ÎCCJ, Decizia nr. 164/2015
ÎCCJ, Decizia nr. 164/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia
civilă nr. 164/2015
Asupra
recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C.
proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 februarie 2015, a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
completul de 5 judecători, recursul declarat de A., judecător la
Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu Înalta
Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei
Curți de Casație și Justiție, B. și C.,
judecători în cadrul aceleiași instanțe, împotriva Deciziei nr.
4.365 din 18 noiembrie 2015 și a Încheierii din camera de consiliu de la 2
decembrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în
Dosarul nr. x/1/2014.
Prin recursul
formulat, recurenta a invocat și excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 2 și art. 6 din Legea nr.
285/2010, în raport cu prevederile art. 16 și art. 41 din Constituția
României și ale art. 14 din Convenția europeană a drepturilor
omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu
soluționarea acestei excepții.
În
susținerea recursului, magistratul a invocat incidența motivelor de
casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și
pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea
recursului a susținut, în esență, sub un prim aspect, că
instanța de fond ar fi soluționat în mod greșit excepția
netimbrării plângerii și a cererii de suspendare, întrucât, pe de o
parte, cererea dedusă judecății nu ar putea fi asimilată,
sub aspectul taxelor de timbru, conflictelor de muncă, pentru a opera
scutirea prevăzută de art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, ci ar
viza modul de stabilire a salariilor judecătorilor Înaltei Curți de
Casație și Justiție, care este reglementat în cadrul unei
proceduri speciale, dispuse de Legea nr. 284/2010.
Pe de
altă parte, prima instanță ar fi reținut în mod eronat
și fără temei legal, că judecătorii Înaltei Curți
de Casație și Justiție sunt funcționari publici cu statut
special.
Cât
privește dezlegarea dată excepției inadmisibilității
plângerii ce constituie obiectul judecății, în opinia recurentei,
aceasta ar fi, de asemenea, greșită și s-ar fundamenta pe
considerente confuze, contradictorii și prin care nu s-ar fi analizat
toate argumentele expuse în susținerea excepției.
Din
această perspectivă, s-a menționat, în esență, că
nici prevederile și principiile constituționale, nici
dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 care vizează raporturile
juridice dintre persoanele fizice sau juridice cu autoritățile
publice, prin raportare la art. 2 lit. c), f), g), o), p) și r) din
același act normativ și nici dispozițiile art. 7 din Cap. VIII
Anexa 6 din Legea nr. 284/2010 nu ar conferi posibilitatea președintelui
Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în raport cu
Colegiul de conducere, reprezintă autoritatea executivă, să
conteste actele adoptate de Colegiul de conducere.
Consideră
recurenta, că, tot astfel, în ceea ce privește fondul cauzei,
soluția ar fi greșită, plângerea fiind, după părerea
sa, nefondată.
Cu referire
la textele legale aplicabile, la argumentele expuse în întâmpinarea
formulată, cât și în contestația depusă, autoarea
recursului a arătat că raționamentul instanței de fond, în
sensul că discriminarea și tratamentul injust în modul de stabilire a
salariilor celor 3 contestatoare și a altor magistrați aflați în
aceeași situație provine din lege ar fi eronat și că, dimpotrivă,
în opinia sa, acest fapt ar proveni din aplicarea greșită a legii.
Din acest punct de vedere, argumentele deciziilor Curții
Constituționale privind constituționalitatea art. 2 și art. 6
din Legea nr. 285/2010, invocate de secția de contencios administrativ și
fiscal nu ar avea relevanța juridică reținută de
instanță.
Tot în acest
context, s-a specificat faptul că argumentele jurisprudențiale
invocate de instanță nu ar avea semnificația acordată,
neexistând la nivelul Înaltei Curți, secția de contencios
administrativ și fiscal, o jurisprudență constantă și
consolidată.
În concluzie,
în temeiul art. 29 alin. (1) - (5) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat, în
primul rând, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale
și suspendarea judecății până la soluționarea
excepției de neconstituționalitate invocate.
Referitor la
calea de atac exercitată, recurenta a solicitat admiterea recursului,
casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea plângerii
formulate în cauză.
Intimata
Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar
întâmpinare, prin care a solicitat, punctual, respingerea recursului, ca
nefondat, reiterând, în esență, argumentele de fapt și de drept
din plângerea formulată, care susțin, în opinia sa, legalitatea
și temeinicia hotărârii atacate.
Referitor la
cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de
recurentă, intimata a susținut, nuanțat, că lasă la
aprecierea instanței admiterea acestei solicitări.
Consideră,
însă, intimata că, întrucât, într-adevăr, lipsa unei suficient
de clare redactări a conținutului prevederilor legale criticate de
autoarea excepției de neconstituționalitate a suscitat confuzii
și dificultăți de interpretare, generând o
jurisprudență neunitară la nivel național, pentru
dezlegarea pe fond a pricinii, ar fi utilă sesizarea completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație
și Justiție, pentru a se pronunța asupra modului de interpretare
a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010.
Prin urmare,
intimata a solicitat motivat, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc.
civ. sesizarea, în sensul menționat, a completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 19
martie 2015, recurenta judecător a formulat și a atașat la
dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Referitor la
susținerile intimatei vizând motivarea căii de atac, magistratul a
solicitat să fie respinse, ca nefondate, cu referire punctuală la
argumentele prezentate în recurs.
În
privința propunerii de sesizare a completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție
în condițiile art. 520 C. proc. civ., partea a susținut că, în
opinia sa, s-ar impune în mod firesc, mai întâi sesizarea instanței de
contencios constituțional sau, mai mult, că un recurs în interesul
legii, potrivit art. 514 și urm. C. proc. civ., ar rezolva problema de
drept ivită, cu atât mai mult cu cât existența jurisprudenței
neunitare în materie ar fi cunoscută de către procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, de colegiile de conducere ale curților de apel, inclusiv de
către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Având în
vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă
prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de
admisibilitate, prin Încheierea din data de 18 mai 2015, completul de filtru a
admis în principiu recursul dedus judecății.
Ținând
cont de faptul că, în ceea ce privește Legea nr. 285/2010, Curtea
Constituțională s-a pronunțat de mai multe ori de la data
intrării în vigoare a acestei legi (de exemplu și prin Decizia nr.
536 din 14 iulie 2015) și întrucât reglementările cuprinse în art. 2
și art. 6 din Legea nr. 283/2011 sunt identice cu cele din art. 2 și
art. 6 din Legea nr. 285/2010 și vizează același aspect privind
salarizarea, dar pe un alt an (respectiv pe 2012), prin Încheierea de
ședință din data de 28 septembrie 2015, Înalta Curte a respins
cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu
excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă.
Cât
privește sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile, prin aceeași încheiere, instanța a respins, de asemenea,
solicitarea formulată în acest sens de către intimata Înalta Curte de
Casație și Justiție, dat fiind faptul că, pe rolul
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de
Casație și Justiție, exista înregistrat Dosarul nr. x/1/2015,
având ca obiect modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor
art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, dosar ce a fost soluționat
la data de 19 octombrie 2015 prin Decizia nr. 32.
Analizând
hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările
dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările
intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte
constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Primul motiv
de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C.
proc. civ., are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei.
Criticile
formulate de recurentă din această perspectivă vizează, în
mod explicit, dezlegarea dată de prima instanță excepției
inadmisibilității formulării de către președintele
Înaltei Curți de Casație și Justiție a plângerii în
discuție, cu referire la calitatea procesuală pasivă a acestei
autorități.
Afirmația
recurentei judecător referitoare la neanalizarea argumentelor expuse în
susținerea excepției nu poate fi reținută.
Pe de o
parte, se observă că amploarea și consistența
motivării sub acest aspect a hotărârii atacate exclud ideea lipsei
considerentelor de fapt ce au stat la baza respingerii excepției
respective sau a insuficienței clarități a argumentării.
Pe de
altă parte, expunând considerentele ce au fundament soluția
adoptată, instanța a răspuns implicit și acestor argumente.
Împrejurarea
că secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei
Curți ar fi stabilit în mod eronat calitatea de "persoană
vătămată", prin raportare la anumite prevederi
constituționale sau de "subiect de drept public", în raport cu
anume dispoziții din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținut ca un
aspect de motivare confuz sau contradictoriu, perspectivele diferite de
raportare fiind de natură a exclude o asemenea concluzie.
Cât
privește pretinsa nelegalitate a modului de stabilire a
calității procesuale a președintelui Înaltei Curți de
Casație și Justiție, invocată de recurentă în acest
context, nici acest argument nu poate fi reproșat instanței de fond
din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate.
Și în
privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se reține
că sunt îndeplinite exigențele unei motivări
corespunzătoare.
Examinând
modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea
dedusă judecății și apărările formulate, Înalta
Curte constată că hotărârea atacată respectă
dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la
expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se
întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile
părților, astfel că nu se poate reține o nemotivare a
acesteia.
Chiar și
aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie sunt contrazise de
conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt
și de drept care susțin soluția primei instanțe, cu
referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și
argumentele pentru care acestea au fost respinse, argumentarea fiind, contrar
afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și
în acord cu normele legale incidente.
Este de
relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că
aspectele reținute, atât referitor la excepțiile invocate, cât și
pe fondul cauzei, au fost analizate în suficientă măsură, dând
posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de
lege ce reglementează chestiunile supuse examinării în
speță.
De asemenea,
din conținutul hotărârii, se constată că împrejurările
de fapt au fost examinate prin prisma celor rezultate din materialul probator
administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru
pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca
inadecvate, aprecierile recurentei vizând insuficienta claritate, lipsa de
coerență ori argumentațiile eronate sau confuze.
Ca urmare, se
constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe
dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea
corespunzătoare permițând verificarea conformității
hotărârii atacate, cu legea.
Nu este
incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C.
proc. civ.
În
privința criticilor recurentei judecător relativ la nelegalitatea
soluției date excepției de netimbrare, formulate din perspectiva
acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația
acordată de autoare, întrucât respingerea acestei excepții s-a
făcut cu respectarea dispozițiilor privind scutirea de plata taxei de
timbru cuprinse în art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd
că "Acțiunile și cererile privind raporturile de serviciu
ale funcționarilor publici și ale funcționarilor publici cu
statut special sunt asimilate, sub aspectul taxei judiciare de timbru, conflictelor
de muncă".
În baza
acestei norme de trimitere și având în vedere prevederile art. 37 teza I
din Regulamentul privind organizarea și funcționarea
administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
care dispun în sensul că judecătorii acestei instanțe
exercită o funcție de demnitate publică, coroborate cu cele ale
Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 188/1999, instanța fondului a
aplicat corect dispozițiile art. 266, coroborate cu cele ale art. 231
și ale art. 270 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, care reglementează
expres scutirea de taxă judiciară de timbru a conflictelor derivate
din desfășurarea raporturilor de muncă.
Criticile
aduse de recurentă soluției de respingere a excepției
inadmisibilității acțiunii deduse judecății în
speță, al căror temei este tot art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ., nu pot fi nici acestea reținute.
Primul aspect
relevant, care justifică dezlegarea dată excepției
menționate, este cel dedus din calitatea președintelui Înaltei
Curți de Casație și Justiție de emitent al actelor
administrative, respectiv al ordinelor desființate prin hotărârea
supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
Un al doilea
aspect semnificativ și în strânsă legătură cu cel anterior
menționat, derivă din principiul contradictorialității,
consacrat expres și de dispozițiile art. 14 C. proc. civ.
Posibilitatea
autorității menționate, în calitatea sa de ordonator principal
de credite, de sesizare a instanței de contencios administrativ cu
acțiunea în cauză, este atrasă, prin urmare, de calitatea de
emitent al actului administrativ ce constituie obiect al examinării
și, în consecință, calitatea sa procesuală activă a
fost în mod corect stabilită, fiind justificată și de
principiile generale constituționale și comunitare, printre care
contradictorialitatea și dreptul la apărare.
Or, cea mai
importantă cale de a conferi valabilitate acestor principii este tocmai
instituirea posibilității de acces la justiție, prin dreptul de
sesizare a instanței de judecată competente, potrivit legii, inclusiv
pentru emitentul actului administrativ atacat în mod indirect.
Aspectele
expuse confirmă justețea soluției primei instanțe sub acest
aspect, respectarea principiilor contradictorialității și
garantării dreptului la apărare, în această modalitate, fiind
statuată și la nivelul jurisprudenței în materia contenciosului
administrativ.
Susținerea
recurentei, în sensul că, nefiind menționat în mod expres, ca subiect
de sesizare a instanței de contencios administrativ în cuprinsul art. 1
din Legea nr. 554/2004, președintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție nu ar putea formula plângere împotriva hotărârilor
Colegiului de conducere privind modul de stabilire a drepturilor salariale, nu
are justificare legală, întrucât din interpretarea semantică,
logică și teleologică a dispozițiilor textului legal indicat
rezultă că enumerarea prevăzută de legiuitor nu este una
exhaustivă, iar menționarea generică a categoriilor de
subiecți nu este de natură a exclude entitatea menționată.
Așa
fiind, rezultă că dreptul la acțiune a fost exercitat în
condițiile legii, reclamanta având, într-adevăr, calitate
procesuală activă și fiind întrunite condițiile de
admisibilitate prevăzute atât de legea generală, respectiv de Legea
nr. 554/2004, cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (1), raportat la
alin. (8) din lege, cât și de reglementarea specială, cu referire la
prevederile art. 6 alin. (1), art. 77, art. 79 alin. (1), art. 81 din
Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă
a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la cele ale
art. 7 alin. (2) Cap. VIII din Legea nr. 284/2010.
Prerogativa
Colegiului de conducere, instituită, într-adevăr, potrivit
dispozițiilor legale invocate de recurentă, nu are semnificația
prohibitivă propusă de autoarea recursului, în ceea ce privește
exercitarea prezentei acțiuni, ceea ce ar contraveni principiilor anterior
menționate, dar și celor vizând egalitatea în fața legii și
liberul acces la justiție.
Împrejurarea
că, în raport cu Colegiul de conducere, ca structură
deliberativă, președintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție ar reprezenta autoritatea executivă, nu este de natură
a atrage incidența Deciziei pronunțate în interesul legii nr.
IV/2003, menționată de recurentă, sau a Deciziei nr. 12/2015,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și aplicarea mutatis
mutandis a considerentelor respectivelor decizii, acestea reglementând o
situație diferită și vizând exclusiv principiile și
pârghiile administrative ale sistemului de realizare a autonomiei locale prin
autoritățile publice locale, guvernate de norme speciale,
derogatorii.
Nici în
privința fondului cauzei, considerentele expuse în recurs nu pot conduce
la admiterea acestei căi de atac.
Din
această perspectivă, analizându-se susținerile formulate de
recurentă, prin care se reiterează, practic, apărările
expuse și cu ocazia judecății în fond, se reține că nu
subzistă în cauză criticile de pretinsă nelegalitate invocate,
subsumate tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8
din C. proc. civ.
În mod
nefondat se susține de către recurentă că discriminarea
și greșita stabilire a salariului nu ar rezulta din lege, ci din
aplicarea greșită a acesteia.
În
speță, însă, calculul drepturilor salariale ale recurentei s-a
realizat în mod corect, raportat la dispozițiile Legii nr. 285/2010,
neputându-se constata o încălcare a principiului nediscriminării
și egalității de tratament, deoarece personalul nou încadrat
și personalul promovat sunt categorii supuse unor reglementări legale
diferite, astfel încât se află în situații juridice diferite.
Astfel, ca
urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru
anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanță
supremă au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile acestei
legi, ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în
funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și
stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar
și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Ca atare,
pentru judecătorii instanței supreme, potrivit dispozițiilor
art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010,
sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de încadrare brută
lunară.
Judecătorii
care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obținerea
sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr.
330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la împlinirea
tranșei următoare de vechime.
Prin Legea
nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privința
reglementării salarizării unitare a personalului plătit din
fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include
și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra
modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare
la vechimea în muncă dobândită de o persoană.
Astfel,
potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare
și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de
execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care
se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime
în muncă.
Odată cu
adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea
ce privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât -
dacă anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o
creștere procentuală egală pentru fiecare tranșă în
parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei
tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât
și procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare -
după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face
diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima
tranșă de vechime și 2,5% pentru ultimele două tranșe.
Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, la
acel moment, cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât procentul
aplicabil sporului aferent acestei vechimi, era mai mic.
Împrejurarea
că, între persoanele care au îndeplinit aceleași condiții de
vechime în muncă și/sau în funcție până la data de 31
decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date, au
apărut diferențe salariale, se datorează, după cum, în mod
corect a reținut instanța de fond, faptului că legea nouă
nu poate aduce atingere drepturilor câștigate, astfel încât ceea ce s-a
dobândit ca urmare a schimbării tranșelor de vechime în anii
anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului constituțional
al neretroactivității legii civile noi.
Prin urmare,
în mod legal, s-a constatat inexistența unei discriminări între
magistrații care beneficiază de recunoașterea unei noi
tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 1 ianuarie
2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de
vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul
că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de
la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins
tranșele de vechime corespunzătoare acelorași gradații
ulterior datei de 1 ianuarie 2011, creșterea este de doar 2,5%.
În contextul
examinat, sunt de menționat relevanța și pertinența
motivației cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 669
din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 559 din 8 august 2012, prin
care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul
2011 a personalului plătit din fonduri publice. Instanța de
contencios constituțional a statuat în sensul că avansarea
personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația
corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul
indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor
juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi
putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date
neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Cu același
prilej, Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din
rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu
reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de
avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în
urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în
vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le
abrogă.
În
același timp, Curtea Constituțională a constatat că
principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași
situații juridice să se aplice același regim, iar la situații
juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în
cazul de față, ne aflăm în prezența unor situații
juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de
salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă,
cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv
Legea-cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. nr. 762 din 9
noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a
personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi
reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din
Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului.
Noile
dispoziții legale au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie
2011, astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în
această instituție până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub
incidența prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr.
284/2010, care ulterior acestei date a trecut în altă tranșă de
vechime (între care se numără și recurenta) a beneficiat de
aplicarea procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul
dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art.
6 din Legea nr. 285/2011.
Nu se poate
reține că recurenta ar fi fost discriminată față de
colegii săi, care au îndeplinit condițiile de vechime la 31 decembrie
2010, deoarece dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 cu privire la
salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradația sau
vechimea în funcție în anul 2011 exclud aplicarea dispozițiilor art.
2 din același act normativ, potrivit cărora, în anul 2011 pentru
personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în
aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de
același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau
grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru
funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care
acesta este încadrat.
Nu în ultimul
rând, trebuie menționat că, prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie
2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că: "În raport de
prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea
etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2)
din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din
O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea
efectivă a valorii de referință și a coeficienților de
ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru
nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și
(3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare,
potrivit Legii-cadru de salarizare și plata efectivă a drepturilor
salariale.
Plata
efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit
dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de
salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin
raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad
profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă
și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010".
Soluția
astfel pronunțată, în deplină concordanță cu modul de
interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, al primei
instanțe, este de natură a confirma - și din această
perspectivă - legalitatea hotărârii recurate.
Așa
fiind, se constată că motivele de casare invocate, prin toate
argumentele expuse, nu sunt incidente și că recursul promovat în
cauză este nefondat.
În concluzie,
față de toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art.
496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat recursul
dedus judecății.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 4.365 din 18 noiembrie
2014 și a Încheierii din cameră de consiliu de la 2 decembrie 2014,
pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.
x/1/2014.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2015.
Procesat de