ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 654/2019

HOTĂRÂRE

26.03.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 654/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 26 martie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Tribunalul Dâmbovița să emită o adeverință care să cuprindă veniturile brute realizate de un aprod în activitate, încadrat în treapta I, în ultimele 12 luni anterioare datei de 1 iulie 2015, venituri care să fie calculate cu utilizarea valorii de referință sectorială de 405 RON, conform hotărârilor Colegiului de Conducere al Curții de Apel Ploiești, emise în anul 2017.

În motivare, reclamanta a notat că adeverința solicitată îi este necesară la recalcularea pensiei de serviciu, conform Legii nr. 567/2004, modificată prin Legea nr. 130/2015, în vigoare de la 1 august 2015.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 263/2010 și pe cele ale Legii nr. Legii nr. 567/2004, modificată prin Legea nr. 130/2015.

Prin sentința civilă nr. 1483 din 26 septembrie 2018, instanța inițial sesizată a admis excepția propriei necompetențe teritoriale și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență, calitatea sa de pârât în cauza dedusă judecății, în considerarea căreia a dat eficiență dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. în lumina deciziei nr. 290/2018 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 638 din 23 iulie 2018.

Urmare a declinării, litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță care prin sentința civilă nr. 172/2019 din 15 ianuarie 2019 a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița și, constatând ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de declinare a reținut că prevederile art. 127 C. proc. civ. sunt dispoziții speciale și derogatorii, fiind deci de strictă interpretare și aplicare. Raportat la această calificare, a consemnat că textul legal evocat reglementează expres doar situația în care cererea este formulată de un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, chestiune nemodificată prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale.

Față de cele anterior menționate, Tribunalul Argeș a reținut că hotărârea Curții Constituționale nu este incidentă în cauza dedusă judecății, câtă vreme litigiul pendinte nu este pornit de una dintre persoanele în considerarea calității cărora art. 127 C. proc. civ. instituie competență teritorială exclusivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 februarie 2019.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în favoarea Tribunalului Argeș, pentru următoarele considerente:

Având în vedere că obiectul litigiului dedus judecății vizează eliberarea unei adeverințe, solicitată pârâtului de reclamantă în vederea recalculării pensiei de serviciu, competența materială de soluționare a cauzei revine în primă instanță tribunalului, conform art. 95 din Legea nr. 567/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 130/2015, potrivit căruia:

"(1) Litigiile în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluționează de tribunalele de muncă și asigurări sociale.

(2) Până la înființarea tribunalelor de muncă și asigurări sociale, litigiile prevăzute la alin. (1) se soluționează de secțiile sau completele specializate pentru soluționarea conflictelor de muncă."

Cum în speță, solicitarea reclamantei față de pârât derivă din raporturile de muncă dintre aceștia, în cadrul cărora prima are calitatea de aprod pensionar, sub aspectul competenței teritoriale se atrage incidența dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care statuează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De la norma mai sus evocată, art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acestei, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", instituie o derogare în sensul celor precitate.

Totodată, față de calitatea de pârât a Tribunalului Dâmbovița, sub aspectul competenței teritoriale este atrasă și incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în limitele în care a fost stabilită conformitatea acestei norme legale cu legea fundamentală a țării.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 290 din 26 aprilie 2018 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este constituțională în măsura în care privește și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Instanța supremă apreciază că aceste dispoziții legale, astfel cum au fost cenzurate de instanța de contencios constituțional, sunt pe deplin aplicabile și persoanelor care fac parte din personalul conex și contractual al instanțelor, în primul rând în considerarea inexistenței vreunei norme legale care să le excludă de la aplicare, existând o rațiune unică pentru un tratament unitar în ce privește toți angajații uneia și aceleiași instanțe. Din această perspectivă, se poate aprecia că noțiunea de "grefier" din textul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, o asemenea interpretare extensivă fiind în acord cu spiritul considerentelor deciziei nr. 290/2018 a Curții Constituționale și fiind în măsură să răspundă efectiv dezideratului unei justiții imparțiale.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi avute în vedere în speță, raportând calitatea de aprod a reclamantei la cele statuate prin decizia nr. 7/2016, publicată în M.Of. nr. 461 din 22 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că "art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de grefier, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești."

Astfel, raportând raționamentul instanței supreme mai sus evocat la prevederile art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, prevederi menționate expres în considerentul nr. 77 al deciziei antereferite și care dispun în sensul că "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea funcțiile de agent procedural, aprod și șofer", Înalta Curte impune concluzia că personalului conex celui auxiliar de specialitate îi sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. pentru identitate de rațiune, respectiv pentru asigurarea dreptului de acces la un proces echitabil și la o instanță imparțială, drept asupra căruia ar putea exista suspiciuni în condițiile în care o instanță s-ar pronunța asupra cauzei în care ea însăși ar avea, așa cum este cazul în speță, calitatea de pârât.

Prin urmare, în raport cu cele statuate prin evocata decizie a Curții Constituționale, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (lato sensu) are calitatea de reclamant, el trebuie să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Din această perspectivă, soluția preconizată de Tribunalul Dâmbovița este apreciată ca fiind legală, întrucât această instanță a fost sesizată cu încălcarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în condițiile în care calitatea de pârât în cauză o are chiar Tribunalul Dâmbovița.

Or, cum reclamanta A. a chemat în judecată în calitate de pârât Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Argeș (ca instanță de același grad cu Tribunalul Dâmbovița), situat în circumscripția Curții de Apel Pitești, învecinată Curții de Apel Ploiești, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.