ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1452/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului 3 București și înregistrată sub nr. x/2015, la data de 26.06.2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare - cumpărare între Ministerul Justiției, în calitate de vânzător, și reclamantă, în calitate de cumpărător, privind transmiterea dreptului de proprietate asupra locuinței din București, str. x, tronson 1.

Prin sentința civilă nr. 10351 din 04.07.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 648A/20.02.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva deciziei și a încheierii din 10.04.2017, reclamanta A. a declarat recurs la data de 10.08.2017, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În calea de atac a recursului, recurenta a formulat, la 03.07.2018, cerere de recuzare împotriva doamnei judecător B., invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare.

Cauza a fost soluționată, în recurs, prin decizia civilă nr. 310/11.04.2019, în cadrul căreia instanța a dispus următoarele: a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității invocată de recurentă cu privire la cererea intimatului de respingere, ca inadmisibil a recursului; a respins, ca rămasă fără obiect, excepția de neobligativitate a deciziei nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept; a respins cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentă, ca nefondată; a respins, ca tardiv, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 648A din 20.02.2017 și împotriva încheierii de ședință din data de 10.04.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Justiției; a respins, ca nefondată, cererea formulată de recurentă privind restituirea diferenței de taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 5 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs petenta - reclamantă A..

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Intimatul Ministerul Justiției nu a formulat întâmpinare și nici nu a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, invocând excepția privind nulitatea absolută a raportului, în cadrul căreia a adus mai multe argumente, respectiv:

Prevederile art. 493 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora se întocmește raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, au fost abrogate începând cu 21.12.2018, prin Legea nr. 310/2018 de modificare a C. proc. civ.

Lucrarea întocmită de magistratul asistent nu se identifică a fi un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, deoarece a fost realizat cu încălcarea competenței de verificare a raportorului, în sensul că nu au fost verificate, pe de o parte, aspectele impuse de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, au fost verificate aspecte neatribuite de lege.

Raportul nu conține nicio mențiune referitoare la recurs, întâmpinare, răspuns la întâmpinare și înscrisuri noi. Depunerea întâmpinării în recurs este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) și art. 494 C. proc. civ., și era necesar, la acest nivel, să se menționeze că intimatul Ministerul Justiției nu a formulat întâmpinare la recurs. S-a omis și că cererea de recurs cuprinde motivele de recurs, precum și dezvoltarea lor. Raportul nu arată dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. și nici jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți, a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și poziția doctrinei în problema de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată. Verificările privind termenul de declarare a recursului și legalitatea căii de atac excedează competenței de verificare a raportorului.

Astfel, concluziile raportului nu vizează admisibilitatea în principiu a recursului, ci numai aspecte pe care art. 493 alin. (3) C. proc. civ. nu le cuprinde în enumerarea sa, anume: dreptul la acțiune, la exercitarea căii de atac și termenul de declarare a recursului. Este evident că raportul a fost întocmit cu încălcarea competenței raportorului, a condițiilor de fond și formă, fără să fie realizat scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea din art. 493 alin. (3), anume constatarea admisibilității în principiu a recursului.

Recurenta invocă și dezlegările deciziei Curții Constituționale nr. 839/2015, în sensul că prin aceasta s-a statuat cu caracter obligatoriu asupra limitării câmpului de verificare a raportului numai la îndeplinirea cerințelor formale enumerate de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Mai susține recurenta că raportul încalcă nu numai limitele legale ale competenței raportorului în întocmirea raportului, dar și principiul convențional al egalității de arme prevăzut de art. 6 din CEDO.

Posibilitatea pe care și-a arogat-o raportorul, de a depăși competența stabilită prin art. 493 C. proc. civ., încalcă următoarele principii procedurale: legalitatea procesului civil, securitatea juridică, contradictorialitatea, protecția jurisdicțională efectivă, dreptul de acces efectiv la calea de atac, protecția încrederii legitime, dreptul la apărare, nediscriminarea și buna-credință.

Tot în legătură cu depășirea competențelor de întocmire a raportului, s-a susținut că este nelegală concluzia că "recursul nu este declarat în termenul prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ..’’, deoarece magistratul asistent nu are competența de a face interpretarea legii, nefiind parte din complet. Conform prevederilor art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii se face de către instanță în scopul aplicării ei la cazul de față. Aplicarea legii o face judecătorul care judecă pricina, și nu magistratul asistent, care are competența de a verifica numai aspecte strict formale, prevăzute de art. 493 C. proc. civ., pentru întocmirea raportului.

Se mai precizează și că cerința prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. nu este îndeplinită, nefiind exprimat de către părți un acord de soluționare a recursului.

În cadrul punctului de vedere la raport, recurenta a formulat apărări și cu privire la excepția de tardivitate a recursului, prefigurată de magistratul asistent raportor, susținând că termenul de 5 zile reglementat de art. 53 alin. (1) C. proc. civ. a fost respectat în condițiile în care comunicarea hotărârii recurate (a încheierii de recuzare) s-a realizat la 09.07.2019, iar recursul a fost declarat la 13.07.2019.

Partea interpretează dispozițiile din art. 53 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului curge de la comunicarea încheierii de recuzare și nu are în vedere hotărârea finală.

Se mai susține că recursul este declarat în termen și față de lipsa întâmpinării din partea Ministerului Justiției, prin care să se invoce o asemenea excepție conform art. 485 alin. (2) C. proc. civ. Art. 53 alin. (1) din C. proc. civ. se impune a fi interpretat pentru asigurarea efectivității căii de atac a recursului, conform voinței legiuitorului. Orice altă interpretare ar anihila dreptul procesual la exercitarea căii de atac în substanța lui și dreptul fundamental de acces efectiv la calea de atac reglementată de lege, consacrat prin art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale și art. 6 din Convenție și ar încălca regula procesuală pe care o conține art. 485 alin. (1) C. proc. civ. în materia cursului termenului de recurs "de la comunicarea hotărârii’’ conducând, în final, la un act nul și generator de prejudicii.

Mai invocă recurenta, în apărare, faptul că încheierea de recuzare nu i-a fost comunicată din oficiu, obligație ce revenea instanței în temeiul art. 154 alin. (1) C. proc. civ., ci a trebuit să se adreseze cu o cerere în acest sens.

Nu în ultimul rând, precizează că art. 485 alin. (2) C. proc. civ. instituie o prezumție legală de regularitate a depunerii recursului în termen în favoarea recurentului, ceea ce face ca orice dubiu generat de redactarea textului să fie interpretat în favoarea acestuia. Or, prezumția legală nu a fost răsturnată, redactarea din art. 53 alin. (1) teza a doua fiind foarte clară în sensul că hotărârea de recuzare se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la comunicarea ei.

În concluzie, se susține că recursul a fost promovat în termen, cu respectarea dispozițiilor care reglementează regimul juridic al termenului de recurs.

Alte două excepții au mai fost ridicate de recurentă în cadrul procedurii de filtru, și anume: excepția de nelegalitate și de necompetență materială a completului de filtru.

În ce privește excepția de nelegalitate a completului de filtru, susține recurenta că se impune a se constata că art. 493 C. proc. civ., care a instituit completul de filtru, a fost abrogat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Astfel, de la data intrării în vigoare a legii de modificare și completare a Legii nr. 134/2010, art. 493 și-a încetat definitiv aplicabilitatea, abrogarea parțială a codului fiind asimilată, potrivit art. 64 alin. (5) din Legea nr. 24/2000, cu modificarea actului normativ, iar aceasta este încorporată, de la data intrării în vigoare a legii de modificare, în Legea nr. 134/2010, identificându-se cu aceasta. Ca atare, nu poate fi opusă ipoteza reglementată de art. 25 din cod, deoarece legea sub care a început procesul este aceeași lege unitară sub care el continuă, nefiind în speță în prezența unei legi vechi și a unei legi noi, și cu atât mai puțin ipoteza art. 24 în lipsa unei legi noi. Rezultă că aplicarea art. 493 după data de 21.12.2018 apare fără suport legal, iar completul de filtru nu mai este instituit prin lege.

Excepția de necompetență a completului de filtru în verificarea cerințelor de formă ale recursului prevăzute sub sancțiunea nulității, a încadrării motivelor de recurs în cele reglementate de art. 488 C. proc. civ. și a existenței motivelor de ordine publică ce pot fi invocate, din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în enumerarea alin. (3) al art. 493 din Cod, se fundamentează pe art. 129 alin. (2) ultima teză raportat la art. 97 pct. 1 C. proc. civ., cu aplicarea art. 245-248 raportat la art. 494 C. proc. civ., competența sub aceste aspecte aparținând completului de judecată specializat în condiții de contradictorialitate publică.

Recurenta precizează că prevederile art. 174-179 C. proc. civ. dau în competența judecătorului, în faza de judecată, îndreptarea neregularităților actului de procedură (art. 177), invocarea nulității și refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate și dispun în sensul că în cazul nulităților expres prevăzute de lege, la care făcea trimitere art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în prezent abrogat, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Or, completul de filtru nu are competența materială de a dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură, nici a refacerii acestuia, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate și nici nu poate invoca nulitatea absolută, deoarece recursul nu se judecă în fond, în ședință publică, iar partea adversă nu poate face dovada contrară vătămării prezumate în nulitățile expres prevăzute de lege la care se referă alin. (3) al art. 493, competența materială aparținând conform art. 97 pct. 1 raportat la art. 174-179 completului de recurs care "judecă’’ recursul.

Tot ce ține de nulitatea absolută a unui act de procedură este atribuit de C. proc. civ. în competența judecătorului în faza de judecată și poate fi invocat și soluționat de acesta numai cu respectarea prevederilor art. 237 alin. (2) pct. 1, 247 și 248, aplicabile și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, solicită admiterea excepției, cu consecința soluționării recursului în ședință publică, pentru a se respecta dreptul de acces al recurentei la judecarea efectivă a recursului în sensul art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, art. 6, 19 alin. (2) din TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) din Tratatul fundamental al Uniunii Europene, cu respectarea efectivă a principiilor fundamentale de drept procesual, dreptul de acces la recurs fiind afectat chiar în substanța sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Premergător analizării excepției de tardivitate a recursului, prefigurată prin raportul întocmit în cauză, instanța constată că recurenta a dedus judecății în procedura de filtrare a recursului trei excepții: nulitatea absolută a raportului; nelegalitatea completului de filtru și necompetența materială a completului de filtru. Aceste excepții vor fi analizate prioritar, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu este considerată întemeiată prima excepție, care se fundamentează pe faptul că norma în baza căreia se întocmește raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost abrogată prin Legea nr. 310/2018, care modifică C. proc. civ., începând cu data de 21.12.2018. Alături de acest argument, s-a reproșat că raportul nu tratează strict chestiuni impuse de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și că au fost analizate aspecte dincolo de sfera de aplicare a acestor prevederi.

Instanța reține că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii privind C. proc. civ., lege prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. care impune, în cazul recursurilor care revin în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, întocmirea unui raport asupra admisibilității în principiu a recursului, deoarece litigiul în care s-a pronunțat încheierea de recuzare (atacată prin recursul prezent) a fost pornit la 26.06.2015, anterior adoptării menționatelor modificări aduse Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură. Potrivit art. 24 din cod, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare’’, iar art. 25 dispune că "procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi’’. În concluzie, Legea nr. 310/2018 se aplică numai acțiunilor inițiate începând cu 21 decembrie 2018, legea procedurală aplicabilă în prezentul litigiu fiind cea în vigoare la data inițierii lui, anume forma Legii nr. 134/2010 care include procedura filtrului prevăzută de art. 493.

În condițiile în care Legea nr. 310/2018 a intrat în vigoare ulterior declanșării litigiului, prevederile pe care aceasta le conține, constituie "lege nouă’’ în sensul dispozițiilor înscrise în art. 24 și 25 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi aplicate în prezenta cauză măsurile legislative conținute în acest nou act normativ.

Pe de altă parte, raportul respectă limitele trasate de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Astfel, aceste dispoziții prevăd că pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a înscrisurilor noi, președintele completului va întocmi un raport asupra admisibilității în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul asistent în acest scop. Raportul va verifica dacă recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.

Prin raportul întocmit la 17 ianuarie 2020 au fost cercetate condițiile de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, termenul de declarare a căii de atac și dacă încheierea de recuzare este atacabilă cu recurs, chestiuni ce vizează admisibilitatea în principiu a recursului și a căror analiză este prioritară. Întrucât raportorul a sesizat că recursul a fost formulat cu depășirea termenului legal de 5 zile prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ. de la data comunicării hotărârii asupra fondului cauzei, iar aceasta constituie un incident procedural ce are caracter prioritar în conformitate cu art. 248 alin. (1) C. proc. civ., s-a considerat că nu se mai justifică analizarea celorlalte condiții de fond, cum ar fi expunerea motivelor de recurs și încadrarea lor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Nu a fost exprimată nici poziția jurisprudenței și doctrinei pe problema de drept antamată prin hotărârea atacată, deoarece, pe de o parte, în cauză s-a prefigurat neîndeplinirea unei condiții de admisibilitate a căii de atac, care prefigura lipsa de utilitate a evaluării oricăror aspecte de fond ale acesteia, iar, pe de altă parte, problema tardivității recursului formulat împotriva unei încheieri de recuzare nu prezintă un nivel ridicat de complexitate spre a necesita evocarea unor considerații teoretice și referiri la spețe pe acest aspect.

Intimatul Ministerul Justiției nu a formulat întâmpinare în recurs, iar omisiunea inserării chestiunii respective în raport nu este de natură a aduce vreun prejudiciu recurentei câtă vreme problema tardivității a fost sesizată din oficiu de către raportor, ea nefiind o excepție relativă ce poate fi invocată numai prin întâmpinare, de către pârât. În acest sens trebuie avute în vedere prevederile art. 485 alin. (2) C. proc. civ.: "Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.’’ Astfel, teza a 2-a a normei procedurale enunțate conferă instanței de recurs competența de a pune în discuție din oficiu respectarea termenului, în cazul în care datele din dosar conduc la o constatare în sensul că termenul de declarare a recursului a fost depășit.

Chestiunea relativă la respectarea termenului de declarare a recursului este una care privește regularitatea sesizării instanței de control judiciar, respectarea termenului legal de declarare a căii de atac fiind o cerință formală reglementată sub sancțiunea nulității prin art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.’’ Ca atare, această chestiune se încadrează cu evidență în categoria celor care trebuie verificate prin raport în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) teza I din C. proc. civ.

Magistratul asistent a fost desemnat să întocmească raportul de admisibilitate conform dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raport în cadrul căruia este necesar a expune opinia sa cu privire la interpretarea și aplicarea legii referitor la condițiile de formă și de fond ale recursului. Însă, aprecierea asupra soluției finale revine judecătorilor desemnați cu soluționarea cauzei, chiar raportul fiind avizat de completul de judecată, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., înainte de comunicarea lui către părți. Așa fiind, nu poate fi acceptată teza sugerată de recurentă, în sensul că raportul ce s-a comunicat părților ar fi fost întocmit cu depășirea prerogativelor legale conferite raportorului.

Tot pentru considerentele care țin de aplicarea în timp a legii procesual civile, exprimate anterior, va fi respinsă și excepția de nelegalitate a completului de filtru. Legea nr. 310/2018 modifică C. proc. civ., însă nu se poate aplica și proceselor începute înainte de intrarea sa în vigoare, regulile privind sfera de aplicare a legii noi procesuale fiind dictate de prevederile imperative ale art. 24 și 25 din Noul Cod de procedură, prin care legiuitorul a stabilit o situație de ultraactivitate a legii de procedură sub al cărei imperiu s-a declanșat litigiul.

În dezvoltarea argumentelor care susțin excepția de necompetență a completului de filtru, se arată, în esență, că verificarea cerințelor de formă ale recursului prevăzute sub sancțiunea nulității, încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., identificarea motivelor de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. se face numai în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.

Astfel cum s-a reținut anterior, verificarea termenului de declarare a recursului reprezintă o evaluare relativă la una dintre condițiile de formă ale căii de atac și se impune a fi cercetată în procedura de filtrare a recursului în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) raportat la art. 185 alin. (1) C. proc. civ., fără a se ajunge la judecarea ei în ședință publică. Astfel, în ipoteza în care s-a reținut prin raport incidentul de tardivitate, soluția nu poate fi admiterea în principiu a recursului și judecarea lui pe fond, în ședință publică, deoarece se opun prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. ce stipulează: "În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, anulează, sau după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.’’ Întrucât problema termenului de formulare a recursului constituie o cerință formală imperativ stabilită prin lege, sub sancțiunea nulității, interesând astfel admisibilitatea analizării aspectelor ce țin de fondul recursului, iar în speță s-a reținut neîndeplinirea acestei cerințe, completul de filtru este ținut a tranșa această chestiune în procedura de filtrare, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Pe de altă parte, se constată că recurenta a beneficiat de contradictorialitate și în această procedură reglementată de lege, deoarece raportul de admisibilitate a fost comunicat părților care au avut posibilitatea de a depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, legiuitorul permițând prin prevederile art. 493 C. proc. civ. această modalitate de manifestare a contradictorialității. De asemenea, părțile au avut posibilitatea de a depune puncte de vedere prin care să invoce apărări față de conținutul raportului.

În ceea ce privește lipsa acordului de soluționare a recursului, semnalat de recurentă, instanța constată că nu suntem în prezența ipotezei reglementate de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., anume aceea în care recursul este admisibil, iar problema de drept nu este controversată și se poate pronunța o soluție pe fondul recursului. În cauză, prin raportul întocmit s-a reținut că recursul nu îndeplinește condiția de formă privind respectarea termenului de declarare a căii de atac, situație în care judecata acestui incident intră în sfera de reglementare a prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, excepția de necompetență a completului de filtru urmează a fi respinsă, ansamblul argumentelor invocate de recurentă în susținerea acestei excepții fiind nefondate.

Examinând recursul în raport de excepția tardivității, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.’’

Se constată că recursul exercitat, în cauză, împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnei judecător B., a fost declarat cu depășirea termenului legal, imperativ și peremptoriu prevăzut de art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură. De asemenea, în conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 2 din același act normativ "Când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește.’’

În situația nerespectării unui termen procedural, devin aplicabile dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Raportat la interpretarea sistematică a acestor prevederi, rezultă că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierii din 5 iulie 2018 reprezintă un termen procedural imperativ, având durata de 5 zile, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza, respectiv decizia nr. 310/11.04.2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin care această instanță a soluționat recursul cu care era sesizată.

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că respectiva hotărâre a fost comunicată recurentei la 28.05.2019 (conform dovezii de la dosarul Curții de Apel București - vol. II), iar recursul pendinte a fost exercitat la 13 iulie 2019 (poștă, plic - fila x verso din dosarul ÎCCJ).

În aplicarea prevederilor legale anterior redate, reiese că termenul de 5 zile pentru exercitarea recursului s-a împlinit la 3 iunie 2019 (într-o zi de luni). Or, în speță, calea de atac a fost promovată la data de 13 iulie 2019, așadar, cu depășirea evidentă a termenului procedural instituit de prevederile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., partea neinvocând nicio împrejurare mai presus de voința sa care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac.

Nu poate fi validată interpretarea oferită de recurentă dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că termenul pentru exercitarea recursului împotriva încheierii de recuzare ar curge de la comunicarea acestui act, iar nu de la comunicarea hotărârii definitive care a pus capăt etapei procesuale în care a fost pronunțată încheierea recurată. Textul prevede explicit că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată de părți numai odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, fiind firesc ca termenul de recurs să curgă, în aceste condiții, de la comunicarea hotărârii finale. Astfel cum se prevede expres în teza a doua a art. 53 alin. (1) "Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri’’, fiind lipsită de echivoc trimiterea făcută de acest text de lege la "hotărârea prin care s-a soluționat cauza’’, iar nu la încheierea pronunțată asupra recuzării cum eronat susține recurenta.

Interpretarea gramaticală a textului de lege impune această concluzie, fiind evidentă distincția pe care legiuitorul o face între hotărârea supusă recursului, anume "încheierea prin care s-a respins recuzarea’’ și, "hotărârea prin care s-a soluționat cauza’’, pronunțarea și comunicarea acesteia din urmă având ca efecte nașterea dreptului de a exercita recurs împotriva încheierii date asupra recuzării și respectiv declanșarea curgerii termenului de recurs.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) coroborat cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile privind nulitatea absolută a raportului, nelegalitatea completului de filtru și necompetența materială a completului de filtru, invocate de recurenta A..

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 5 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2020.