ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1656/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 3 octombrie 2019
asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 18 mai 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, secția civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și G., ultimii trei prin reprezentanți legali B. și C., solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 442.830 RON, echivalent al sumei de 100.000 euro, reprezentând plată nedatorată, achitată pârâților la 29 iulie 2013, în baza contractului de tranzacție din 18 iulie 2013, pentru dosarul de daună nr. x.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1341-1346 C. civ. și Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.
Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Bacău; pe fond, au solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 5146/15 septembrie 2016, Judecătoria Bacău, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal la 5 octombrie 2016, sub același număr de dosar.
Prin sentința civilă nr. 57/6 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și au fost obligați pârâții la restituirea către aceasta a sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plății.
În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, la 26 octombrie 2009, a avut loc un accident de circulație în care a decedat numita H., șoferul implicat în accident fiind I., care avea mașina asigurată RCA la S.C. A. S.A., respectiv la societatea reclamantă.
Prin sentința penală nr. 2107/2014 a Judecătoriei Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 522/2016 a Curții de Apel Bacău, s-a stabilit că I., asiguratul reclamantei, nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, săvârșind, însă, fapta din culpă fără prevedere, "deoarece ar fi putut să ia măsuri pentru a preveni urmările: renunțarea la decizia de a accelera ce ar fi dat timp victimei să treacă de banda pe care circula inculpatul, ori putea să mărească atenția și astfel să reacționeze prin efectuarea unui viraj de ocolire prin dreapta".
La 18 iulie 2013, în cursul judecății procesului penal, părțile au încheiat un contract, denumit "tranzacție", prin care asigurătorul a achitat contravaloarea în RON a sumei de 100.000 euro moștenitorilor persoanei decedate în accident, pârâți în prezenta cauză, în vederea stingerii acțiunii civile pornite în dosarul penal nr. x/2012; la pct. III.6. din contract, s-a prevăzut că pârâții își iau angajamentul scris de a restitui îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea penală, în ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția (...), obligația de restituire urmând a fi executată în termen de 7-10 zile de la hotărârea penală definitivă.
Prin prezenta acțiune, reclamanta urmărește obligarea pârâților la restituirea sumei achitate în baza contractului, considerând că, prin achitarea inculpatului, nu mai datorează nicio despăgubire moștenitorilor decedatei.
În drept, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1266-1268, art. 1341, art. 1345, art. 2267 C. civ.
Cu titlu preliminar, a constatat că dispozițiile incidente cauzei sunt cele ale noului C. civ., conform art. 6 alin. (5) din acest act normativ și art. 103 din Legea nr. 71/2011, în ce privește examinarea condițiilor referitoare la răspunderea civilă contractuală a asigurătorului, cu privire la plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, reținând că, deși fapta prejudiciabilă a avut loc la 26 octombrie 2009, sub imperiul vechiul C. civ., plata a fost efectuată în baza contractului de tranzacție, încheiat la 18 iulie 2013, după intrarea în vigoare a noului Cod, acesta fiind cauza tuturor temeiurilor de drept invocate. Pe de altă parte, instanța a analizat condițiile răspunderii civile a asiguratului raportat la data săvârșirii faptei, 26 octombrie 2009, în condițiile C. civ. de la 1864.
În primul rând, instanța a reținut că, contractul încheiat între părți, deși intitulat "tranzacție", nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2267 C. civ.
Astfel, aceste dispoziții prevăd, în mod expres, că, prin încheierea unei tranzacții, părțile sting litigiul prin concesii sau renunțări reciproce; în cauză, părțile nu au înțeles să stingă litigiul, întrucât au prevăzut clauza de care se prevalează reclamanta în acest proces, prin care suma ce face obiectul tranzacției ar putea fi supusă restituirii în funcție de soluția din procesul penal.
Ca atare, contractul încheiat între părți este un contract nenumit, nefiind aplicabile dispozițiile privind tranzacția, însă este valabil, întrucât părțile și l-au însușit prin semnătură.
Potrivit art. 1266 C. civ., contractul se interpretează după voința concordantă a părților; la stabilirea voinței concordante, se ține seama de scopul contractului, de negocierile purtate între părți, iar, potrivit art. 1268 din același cod, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, astfel încât instanța a considerat că, prin contractul denumit "tranzacție", părțile au stabilit întinderea prejudiciilor rezultate din fapta asiguratului reclamantei din 26 octombrie 2009, respectiv suma de 100.000 euro, în echivalent RON la data plății, precum și îndreptățirea moștenitorilor persoanei decedate la despăgubire.
Prin contractul anterior amintit, părțile s-au obligat să restituie suma primită, în funcție de soluția cu privire la faptă, făptuitor și vinovăție, reclamanta făcând referire și la faptul că, întrucât nu se mai poate reține răspunderea civilă delictuală a asiguratului său ca urmare a soluției din dosarul penal, nu se poate reține nici răspunderea sa, în calitate de asigurător, pârâții fiind obligați la restituirea sumelor primite.
Astfel cum au susținut și pârâții prin întâmpinare, art. 1 alin. (1) din Ordinul RCA, la care reclamanta însăși face referire, are în vedere răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciile pentru care asiguratul răspunde din punct de vedere civil.
Or, în cauza de față, din cele două hotărâri judecătorești depuse la dosar, rezultă, în mod cert, că, deși asiguratul nu a răspuns penal pentru fapta sa, acesta are o răspundere civilă delictuală.
În ce privește răspunderea civilă delictuală, instanța a analizat existența acesteia raportat la dispozițiile vechiul C. civ., având în vedere data săvârșirii faptei ilicite, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ.
În materie civilă, devin aplicabile dispozițiile art. 998-999 C. civ. 1864, potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Prin instituirea răspunderii pentru neglijența sau imprudența cu care s-a săvârșit fapta, rezultă că răspunderea civilă delictuală va subzista și în cazul culpei celei mai ușoare.
O definiție a culpei, aplicabilă în materia răspunderii civile delictuale, este reglementată în C. pen., care recunoaște culpa sub forma imprudenței, atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce, și sub forma neglijenței, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Prin urmare, și în concepția C. civ. de la 1864, făptuitorul răspunde și pentru cea mai ușoară culpă.
Este, așadar, incontestabil că asiguratul reclamantei răspunde, din punct de vedere civil, pentru prejudiciile produse în urma accidentului săvârșit de acesta la 26 octombrie 2009, în contextul în care hotărârea penală reține că inculpatul - asiguratul reclamantei a avut o culpă fără prevedere la săvârșirea faptei.
Hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă și făptuitor, astfel încât situația de fapt, reținută în procesul penal, se impune în prezentul litigiu. Potrivit hotărârii penale, sub aspectul vinovăției, s-a reținut că victima a avut o culpă preponderentă, însă, a existat și o culpă fără prevedere a inculpatului - I. "deoarece ar fi putut să ia măsuri pentru a preveni urmările: renunțarea la decizia de a accelera ce ar fi dat timp victimei să treacă de banda pe care circula inculpatul, ori putea să mărească atenția și astfel să reacționeze prin efectuarea unui viraj de ocolire prin dreapta".
Prin urmare, raportat la situația reținută de instanța penală, instanța civilă va reține o culpă comună a victimei H. și a autorului accidentului, I., în proporție de 60% pentru fapta victimei și 40 % pentru asiguratul reclamantei.
Față de procentul de culpă reținut în sarcina asiguratului reclamantei, de 40%, raportat la cuantificarea prejudiciului care a fost făcută de părți cu prilejul contractului încheiat între ele, la suma de 100.000 euro, rezultă că asigurătorului îi revine obligația de despăgubire a moștenitorilor victimei cu suma de 40.000 euro, fiind, astfel, îndreptățită la restituire pentru suma de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plății.
Instanța a considerat că temeiul pretențiilor reclamantei este reprezentat de contractul încheiat între părți la 18 iulie 2013, care a vizat latura civilă a procesului penal ce era în curs la data respectivă, și nu de celelalte temeiuri invocate de reclamantă, respectiv plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, toate aceste temeiuri fiind, de altfel, incompatibile între ele.
Astfel, în ce privește plata nedatorată, aceasta reprezintă un fapt juridic licit, care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără a avea intenția de a plăti pentru altul, după cum rezultă din dispozițiile art. 1341 alin. (1) C. civ.
În consecință, pentru a exista o plată nedatorată, care să dea dreptul la restituire, rezultă că trebuie îndeplinite condițiile existenței unei plăți în sens obiectiv, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, plata să fi fost făcută din eroare.
În cauză, este evidentă neîndeplinirea condiției inexistenței datoriei, întrucât răspunderea asigurătorului RCA s-a născut în momentul săvârșirii faptei ilicite, cu vinovăția prevăzută de legea civilă.
Ca atare, nu poate subzista acest temei de drept.
Referitor la îmbogățirea fără justă cauză, aceasta reprezintă tot un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea unui patrimoniu al unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca, pentru acest efect, să existe o cauză justă sau un temei juridic, după cum rezultă din dispozițiile art. 1345 C. civ.. Pentru a fi în prezența unui caz de îmbogățire fără justă cauză, este necesar, astfel, să existe o îmbogățire a unei persoane și o diminuare a patrimoniului alte persoane, între acestea să existe o legătură directă, dar să nu existe un temei juridic care să le justifice, iar persoana căreia i s-a diminuat patrimoniul să nu aibă la dispoziție altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului.
Prin urmare, acțiunea având la bază îmbogățirea fără just temei are caracter subsidiar, putând fi invocată numai în lipsa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite.
Or, în cauză, reclamanta a invocat și lipsa răspunderii sale contractuale, bazată pe normele reglementând răspunderea civilă obligatorie, în lipsa răspunderii civile delictuale a asiguratului său.
Temeiul obligației de restituire a sumei plătite pârâților, cum s-a stabilit anterior, este unul contractual, neputându-se admite temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
În concluzie, instanța a reținut că, contractul încheiat între părți, în temeiul dispozițiilor privind răspunderea civilă obligatorie, a vizat răspunderea asigurătorului pentru prejudiciile produse de asigurat terților în urma accidentelor de circulație. Această răspundere contractuală poate fi reținută numai în contextul în care se reține răspunderea civilă delictuală a asiguratului. Astfel cum s-a reținut anterior, șoferul asigurat a săvârșit fapta ilicită cu forma de vinovăție reprezentată de culpa fără prevedere, care este temei de răspundere civilă.
Chiar dacă, în contract, se prevede că suma achitată va fi supusă restituirii în funcție de soluția din procesul penal, faptul achitării acestuia în procesul penal nu are semnificația exonerării de răspundere din punct de vedere civil.
Reținând culpa comună a victimei și asiguratului reclamantei, constatând că asiguratul răspunde în proporție de 40% pentru prejudiciul produs, că, în contract, s-a stipulat și îndreptățirea moștenitorilor la repararea prejudiciului, luând act și de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordinul RCA nr. 20/2008, prima instanță i-a obligat pe pârâți la restituirea către reclamantă a sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON la data plății.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâții.
Prin decizia nr. 218 din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate în cauză.
În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:
Prima instanță a calificat, în mod eronat, contractul încheiat între părți ca fiind un contract nenumit, nu unul de tranzacție, reglementat de art. 2267-2278 C. civ.. Din coroborarea preambulului acestui contract, care face referire la culpa exclusivă (această calificare a culpei fiind subînțeleasă, în lipsa vreunei referiri și la culpa victimei) a asiguratului, cu clauza de la pct. -ul III.6. rezultă, fără echivoc, că părțile contractante au înțeles să stingă, în avans, acțiunea civilă din procesul penal care era pe rol, în ipoteza în care instanța penală ar fi soluționat și acțiunea civilă și ar fi constatat că accidentul de circulație s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului (conducătorul autoturismului asigurat RCA). Nu se poate reține, deci, așa cum a procedat Tribunalul, că, în realitate, părțile nu ar fi înțeles să stingă litigiul civil dintre ele în această ipoteză. Faptul că intenția părților de a pune capăt litigiului civil nu a vizat toate ipotezele juridice posibile, cum ar fi reținerea de către instanța penală sau civilă a unui concurs de culpe, este irelevant în ceea ce privește caracterul juridic de tranzacție al contractului civil încheiat între părțile aflate în litigiu, întrucât art. 2267 C. civ. nu prevede o astfel de condiționalitate.
"Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți (...) și legea le dau contractului după natura lui. Clauzele obișnuite în contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres (art. 1272 C. civ.).".
Potrivit art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul RCA nr. 20/2008, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate. Răspunderea penală nu se confundă cu răspunderea civilă. Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 se referă la răspunderea civilă delictuală a proprietarului autovehiculului, și nu la răspunderea penală a acestuia. În consecință, clauza de la articolul III.6. din contractul de tranzacție încheiat între reclamantă și pârâți trebuie interpretată și aplicată în sensul că despăgubirea plătită în baza acestui contract de către reclamantă va fi restituită, parțial sau total, de către pârâți în funcție de hotărârea instanței penale, dacă aceasta se va pronunța și cu privire la acțiunea civilă. În schimb, dacă, prin hotărârea penală, acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, restituirea, parțială sau totală, a despăgubirii se va face în funcție de hotărârea instanței civile, în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția acestuia.
În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, adică pentru culpa levissima, spre deosebire de răspunderea penală, unde inculpatul răspunde, în principiu, doar pentru culpa lata. O altă deosebire majoră între cele două tipuri de răspundere juridică, conform practicii judiciare în materie și doctrinei juridice, constă în aceea că, în cazul răspunderii civile delictuale, vinovăția se stabilește după un criteriu obiectiv și abstract, omul mediu diligent (bonus pater familias), pe când, în cazul răspunderii penale, se are în vedere un criteriu subiectiv și concret, persoana inculpatului. Aceasta înseamnă că nu există identitate între cele două tipuri de răspundere juridică.
Art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prevede că: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.".
Prin sentința penală nr. 2107/22 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria Bacău, la care face referire apelanta, nu a fost, însă, soluționată și acțiunea civilă exercitată, în cauză, de părțile civile. De aceea, este irelevant, în ceea ce privește răspunderea civilă contractuală a reclamantei, faptul că, prin această hotărâre judecătorească, inculpatul a fost achitat "întrucât fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală". Apelanta este în eroare când afirmă că, prin achitarea asiguratului său în procesul penal, nu mai există vinovăția acestuia, ca element al răspunderii civile delictuale.
Cu privire la temeinicia sentinței apelate în ceea ce privește cuantificarea gradului (proporției) culpei asiguratului RCA, de 40%, Curtea a constatat că apelanta reclamantă nu a formulat nicio critică prin cererea de apel.
Prima instanță a reținut, în mod temeinic, că asiguratul, conducătorul autoturismului implicat în accident, a avut o culpă concurentă, fără prevedere și ușoară (levis) la accidentarea mortală a minorei H., deoarece, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, aprecierea vinovăției se face după un criteriu obiectiv și abstract, și anume omul mediu diligent, așa-numitul bonus pater familias. Or, așa cum a reținut și instanța penală, în condițiile concrete ale săvârșirii faptei, și anume că era zi, că vizibilitatea longitudinală era foarte bună, că autovehiculele care se aflau pe banda destinată virajului spre stânga nu au pornit de pe loc, la începutul acestei coloanei de mașini fiind un vehicul (autobuz) mare de transport public de persoane, locul faptei era o intersecție semaforizată, se poate aprecia, în mod rezonabil, că un șofer cu o diligență medie, în ceea ce privește conduita în traficul rutier, ar fi trebuit și ar fi putut, în mod cert, să prevadă că aceste autovehicule nu s-au pus în mișcare, deși apăruse culoarea verde la semaforul pentru mașini, din cauza unui pieton care se angajase într-o traversare neregulamentară, pe culoarea roșie la celălalt semafor destinat pietonilor, și, în consecință, nu ar fi accelerat, așa cum a procedat asiguratul din cauza de față, la plecarea de pe loc din intersecție.
Nici O.U.G. nr. 195/2002 și nici Regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe de urgență nu prevăd dreptul conducătorilor de vehicule de a nu mai respecta nicio regulă de circulație, atunci când pietonii traversează strada la culoarea roșie a semaforului destinat lor. De aceea, art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 condiționează răspunderea exclusivă a pietonului care traversează strada la culoarea roșie a semaforului pentru pietoni de respectarea de către conducătorului vehiculului implicat în accidentul rutier a tuturor prevederilor legale privind circulația prin acel sector de drum. Limita maximă de viteză în localități, pe care asiguratul nu a încălcat-o, constituie doar una dintre obligațiile rutiere pe care acesta ar fi trebuit să le respecte. O altă obligație este aceea prevăzută de art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, și anume de a adapta viteza în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță. Or, în cauza de față, așa cum s-a arătat, asiguratul ar fi trebuit, conform unei conduite medii diligente, cel puțin să nu accelereze la plecarea de pe loc din intersecția semaforizată, în condițiile în care autovehiculele care se aflau pe banda destinată virajului spre stânga nu au pornit de pe loc, la începutul acestei coloanei de mașini fiind un vehicul (autobuz) mare de transport public de persoane.
Culpa concurentă a victimei la producerea accidentului este indubitabilă, deoarece aceasta, conform declarațiilor date de inculpat în cursul procesului penal, care nu au fost niciodată contrazise de părțile civile, a traversat strada în timp ce semaforul pentru pietoni avea culoarea roșie, fapt interzis, în mod expres, de art. 52 alin. (1) din Reg. O.U.G. nr. 195/2002.
De altfel, apelanții pârâți nu contestă acest fapt nici în cererea de apel pe care au formulat-o în cauză. Astfel, ei recunosc, în această cerere, o culpă a victimei în procent de 50% la producerea accidentului. Mai mult, apelanții pârâți nu au adus nicio critică de netemeinicie a sentinței apelate în ceea ce privește aprecierea, în concret, de către Tribunal a culpelor concurente stabilite în procent. Ei s-au rezumat să invoce că "instanța de fond nu a avut în vedere faptul că tranzacția a fost semnată în cunoștință de cauză de ambele părți, la cuantificarea prejudiciului fiind avută în vedere o culpă de 50% în sarcina ambelor părți implicate în accident". Această susținere nu este, însă, confirmată de niciun mijloc de probă administrat în cauză. Dimpotrivă, din preambulul contractului de tranzacție, rezultă că părțile contractante au înțeles să facă referire doar la culpa exclusivă (această calificare a culpei fiind subînțeleasă, în lipsa vreunei referiri și la culpa victimei) a asiguratului.
Cererea apelanților pârâți de schimbare, în tot, a sentinței apelate, în sensul respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, este în vădită contradicție cu recunoașterea acestora a unei culpe a victimei în procent de 50%, motiv pentru care Curtea a constatat ca fiind nefondată. Dacă instanța de apel ar fi apreciat că victima ar fi avut o culpă concurentă de 50%, și nu una de 60%, așa cum a stabilit Tribunalul, s-ar fi putut, cel mult, ca sentința apelată să fie schimbată în parte, în sensul reducerii sumei pe care trebuie să o restituie pârâții reclamantei, de la 60.000 de euro la 50.000 de euro.
Afirmația apelanților pârâți, conform căreia, "prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s-a reținut existența culpei fără prevedere în sarcina inculpatului I." este vădit eronată, deoarece, din lecturarea, cu bună-credință, a acestei decizii, rezultă contrariul, și anume că instanța penală de apel a constatat că "instanța de fond a dispus în mod corect achitarea inculpatului, întrucât fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege".
Motivul de apel al reclamantei care face referire la omisiunea Tribunalului de a se pronunța cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de ea nu poate fi analizat de instanța de apel, întrucât art. 445 C. proc. civ. prevede că: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444.".
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 480 C. proc. civ., a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții D., C., B., E., F. și G., ultimii doi, prin reprezentanți legali, solicitând, în principal, admiterea recursului, admiterea excepției de tranzacție și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac, recurenții au arătat următoarele:
Sub aspect procedural, înțeleg să invoce excepția de tranzacție.
Potrivit art. 2270 C. civ.:
"(1) Tranzacția se mărginește numai la obiectul ei; renunțarea făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția. (2) Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părțile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției.".
Astfel, tranzacția are efecte extinctive - după perfectarea contractului, părțile nu mai pot să formuleze pretenții legale, legate de drepturile care au format obiectul tranzacției. Ca urmare, cu privire la drepturile stinse sau recunoscute - în cauza de față, dreptul la indemnizația bănească survenită în baza contractului RCA - părțile nu mai pot formula pretenții. Conform doctrinei și practicii judiciare, o eventuală acțiune, introdusă de una dintre părți, în legătură cu drepturile care au format obiectul tranzacției, va fi respinsă. Mai mult, tranzacția își produce efectele din momentul realizării acordului de voință între părți, litigiul stingându-se prin consimțământul lor.
Efectele tranzacției încheiate între persoanele păgubite și asigurător, în timpul procesului penal, cu privire la indemnizația de asigurare nu dau dreptul la demararea unei noi proceduri litigioase, având ca obiect însăși indemnizația de asigurare.
În atare condiții, în mod nelegal, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au nesocotit dispozițiile legale menționate mai sus.
Recurenții solicită admiterea excepției, cu consecința de a se constata că, între părți, a fost încheiat un contract de tranzacție, ce a avut, ca obiect, stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre acestea, iar actul juridic produce efecte depline; prin urmare, nu se pot formula, din nou, pretenții cu privire la drepturi (creanțe) derivând tocmai din acest contract.
În ipoteza respingerii excepției de tranzacție, recurenții solicită admiterea recursului, pentru următoarele motive:
I. În primul rând, contractul de tranzacție din 18 iulie 2013, intervenit între părțile civile - B., C., E., D., F. și G. și A. a fost încheiat în mod valabil, îndeplinind toate condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 2267 și următoarele C. civ.. Ambele părți contractante au avut intenția de a pune capăt dreptului litigios dedus judecații prin concesii reciproce, respectiv prin plata sumei 100.000 euro, cu titlu de daune materiale și nepatrimoniale, persoanelor prejudiciate.
Nu se poate considera că această convenție este un contract nenumit, așa cum a reținut, în mod greșit, Tribunalul Bacău, întrucât ambele părți au avut intenția reală de a încheia o tranzacție, iar, în conformitate cu art. 1266 C. civ., "contractele se interpretează după voința concordantă (...) se va ține seama, între altele, de negocierile purtate între părți, de scopul contractului (...)". Chiar în "Preambulul" contractului de tranzacție se arată că "având în vedere dorința părților de a stinge acțiunea civilă pornită în dosarul penal nr. x/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Bacău", aspect ce indică, fără echivoc, voința efectivă a contractanților.
"Tranzacția este un contract prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți." - statuează art. 2267 C. civ.. Analizând definiția oferită de C. civ., toate elementele prevăzute sunt întrunite de convenția survenită între părți: existența unui drept litigios sau îndoielnic, intenția părților de a pune capăt unui litigiu sau de a-l preveni, existența unor concesii reciproce.
Față de aceste aspecte, societatea de asigurări și-a încălcat obligația de a renunța la toate drepturile, acțiunile și pretențiile cu privire la care s-a încheiat tranzacția, așa cum prevede art. 2270 C. civ., prin introducerea unei acțiuni în restituirea plății nedatorate, pe rolul Judecătoriei Bacău. La capitolul III din contractul de tranzacție, părțile au convenit că obiectul tranzacției "îl constituie stingerea pe cale amiabilă a pretențiilor civile invocate și încetarea acțiunii civile prezente și viitoare (...)". Practica judiciară arată că particularitatea tranzacției o constituie reciprocitatea cesiunilor dintre părți, fără a interesa dacă respectivele cesiuni au valoare echivalentă.
S.C. A. S.A. a introdus o cerere de chemare în judecată la 17 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Bacău, solicitând restituirea sumelor de bani, având, ca temei juridic, plata nedatorată - art. 1341 și următoarele C. civ.. îmbogățirea fără justă cauză - art. 1345 C. civ. și contractul de tranzacție, raportat la decizia penală nr. 522/5 mai 2016, prin care a fost achitat inculpatul I. și lăsată nesoluționată latura civilă. Hotărârea instanței civile - Tribunalul Bacău - a fost menținută de instanța de control judiciar; prin sentință s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și s-a dispus restituirea către aceasta de către pârâți a sumei de 60.000 euro, echivalent în RON la data plății.
II. Plata nedatorată, instituția de drept care a stat la baza acțiunii în restituire, ca temei juridic, prevăzută de art. 1341 C. civ. - "cel ce plătește fără a datora are dreptul la restituire", presupune următoarele condiții: să existe o prestație cu titlu plată; plata să fie nedatorată - datoria să nu existe; să existe o eroare.
a) Dacă, cu privire la prima condiție, nu există niciun dubiu că este îndeplinită, cu referire la următoarele două, recurenții susțin următoarele aspecte:
b) Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe sau, în alte cuvinte, ca, între cel care a făcut plata - solvens și cel care a primit plata - accipiens, să nu existe raportul juridic generator de obligații a cărui stingere se urmărește prin plata efectuată. Această condiție nu este îndeplinită. Plata a fost datorată în baza contractului de tranzacție din 18 iulie 2013, ca urmare a producerii riscului asigurat prevăzut în contractul RCA.
În speța de față, contractul de tranzacție, ce reprezintă lege între părți, nu a fost nici anulat, nici reziliat, nici revocat.
c) Relativitatea condiției ca plata să fie făcută din eroare nu înseamnă că această condiție este și înlăturată. Trebuie, așadar, ca solvens să fi efectuat plata în credința greșită că este debitorul lui accipiens. Existența acestei condiții este necesară pentru admisibilitatea acțiunii în restituire, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absența cauzei care a stat la baza prestației executate. Reclamanta nu s-a aflat în eroare în momentul în care a făcut plata, cunoscând că datorează o indemnizație bănească, în baza contractului RCA, pentru culpa asiguratului său.
Ca atare, în mod greșit, Tribunalul Bacău și Curtea de Apel Bacău au dispus restituirea sumelor de bani, neexistând niciun temei legal care să înceteze efectele convenției intervenite între părți. Nu este incident niciun caz prevăzut de art. 2278 alin. (1) C. civ., fiind în prezența unui contract de tranzacție valid, ce își produce efectele juridice pe deplin.
III. În momentul încheierii contractului de tranzacție, s-a avut în vedere o culpă comună a lui I. și H. în dinamica producerii evenimentului rutier, situație ce, în mod eronat, nu a fost reținută de instanțele de fond.
Nu se poate considera că S.C. A. S.A. a tranzacționat asupra unei sume de 100.000 de euro fără a lua cunoștință de circumstanțele factuale ale dosarului de daună nr. x. În cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești în față instanței de fond, toate actele care se aflau la dosar indicau că atât victima, cât și șoferul auto, au încălcat mai multe dispoziții legale, ce au dus la producerea rezultatului socialmente periculos.
Atât în dosarul nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, cât și în dosarul penal nr. x/2012 al Judecătoriei Bacău, anterior momentului încheierii contractului de tranzacție, s-a luat în calcul o culpă concurentă - atât a șoferului, cât și a pietonului - în producerea accidentului rutier din 26 octombrie 2009, situație de fapt relevată și de cele două expertize tehnice auto efectuate în cursul urmării penale, ce au concluzionat că evenimentul rutier putea fi evitat de ambii participanți la trafic, și nu doar de conducătorul auto. În același sens, recurenții invocă și cele reținute în rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului I. și în sentința penală nr. 2107/22 octombrie 2014 a Judecătoriei Bacău, care a făcut referire la declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale și la cele două expertize, al căror conținut parțial îl redau.
Ca atare, arată recurenții, încă din prima fază a cercetărilor s-a conturat o culpă în persoana pietonului, care se angajase în traversare în momentul în care a început schimbarea culorii verzi a semaforului - așa cum a declarat șoferul auto, în mod neregulamentar.
Mențiunea din preambulul contractului de tranzacție că, "în urma accidentului de circulație din 01.09.2009 produs din culpa numitului I., conducătorul autovehiculului (…)", nu echivalează cu faptul că reclamanta s-a referit la o culpă exclusivă a conducătorului auto, ci a intenționat să ofere despăgubiri raportat la procentajul acestuia de vinovăție. Întreaga convenție a fost redactată de S.C. A. S.A., care avea obligația de a se apleca cu diligență asupra formulării clauzelor, mai ales că societate de asigurări are calitatea de profesionist și, ca atare, este un specialist în ce privește astfel de contracte de tranzacție. În acest sens statuează și art. 28 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, conform căruia:
"În situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună."
În mod greșit, instanțele nu au observat că reclamanta a înaintat o oferta de despăgubire ca urmare a cercetărilor întreprinse în dosarul de daună, conform dispozițiilor art. 43 și următoarele din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, pe baza înscrisurilor din dosarul de urmărire penală și a dosarului de instanță, inclusiv în baza rechizitoriului și a lucrărilor de specialitate, respectiv expertiză tehnică, iar, din voința acesteia de a stinge litigiul pe cale amiabilă a fost avizată plata conform art. 64 din același act normativ. Prin urmare, societatea de asigurări a avut în vedere culpa comună a celor două părți implicate în accident.
În orice caz, culpa comună avută în vedere la încheierea contractului de tranzacție subzistă și în hotărârea instanței de control judiciar, prin care s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului, doar că i-au fost conferite alte valențe. Prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016 a Curții de Apel Bacău s-au reținut următoarele:
"În situația de față, starea de pericol potențial a apărut la momentul când culoarea indicată de semaforul pentru autovehicule s-a schimbat în verde, când inculpatul aflat în mișcare a decis să accelereze și a continuat cu o viteză superioară deplasarea, deși afară era întuneric și partea carosabilă umedă, iar coloana de mașini care a preselectat tot pentru direcția înainte nu s-a pus în mișcare. Procedând astfel, prin creșterea vitezei de deplasare până la atingerea unei viteze apropiate de cea legală, a încălcat dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.".
IV. Clauza avută în vedere la capitolul III.6. din contractul de tranzacție, la care reclamanta face referire, este redată în felul următor:
"(...) Subsemnații B., C., E., D., F. și G. ne luam angajamentul scris să restituim de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale, în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția.".
Ca atare, această clauză se referă doar la hotărârea instanței penale, ce ar avea înrâurire asupra obligațiilor din prezenta convenție. Această apreciere este susținută și de scopul în care a fost încheiată, în sensul de a renunța la dreptul litigios, de a oferi pârâților indemnizația bănească la care erau îndrituiți prin contractul RCA și de a nu se adresa, ulterior, niciunei alte instanțe de judecată. Or, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, fapt ce nu are nicio sancțiune juridică asupra acestui act (nu aduce atingere acestuia). În alte cuvinte, nu a fost desființată tranzacția intervenită, pentru a lasă posibilitatea societății de asigurări de a introduce o acțiune în restituire, motivată de faptul că datoria nu mai există. Nu este precizat că părțile își iau angajamentul să restituie sumele de bani în funcție de viitoarea cerere de chemare în judecată în fața instanței civile. Deci, această clauză are aplicabilitate doar în raport cu hotărârile instanței penale.
Societatea de asigurări a încheiat tranzacția și a cunoscut, pe deplin, consecințele juridice ale obligațiilor asumate; mai mult, reclamanta a deținut monopol asupra redactării clauzelor acestui contract, ceea ce se poate observa din economia dispozițiilor. De asemenea, acest tip de contract este unul preformulat, utilizat de S.C. A. S.A. în toate tranzacțiile, pentru a stinge litigii, putând fi asimilat unui contract de adeziune, prevăzut de art. 1175 C. civ.
Ca și în cazul contractului de asigurare RCA intervenit între S.C. A. S.A. și asiguratul I., catalogat, în doctrina juridică, ca fiind de adeziune, contractul de tranzacție este redactat și imprimat de asigurator, în urma unei oferte de despăgubire făcute de acesta și acceptate de către pârâți, negocierile clauzelor neavând loc în realitate. Asigurătorul RCA s-a aflat pe o poziție de forță, având calitatea de profesionist în domeniul asigurărilor și fiind un specialist în contractele de tranzacții ale indemnizației bănești către persoanele prejudiciate prin accidente rutiere. Ca atare, în privința interpretării clauzelor contractuale, trebuie dat eficiență dispozițiilor art. 1269 alin. (2) C. civ., conform cărora "stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus".
În orice caz, despăgubirea primită se restituie în funcție de hotărârea instanței penale, în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția. Or, prin decizia penală nr. 522/5 mai 2016, nu s-a schimbat niciun element avut în vedere la încheierea contractului de tranzacție. În cauza dedusă judecății, reclamanta nu a probat lipsa vinovăției autorului faptei ilicite. Aceasta ar fi trebuit să dovedească că autorul faptei ilicite a avut o atitudine corespunzătoare, că nu a încălcat nicio prevedere legală din O.U.G. nr. 195/2002 și din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 și că nu a contribuit, sub nicio formă, la producerea accidentului de vehicul.
Vinovăția conducătorului auto subzistă și este indicată prin hotărârea instanței penale, cât și a celei civile. În astfel de spețe, în care sunt implicate societățile de asigurări, este suficientă existența răspunderii civile delictuale, pentru a antrena răspunderea contractuală a S.C. A. S.A.. Conducătorul auto este vinovat de săvârșirea faptei, în condițiile în care acesta a încălcat dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, nu a adoptat o conduită preventivă conform art. 35 din același act normativ O.U.G. nr. 195/2002 și nu a manifestat diligență în momentul pătrunderii în intersecție.
Nu trebuie omis nici că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă și nu a pronunțat o soluție de respingere a acesteia, iar faptul că a fost stabilit un grad de culpă civilă a conducătorului auto nu poate să conducă decât la concluzia că acțiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată.
Prin analogie, în ipoteza în care s-ar tranzacționa asupra acțiunii civile derivând din infracțiunea de "vătămare corporală din culpă", unde este prevăzută ipoteza împăcării părților, tranzacția nu ar afecta acțiunea penală, care își urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părților, potrivit regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacției, care se referă, exclusiv, la pretențiile civile. Revenind la speța dedusă judecății, în mod logic, înseamnă că, deși s-a încheiat o tranzacție, aceasta nu afectează acțiunea penală, care și-a urmat cursul, tranzacția vizând doar latura civilă a cauzei.
Intimata S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenții au depus răspuns la întâmpinare.
S-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport.
Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din Camera de Consiliu de la 30 mai 2019.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește "excepția de tranzacție", constată că susținerile recurenților subsumate pretinsei excepții nu pot primi o asemenea calificare nici din perspectiva dreptului procesual, nici din cea a dreptului substanțial.
Excepția procesuală, astfel cum este definită în art. 245 C. proc. civ., reprezintă un mijloc tehnic prin care se supun dezbaterii anumite neregularități procedurale sau lipsuri ale dreptului la acțiune, nepunând în discuție fondul dreptului. Or, prin afirmațiile recurenților prezentate în cadrul "excepției", se tinde la admiterea căii de atac, cu consecința finală a respingerii acțiunii, ca nefondate, deci, la schimbarea soluției pronunțate în cauză, referitor la fondul său.
În semnificația atribuită de legislația de drept substanțial, termenul de "excepție" semnifică mijlocul de apărare ce este îndreptat și poate fi opus cu succes fondului dreptului dedus judecății, în consecință, pretenției formulate de partea adversă, conducând la respingerea acțiunii, ca nefondate.
C. civ. oferă numeroase exemple în acest sens (excepția de reducțiune a liberalităților excesive - art. 1094 alin. (2) și art. 1095 alin. (3); excepția de nulitate relativă a contractului pentru leziune - art. 1223; excepția nulității absolute a contractului - art. 1247 alin. (2) și art. 1249 alin. (1); excepția de neexecutare - art. 1556, și altele asemenea), dar nu și în materie de tranzacție.
Ca atare, de vreme ce, în materia în discuție, nu se regăsește "excepția de tranzacție", susținerile părților nu pot fi caracterizate nici ca apărări de fond, ca mijloc tehnic atribuit de legiuitor, în plan procesual, noțiunii de excepție utilizate în dreptul substanțial, conform art. 31 C. proc. civ.
Față de aceste argumente, prezenta instanță va examina susținerile recurenților subsumate "excepției de tranzacție" ca motiv de recurs, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Critica este neîntemeiată.
Efectul extinctiv al tranzacției, constând în împiedicarea părților de a formula noi pretenții în legătură cu drepturi asupra cărora au tranzacționat, inclusiv prin intermediul cererii de chemare în judecată, nu impietează, însă, asupra executării altor clauze din contractul de tranzacție, care permit, cum este ipoteza speței de față, restituirea, în anumite cazuri, a prestațiilor executate în temeiul aceluiași contract. Aceasta, tocmai, pentru că actul juridic valabil încheiat reprezintă acordul de voință al părților, care poartă asupra tuturor clauzelor contractuale, nu numai asupra celor favorabile uneia sau alteia dintre părți, și are putere de lege între cocontractanți, în întregul său, conform art. 1270 alin. (1) C. civ.. Prin urmare, atât timp cât nu a fost modificată de părți sau desființată prin mijloacele prevăzute de lege, orice clauză din contract produce efecte, iar neexecutarea acestei, în mod voluntar, generează dreptul părții interesate de a sesiza instanța de judecată, în vederea pronunțării unei hotărâri de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligației asumate prin contract. În litigiul de față, în fapt, instanța de apel a reținut existența contractului de tranzacție încheiat între părți la 18 iulie 2013 și, dând eficiență clauzei de la pct. III.6. din actul juridic, a dispus respingerea căilor de atac exercitate în cauză, cu consecința păstrării soluției primei instanțe de admitere parțială a cererii de chemare în judecată. Procedând în acest sens, Curtea a pronunțat o hotărâre corectă, cu respectarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., dar și ale art. 2270 din același act normativ, în condițiile în care efectul extinctiv al contractului de tranzacție nu se poate opune aplicării altor clauze din actul juridic, care generează, de asemenea, în baza acordului de voință comun, obligația de restituire a prestațiilor deja executate.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs, Înalta Curte reține următoarele:
I. Susținerile vizând natura juridică a contractului încheiat între părți la 18 iulie 2013, respectiv ca fiind o tranzacție, iar nu un contract nenumit, astfel cum a reținut Tribunalul Bacău, nu se referă la considerentele instanței de apel, care a înlăturat, sub acest aspect, raționamentul primei instanțe, apreciind, în consens cu cele arătate de pârâți, că actul juridic în discuție reprezintă o tranzacție. Or, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac exercitată și dezvoltarea lor. Chiar dacă textul de lege enunțat nu menționează în mod expres, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să privească soluția instanței de apel, precum și argumentele care au stat la baza pronunțării deciziei atacate. În caz contrar, nu se poate pune problema exercitării controlului judiciar asupra unor considerente care nu au fost avute în vedere de instanța a cărei hotărâre se atacă, neexistând, astfel obiectul unui asemenea control.
În consecință, prezenta instanță nu va proceda la examinarea susținerilor recurenților în legătură cu natura juridică a contractului, astfel cum a fost stabilită de Tribunalul Bacău.
Referitor la încălcarea obligației reclamantei de a renunța la orice acțiuni civile ca urmare a încheierii contractului de tranzacție, cu consecința nerespectării dispozițiilor art. 2270 C. civ., recurenții reiau, în esență, alegațiile subsumate "excepției de tranzacție", la care Înalta Curte deja a răspuns în analiza precedentă, considerentele respective fiind, deopotrivă, relevante și pentru înlăturarea prezentei critici.
În principiu, cum s-a arătat deja, contractul de tranzacție trebuie privit în ansamblul său, din perspectiva tuturor clauzelor care-l compun, neputându-se face abstracție de clauza de la pct. III.6. din act, avută în vedere de instanța de apel în pronunțarea deciziei. Concesiile reciproce ale părților și efectul extinctiv al tranzacției perfectate nu pot înlătura mențiunile din clauza respectivă, care condiționează păstrarea despăgubirii primite de către pârâți de hotărârea instanței penale. Mai departe, cum, în dosarul penal, inculpatul I., autorul accidentului generator al prejudiciului creat recurenților, a fost achitat, cu consecința lăsării nesoluționate a acțiunii civile, în mod corect, problema despăgubirilor cuvenite pârâților s-a transpus în planul procesului desfășurat în fața instanței civile, demarat de reclamantă. Ca atare, concluzia judiciară finală asupra întinderii acestor despăgubiri, rezultat al judecării cauzei în limitele stabilite prin acțiune și raportat la probele administrate, printre care și contractul de tranzacție, produce consecințe și în ceea ce privește actul juridic perfectat între recurenți și intimată. În alți termeni, raportat la clauza de la pct. III.6., concesiile reciproce ale părților, care au legătură directă cu despăgubirea cuvenită pârâților și asupra căreia s-a tranzacționat, la încheierea contractului, la suma de 100.000 de euro, se definitivează în funcție de hotărârea finală a instanței civile privind aceste despăgubiri și, corelativ, la partea din sumă, ce trebuie restituită reclamantei. Nu se poate, deci, pune problema că, dând eficiență clauzei respective, se încalcă efectul extinctiv al contractului de tranzacție, rezultat din art. 2270 C. civ.
II. Susținerile vizând neîndeplinirea condițiilor plății nedatorate, fapt juridic licit reglementat în art. 1341-1344 C. civ., de asemenea, nu vor fi examinate de prezenta instanță, întrucât nu au legătură cu considerentele instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate, soluția Curții fiind fundamentată pe răspunderea derivată din contractul de tranzacție, iar nu pe instituția plății nedatorate.
Nici invocarea art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul inexistenței cazurilor de desființare a tranzacției constatate prin hotărâre judecătorească, prevăzute de acest text de lege, nu este relevantă. Litigiul de față nu are un astfel de obiect, tranzacția încheiată între părți nefiind, de altfel, constată prin hotărâre judecătorească, iar cauza cererii de chemare în judecată se bazează tocmai pe acest act juridic, valabil perfectat, inclusiv din perspectiva clauzei care menționează, în sarcina recurenților, obligația de restituire a despăgubirilor primite, în raport de hotărârea penală. Ca atare, Înalta Curte nu va cerceta aserțiunile recurenților fundamentate pe textul de lege indicat mai sus.