. 2), în care acesta a adus la cunoștința instanței că în vara anului 2013 (deci, cu câteva luni înainte de încheierea actelor juridice care fac obiectul prezentei cauze), s-a prezentat la acesta reclamantul și pârâta, însoțiți de traducătorul autorizat D., care i-au solicitat o consultație juridică cu privire la posibilitatea ca bunurile soților din România să fie trecute pe numele soției reclamantului, restul bunurilor deținute de acesta în Germania rămânând fiilor săi. Ca atare, din cele arătate mai sus și din ansamblu probator, instanța a reținut că reclamantul a avut reprezentarea actelor pe care urma să le semneze și a consecințelor acestora, cu câteva luni înainte de încheierea acestora, exprimându-și un consimțământ valabil și neexistând o inducere în eroare.

Încheierea pronunțată de Curtea de Apel Prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis, în parte, cererea în probațiune pentru următoarele considerente și în următoarele limite: cu privire la cele două probe cu expertiza contabilă și în construcții a respins cererea, având în vedere faptul că nu sunt utile soluționării cauzei la acest moment procesual, raportat la temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii și probațiunea administrată. A respins cererea în lipsa acordului părții care a fost prezentă în fața avocatului, respectiv lipsa acordului pârâtei B.. A respins cererea în probațiune cu audierea martorului F., având în vedere faptul că acesta a depus la dosar un înscris pe care l-a rectificat ulterior cu privire la dată, prin care și-a exprimat punctul de vedere, a relatat instanței ceea ce s-a întâmplat la biroul notarial la momentul la care părțile s-au prezentat. A încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și cele necontestate, respectiv cele care nu au fost înlăturate de instanța de fond. În ceea ce privește solicitarea de a se pronunța instanța cu privire la transcrierea înregistrării convorbirii dintre reclamant, D. și familia acesteia, a reținut că aceasta constituie motiv de apel, asupra căruia instanța urmează a se pronunța. A admis cererea de emitere a unei adrese către Biroul Notarului Public C., considerând-o utilă soluționării cauzei, având în vedere și poziția avocatului G., a amânat judecarea cauzei și a acordat un nou termen de judecată, pentru când se va emite adresă către Biroul Notarului Public C., pentru a depune la dosarul cauzei, în copie conform cu originalul, toate actele care se află în dosarele nr. x/2013,4186/2013 și 4187/2013, anterior termenului acordat în cauză.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Prin decizia nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 41/11.01.2018 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă și a fost obligat apelantul A. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei B. în sumă de 17.500 RON și în favoarea intimatei D. în sumă de 1000 RON. Curtea de apel a menținut motivarea instanței de fond.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018 și a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, reclamantul A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar. Cererea de recurs formulată de reclamantul A. este motivată, invocându-se art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la incidența pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, făcând referire la administrarea și completarea probatoriului administrat, criticând soluția instanței de apel de respingere a unor probe esențiale în cauză. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al părții, reglementat de art. 13 C. proc. civ., principiul nemijlocirii probelor prevăzut de art. 16 C. proc. civ., precum și principiul rolului activ. Cu privire la incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a susținut că există contradictorialitate între respingerea probelor solicitate de reclamant și reținerea instanței că reclamantul nu și-r fi dovedit solicitările. Astfel, susține reclamantul că a încercat să își probeze pretențiile, dar instanța a respins cererile sale de probatorii, pentru ca în decizie să rețină că nu le ar fi probat. În final, a arătat că este culpa instanței, pentru că nu a admis cererile de probe, care erau utile și pertinente în cauză. Reclamantul a mai susținut că este incident și art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind greșit aplicate prevederile art. 676 C. civ. care sunt norme imperative, de la care nu se poate deroga, cum greșit a reținut curtea de apel; că actele încheiate nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., întrucât cauza este ilicită și imorală, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută a acestora. S-a mai susținut că au fost încălcate și prevederile art. 9 din Legea nr. 36/1995, întrucât pârâta Notar Public C. nu a adus la cunoștința reclamantului natura juridică a actelor semnate și nu a asigurat traducerea acestora. O altă critică vuzează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1214 C. civ., care reglementează dolul.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 martie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018 și a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 17 octombrie 2019.

Apărările formulate în cauză La data de 11 ianuarie 2019, Notar Public C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. La data de 21 ianuarie 2019, intimata B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sumă de 5.000 RON, atașând chitanța onorariului avocațial nr. 3 din 8 ianuarie 2019. La data de 21 ianuarie 2019, intimata D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității recursului, ca urmare a modificării art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cauza având ca obiect convenție matrimonială și a nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A solicitat și judecarea cauzei în lipsă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate a dispozițiilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fie expuse: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte reține că acesta vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea în condițiile prevăzute de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Or, în raport de dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocat de recurent cu referire la administrarea și completarea probatoriului, fiind criticată soluția instanței de apel în ce privește respingerea unor probe, susținându-se că procedând astfel, instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., principiul nemijlocirii probelor prevăzut de art. 16 C. proc. civ., precum și principiul rolului activ. În raport de susținerile recurentului, Înalta Curte reține că aprecierea instanței de apel în ce privește administrarea probelor nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curții examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabil, iar aspectele ce țin de administrarea și aprecierea probelor reprezintă chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate. Or, aprecierea asupra necesității administrării probelor este atributul exclusiv al instanței, care prin încheierea din 27 iunie 2018 a admis în parte cererea în probațiune pentru următoarele considerente în raport de următoarele limite. Astfel, cu privire la proba cu expertiza contabilă și respectiv în construcții, instanța de apel a respins cererea, având în vedere faptul că expertizele solicitate nu sunt utile soluționării cauzei la acel moment procesual, raportat la temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii și probațiunea administrată. De asemenea, instanța de apel în exercitarea atributului exclusiv de apreciere a necesității admimnistrării probelor în ce privește audierea ca martor a avocatului din Germania a reținut că în condițiile în care acest martor a informat instanța de fond că nu va depune mărturie decât în măsura în care va fi dezlegat de ambele părți, și cum pârâta a refuzat acest acord, a fost respinsă cererea în probațiune față de lipsa acordului pârâtei B.. De asemenea, instanța de apel în exercitarea aceluiași atribut enunțat a respins motivat cererea în probațiune cu audierea martorului F., având în vedere faptul că acesta a depus la dosar un înscris pe care l-a rectificat ulterior cu privire la dată, prin care și-a exprimat punctul de vedere, relatând instanței ceea ce s-a întâmplat la biroul notarial la momentul la care părțile s-au prezentat. Prin încheierea prin încheierea din 27 iunie 2018, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și cele necontestate, respectiv cele care nu au fost înlăturate de instanța de fond, reținând că în ceea ce privește solicitarea cu privire la transcrierea înregistrării convorbirii dintre reclamant, D. și familia acesteia, în condițiile în care aceasta constituia motiv de apel, s-a conchis că va fi analizată în cadrul apelului, altfel ar însemna o antepronunțare asupra apelului. Instanța de apel a admis cererea de emitere a unei adrese către Biroul Notarului Public C., considerând-o utilă soluționării cauzei, pentru a se depune în copie conform cu originalul, toate actele care se află în dosarele nr. x/2013,4186/2013 și 4187/2013. Or, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, aprecierea asupra necesității administrării probelor este atributul exclusiv al instanței, precum și în condițiile în care administrarea probelor nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin respingerea motivată a cererii de administrare și completare a probatoriului, nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 13 și 16 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susținerile recurentului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent în sensul că există contradictorialitate între respingerea probelor solicitate și reținerea instanței că reclamantul nu și-ar fi dovedit solicitările, Înalta Curte reține că și acest motiv este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Oligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constiuție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în raport de motivele de apel invocate în condițiile în care a reținut că: "În speță, argumentele reclamantului nu cuprind nici o referire la încălcarea unor norme imperative la încheierea celor două acte autentice, că trimiterea acestuia la normele cuprinse în Legea nr. 36/1995 (art. 9, art. 79, art. 81 alin. (2), alin. (4) și alin. (5) și art. 92) nu conduc la altă concluzie, că în speță, cele două acte juridice contestate au fost încheiate în fața notarului public, urmare a unei cererii formulate și semnate de ambele părți în acest sens; nu este prevăzută de lege condiția ca reclamantul să prezinte un act medical la încheierea acestor acte, iar reclamantului i s-a acordă posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un traducător, care le-a și semnat". Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată, reținând de asemenea că "cerința impusă notarului prin alin. (2) al art. 82 este de a asigura persoanelor care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română posibilitatea de a lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un traducător, ceea ce s-a și întâmplat în speță. Contrar susținerilor apelantului acest text de lege nu instituție obligația legală a notarului să asigure o traducere în scris, în contextul în care nu a existat o cererea în acest sens din partea sa. Actele întocmite (partaj voluntar și lichidare a regimului comunității legale în vederea schimbării regimului matrimonial) sunt acte care au o reglementare legală în norma internă (art. 676, art. 320 C. civ.) fără a aduce prin conținutul lor atingere unei norme legale sub bunelor moravuri". De asemenea,Înalta Curte constată că instanța de apel și-a motivat în fapt și drept soluția pronunțată în condițiile în care a mai reținut că" interdicția prevăzută de Legea nr. 312/2015 cu privire la teren, nu are nici o relevanță în cauză, atâta vreme cât este vorba de un bun dobândit de intimată în condițiile legii, în perioada căsătoriei cu reclamantul, îmbrăcând astfel haina juridică a unui bun comun -art. 339 C. civ., ceea ce și explică faptul menționării sale în actul de partaj, respectiv actul de lichidare a regimului comunității de bunuri, fără a justifica însă nulitatea acestor acte atâta vreme cât părțile nu au contestat calitatea de bun comun; că atât art. 676 C. civ., la care face trimitere apelantul, cât și art. 320 C. civ. care reglementează lichidarea regimului matrimonial instituie norme juridice dispozitive privitoare la modul de împărțire, astfel că părțile pot deroga de la acestea, dacă își exprimă acordul în acest sens, și că "în n același sens sunt și dispozițiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri". S-a mai reținut că argumentul vizând lipsa unei sulte și a unei egalități la formarea loturilor nu reflectă încălcarea unei norme imperative și nici nu este de natură să înlăture prezumția unei cauze valabile la încheierea actelor în discuție. Cu atât mai mult cu cât în speță, prin actul de partaj voluntar reclamantul și-a păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înscris în CF nr. x a municipiului Alba și menționează expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H. și I. cu înțelegerea ca aceștia să nu aibă pretenții din bunurile din România". Instanța de apel a reținut că "aceeași precizare este făcută de reclamant și în Testamentul autentificat la BNP C. prin încheierea de autentificare nr. 4183/11.12.2013, -act necontestat prin prezentul litigiu de către reclamant- prin care a transmis intimatei întreaga sa avere mobilă și imobilă, tabulară și extratabulară ce se va găsi la moartea sa în patrimoniul său pe teritoriul României, menționând că a "lăsat prezentul testament dat fiind faptul că toate bunurile imobile și imobile din Germania le-a lăsat fiilor săi din prima căsătorie domiciliați în Germania, prin acte întocmite în Germania". O probă în acest sens este și contractul de vânzare cumpărare din 01.05.2013 prin care reclamantul înstrăinează fiului său o firmă având ca obiect activitate de taximetrie înregistrată în Germania (Munchen) . În același sens este și declarația martorei J.. Argumentarea soluției adoptate rezultă și din analiza aspectelor invocate reținându-se că "menționarea faptului că bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor reclamantului nu înseamnă că notarul a inclus aceste bunuri în convenția de partaj, ci, reprezintă doar un considerent avut în vedere de părți în partajarea bunurilor comune în modalitatea convenită de părți. Faptul că s-au încheiat la aceeași dată atât acte între vii cât și un testament este explicabil atâta vreme cât părțile puteau dobândi în comun după încheierea celor două acte alte bunuri, care urmau deci, să intre sub regimul juridic al moștenirii testamentare. Din conținutul actelor reiese întocmirea acestora conform art. 98 din legea nr. 36/1995 într-un singur exemplar original care rămâne la arhiva biroului notarial și 4 duplicate din care 1 a rămas la arhiva biroului notarial iar celei 3 exemplare se vor elibera părților. Susținerea apelantului că nu ar fi primit un exemplar din duplicat, nu a fost dovedită conform art. 249 C. proc. civ., martorul audiat relatând doar cele spuse de reclamant după mai mulți ani de la întocmirea actelor și de altfel acest aspect nu este de natură a justifica nulitatea actului autentic". În același sens, al argumentării soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că " actele contestate de reclamant sunt acte autentice cu forța probantă prevăzută de art. 270 C. proc. civ. potrivit căruia "înscrisul autentic face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condițiile legii". De asemenea, instanța de apel în motivarea soluției pronunțate aa mai reținut că " invocând împrejurări anterioare, concomitente și ulterioare încheierii actelor apelantul susține că intimata în conigvență cu notarul și traducătorul au omis să-l informeze asupra naturii juridice a tuturor actelor semnate, el dorind să încheie de fapt acte juridice pentru cauză de moarte, că aceste susțineri au fost corect înlăturate de prima instanță, cu referire la probele dosarului, din care reiese faptul că reclamantul a derulat afaceri în România mai mulți ani, în derularea acestor afaceri a semnat acte juridice în limba română fără traducător, la semnarea actelor în litigiu pendinte a fost însoțit de traducătorul agreat, care i-a efectuat servicii de traducere și cu alte ocazii; iar în situația în care avea nelămuriri cu actele încheiate avea posibilitate de a solicita lămuriri, eventual să refuze semnarea acestora. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in sustinerea intereselor sale propria sa culpa) apelantul nu se poate prevala de propria culpă în semnarea actele încheiate în fața unui notar public, în prezența unui traducător, în justificarea unui demers juridic de față prin care se tinde anularea unor acte în vederea încheierii cărora părțile s-au consultat cu mai multe persoane de specialitate". În același sens al argumentării soluției date instanța de apel a reținut că " nu poate fi primită susținerea apelantului vizând faptul că a înțeles că a semnat doar un act juridic (testamentul) atâta vreme cât actele juridice încheiate la aceeași dată de părți au fost precedate de o cerere distinctă pentru redactarea și autentificarea fiecare act (partaj, act de lichidare, convenție-f.154,178,181 dosar apel), care poartă semnătura reclamantului". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurentului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocat de recurent, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., cu consecința repunerii pârâților în situația anterioară semnării actului de partaj voluntar, având ca obiect imobilele identificate de reclamant în cerere; obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat de pe urma lipsei calității de asociat în S.C. E. S.R.L., de pe urma lipsei de folosință a imobilelor identificate la pct. 1, pe perioada 11.12.2013 - prezent; anularea actului de lichidare a regimului comunității legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.; anularea convenției matrimoniale între soți autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C., acțiune ce a fost modificată la 23 februarie 2017, dosarul Judecătoriei Alba Iulia, în sensul că s-a solicitat anularea actului de lichidare a regimului comunității legale autentificat sub nr. x/2013, anularea convenției matrimoniale între soți autentificată sub nr. x/2013. În raport de obiectul dedus judecății și de hotărârea recurată, reclamantul a invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând greșita aplicare a prevederilor art. 676 C. civ., precum și faptul că actele încheiate nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ., întrucât cauza este ilicită și imorală. Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a mai fost susținută de reclamant și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 36/1995, întrucât pârâta Notar Public C. nu i-a adus la cunoștință natura juridică a actelor semnate și nu a asigurat traducerea acestora, instanța făcând și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1214 C. civ., care reglementează dolul. În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 676 C. civ.,ce reglementează " regulile privitoare la modalitatea de împărțire a bunurilor comune", reguli aplicabile în cadrul partajului judiciar, în condițiile în care cele două acte juridice contestate (și anume actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către Notar Public C., și respectiv actul de lichidare a regimului comunității legale în vederea schimbării regimului matrimonial autentificat sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C. și convenția matrimonială între soți autentificată sub nr. x/11.12.2013 de către BNP C.), au fost încheiate în fața notarului public, ca urmare a cererii formulate și semnate de ambele părți, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale enunțate în condițiile în care atât art. 676 C. civ., cât și art. 320 C. civ. (care reglementează lichidarea regimului matrimonial prin bună învoială sau în caz de neînțelegere pe cale judiciară), instituie norme juridice dispozitive privitoare la modul de împărțire, că în contextul acestora părțile din litigiul pendinte au optat pentru lichidarea regimului matrimonial prin " bună învoială" încheiind actele a căror anulare se solicită. Cum dispozițiile art. 1169 C. civ. prevăd că "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri", având în vedere acordul exprimat de părți privind lichidarea regimului matrimonial prin " bună învoială", Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantului legate de greșita aplicare a prevederilor art. 676 C. civ., cu atât mai mult cu cât lipsa unei sulte și a unei egalități la formarea loturilor, așa cum bine a reținut instanța de apel, nu reflectă încălcarea unei norme imperative și nici nu este de natură să înlăture prezumția unei cauze valabile la încheierea actelor în litigiu în condițiile în care prin actul de partaj voluntar reclamantul și-a păstrat dreptul de uzufruct viager asupra imobilului înscris în CF nr. x a municipiului Alba menționând expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H. și I. cu înțelegerea ca aceștia să nu aibă pretenții din bunurile din România", motiv pentru care Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1179 alin. (1) pct. 4 C. civ. Nefondate sunt și criticile legate de încălcălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 36/1995, în condițiile în care actele contestate de reclamant sunt acte autentice "cu forța probantă față de orice persoană, până la declararea în fals astfel cum prevăd dispozițiile art. 270 C. proc. civ., cu privire la constatările făcute personal de către cel ce a autentificat înscrisul, în condițiile legii", precum și în condițiile în care atât în actul de partaj voluntar cât și în Testamentul autentificat la BNP C. prin încheierea de autentificare nr. 4183/11.12.2013 act încheiat la aceeași dată de 11 dec. 2013 dar necontestat în prezentul litigiul) reclamantul menționează expres că este "de acord cu această modalitate de partaj întrucât bunurile comune din Germania s-au transmis fiilor săi H. și I. cu înțelegerea ca aceștia să nu aibă pretenții din bunurile din România" și că a "lăsat prezentul testament dat fiind faptul că toate bunurile imobile și imobile din Germani le-a lăsat fiilor săi din prima căsătorie domiciliați în Germani, prin acte întocmite în Germania", Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor legale enunțate, precum și a dispozițiilor art. 1214 C. civ., în condițiile în care dolul nu se presupune, iar la semnarea actelor obiect al litigiului pendinte reclamantul a fost însoțit de traducătorul agreat, care i-a efectuat servicii de traducere și cu alte ocazii aspect bine reținut de altfel și de instanța de apel. În ceea ce privește dolul invocat de reclamant ca viciu de consimțământ, din perspectiva celor două elemente componente și anume unul obiectiv, material ce constă în utilizarea mijloacelor viclene, menite să inducă în eroare, și unul subiectiv constând în intenția de a induce în eroare, Înalta Curte reține că în cauză nefiind probate aceste elemente sunt nefondate susținerile reclamantului legate de încălcarea dispozițiilor art. 1214 C. civ. Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile reclamantuluii nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018 și a deciziei nr. 891 din data de 3 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. În temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul reclamant la plata sumei de 17.157 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în recurs către intimata pârâtă B..