ÎCCJ, Decizia nr. 45/2020

Ședința publică din data de 24 februarie 2020

Asupra căii de atac de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 143 din 27 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 391 din 6 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, a declarat apel A., calea de atac fiind recalificată de instanță ca recurs.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."

Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că:

"Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă (…), precum și semnătura."

Semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul actului procedural de învestire a instanței, pe care l-a semnat.

Sancțiunea prevăzută pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă alin. (1) lit. a) și c)-e) a art. 486 din C. proc. civ., precum și a oricăruia dintre documentele la care se referă art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. este, conform prevederilor alin. (3) ale aceluiași articol, nulitatea.

Art. 174 din C. proc. civ. definește noțiunea de nulitate ca fiind acea sancțiune care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Art. 175 în alin. (2) stabilește că în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Legiuitorul a reglementat însă și obligația instanței de a pune în vedere părții că are posibilitatea, ca într-un anumit termen, de a îndrepta neregularitățile actului de procedură. Astfel, prin art. 177 C. proc. civ., a stabilit că ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităților actului de procedură.

Astfel, lipsa semnăturii în cazul cererii de chemare în judecată este sancționată cu nulitatea, potrivit art. 196 alin. (1) C. proc. civ., dar aceasta poate fi acoperită în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este în instanță, acesta va semna cererea chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.

Pentru acoperirea lipsei semnăturii în cazul cererii de apel, sancționată cu nulitatea, conform art. 470 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (3) C. proc. civ., textul art. 470 alin. (3) C. proc. civ. trimite expres la dispozițiile art. 196 alin. (2) din același cod, iar, potrivit art. 494 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în secțiunea care reglementează recursul.

Din reglementările legale amintite reiese că cererea de recurs trebuie semnată personal de către parte, de către mandatarul părții, de către avocat sau consilierul juridic, fie olograf, fie printr-o semnătură electronică în condițiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

În situația în care cererea de recurs nu este semnată, instanța are obligația de a acorda părții posibilitatea de a semna cererea de recurs, sub sancțiunea anulării acesteia, ca nesemnată.

În cauza de față, cererea de recurs formulată de A. și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 noiembrie 2019, nu a fost semnată de parte, fiind transmisă prin e-mail.

Prin adresa din 15 ianuarie 2020, comunicată recurentului, conform dovezilor aflate la filele x, s-a învederat faptul că cererea de recurs nu este semnată și că acesta are obligația de a semna cererea de apel/recurs, sub sancțiunea anulării cererii. La datele de 15 ianuarie 2020, 31 ianuarie 2020 și 20 februarie 2020, prin e-mail, recurentul a depus note scrise, de asemenea nesemnate, prin care a comunicat instanței faptul că toate căile de atac din dosar sunt semnate.

Prin urmare, constatând că recurentul A., deși i s-a comunicat faptul că cererea de recurs nu este semnată, nu s-a conformat obligației legale de depunere la dosarul a cauzei a unui exemplar semnat de pe cererea de recurs și nici nu s-a prezentat personal pentru a semna cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu îndeplinește condițiile de formă stabilite sub sancțiunea nulității.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul să nu fie afectat în substanța sa. O limitare a dreptului de acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport de rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță (art. 6 din Convenție), reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele expuse, Completul de 5 judecători, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) cu aplicarea alin. (3) a aceluiași articol din același act normativ, urmează a anula recursul declarat de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 143 din 27 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2020.