ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 415/2019

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău cu nr. x/2015, reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. a chemat în judecată pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAȚIUNII TG. OCNA, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată la plata sumei de 567.264,64 RON, reprezentând contravaloarea penalități întârziere,(cuprinse în facturile fiscale atașate acțiunii), calculate de la data de 01.11.2011, până la data de 30.11.2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 9278 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 293/2016 din 15.09.2016, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă, ca nefondată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAȚIUNII TG. OCNA.; a constatat prescrise pretențiile reclamantei anterioare datei de 31.03.2012; a obligat pârâta la plata sumei de 322.005 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 31.03.2012- 27.11.2014; totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 6143 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 850 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins ca nefondate ambele apeluri civile formulate de reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU și pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAȚIUNII TG. OCNA împotriva sentinței civile numărul 293/15.09.2016 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAȚIUNII TG. OCNA a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 C. proc. civ.

În argumentarea punctului 6 (motivare contradictorie) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a motivat contradictoriu soluția cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune (reiterata si cu aceasta ocazie), având in vedere că, pe de o parte, in analizarea apelului formulat de reclamantă reține că acesta este nefondat (sub aspectul admiterii parțiale a prescrierii dreptului la acțiune) ca urmare a faptului ca prescripția nu începe sa curgă, așa cum susține reclamanta, de la data exigibilității facturii (respectiv de la data scadenței facturii, la 15.05.2012), ci de la data nașterii dreptului la acțiune, dar pe de altă parte, contradictoriu cu reținerea de mai sus, instanța de apel, in analizarea apelului pe care pârâta l-a formulat cu privire la admiterea parțiala a prescrierii, îmbrățișează punctul de vedere al reclamantei, susținând ca in mod corect s-a calculat termenul de prescripție de la data scadenței facturii (respectiv cu trei ani anteriori introducerii cererii de chemare in judecata).

A susținut recurenta-pârâtă că ne aflăm in fața unei contradicții de raționamente evidentă, din moment ce, pe de o parte, instanța de apel respinge apelul reclamantei cu privire la modul de calcul al prescripției, deoarece termenul nu s-ar calcula de la data exigibilității facturilor emise după împlinirea respectivului termen, dar pe de alta parte, in analizarea apelului pârâtei, referitor la aceeași chestiune de drept, îl respinge de asemenea, aplicând raționamentul contrar celui expus anterior (reținând ca prescripția se calculează de la scadența facturii, in trei ani anteriori introducerii acțiunii, și nu de la nașterea dreptului la acțiune, in contextul dat, în care facturile de penalități au fost emise după trecerea celor 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune).

În argumentarea punctului 8 (soluția este data cu aplicarea greșita a normelor de drept material) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel aplică greșit Decretul nr. 167/1958, mai precis reține in mod nelegal soluția tribunalului cu privire la calculul retroactiv al prescrierii (de trei ani calculați anterior introducerii cererii de chemare in judecata), încălcând astfel prevederile art. 7 din Decret, care stipulează in mod clar ca termenul începe sa curgă de la momentul nașterii dreptului la acțiune. In speță, pretențiile fiind reprezentate doar de penalități de întârziere, dreptul la acțiune născându-se de la momentul neachitării la scadență a creanței principale.

Concret, penalitățile calculate începând cu 1.11.2011 sunt aferente unor facturi de debit principal ce ar fi scadente începând cu 15.02.2010. Or, calculând trei ani de la aceasta data (de la data nașterii dreptului la acțiune), rezulta ca dreptul la acțiune a reclamantului s-a stins la data de 15.02.2013. acțiunea prezentă fiind introdusă la 2.04.2015.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile Decretului 167/1958, reținând practica defectuoasă a reclamantului de a emite facturi de penalități după împlinirea termenului general de prescripție, in încercarea evidenta de a fi repus artificial in termen cu privire la respectivele penalități, prin calcularea eronată a prescripției de la data emiterii facturilor, chiar daca acestea au fost emise după împlinirea termenului. Practic, o asemenea interpretare ar lipsi total de eficiență instituția prescrierii, deoarece reclamantul ar putea fi repus in termen permanent prin simpla emitere a unor facturi, chiar daca acestea au fost emise, ca in acest caz, după împlinirea termenului.

De altfel, pe de alta parte, însăși instanța de apel a reținut ca nu exista nici o cauza de întrerupere a prescripției, ca urmare a respingerii ca nefondate a penalităților solicitate ulterior lunii octombrie 2010 (in dosarul derulat anterior între părți), pentru debite principale scadente pana in septembrie 2010 (data fuziunii/desființării contractului), deci termenul suspendat cu ocazia derulării litigiului anterior, reintra in calculul prescripției. Așadar reclamanta nu poate sa acționeze pentru penalități suplimentare (aferente debitului principal scadent in septembrie 2010), in aprilie 2015.

Recurenta-pârâtă a reiterat că pretențiile de față, se referă la facturi reprezentând numai penalități, nu și debit principal care să fi fost scadent, or regimul penalităților este subsecvent debitului principal ce le generează, fapt pentru care termenul de prescripție al penalităților se calculează de la data scadenței debitului principal.

A susținut că sunt incidente, în acest context, prevederile art. 1 alin. (2) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cele ale art. 2503 Noul C. civ., daca ne-am raporta la abordarea reclamantului față de aplicarea Noului C. civ.

Recurenta-pârâtă a subliniat că abordarea instanțelor devolutive de a calcula termenul de prescripție de trei ani, retroactiv, de la data introducerii acțiunii este greșita, lipsind practic de esență instituția prescripției, deoarece ar însemna că indiferent de data nașterii dreptului la acțiune, orice suma ar putea fi ceruta daca ar fi facturata după împlinirea termenului sau daca ar fi calculata in ultimii trei ani, calculați de la data introducerii acțiunii. Această abordare nu este corespunzătoare, menționând că în raport cu art. 7 din Decretul 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și, prin urmare, termenul de prescripție se calculează tocmai invers, nu retroactiv, de la data introducerii acțiunii, ci pentru viitor, de la data nașterii dreptului la acțiune.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - încălcarea autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă a susținut că analizarea raporturilor contractuale (și inclusiv a penalităților generate de debitul principal reclamat in temeiul convenției 19/2005), a fost statuată cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel Bacău, prin decizia 99/2013, pronunțata in dosarul x/2012 **, dosar in care au fost dezbătute pretențiile reclamantei, inclusiv cu privire la penalitățile ulterioare lunii octombrie 2010 și până în prezent.

Concret, a susținut recurenta-pârâtă, în respectivul dosar, instanța de recurs a respins irevocabil penalitățile solicitate pentru facturi scadente si neachitate ulterior momentului 31.10.2010 si pana la data plații efective, ca fiind nefondate. Prin urmare, inclusiv penalitățile calculate de la 1.11.2011 si pana la 30.11.2014-prezent, reclamate pe această cale, urmau a fi respinse pe autoritate de lucru judecat.

Se poate constata, a susținut recurenta-pârâtă, că debitul principal, recunoscut de instanța irevocabil și eșalonat in Convenție, ar fi generat și penalitățile care fac obiectul prezentei cauze, insa din acest punct de vedere, pretențiile reprezentând penalități trebuie limitate la cele care au fost recunoscute irevocabil in decizia sus menționata.

In aceeași maniera definitiva au fost respinse si chestiunile referitoare la întreruperea prescripției, ca urmare a stabilirii neincidenței cauzelor de întrerupere prevăzute la art. 16 lit. a), respectiv lit. b) din același Decret.

O altă critică legată de incidența punctului 8 al art. 488 C. proc. civ. are în vedere aplicarea greșita a prevederilor legale in vigoare la data încheierii contractului, conform art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., raportat la art. 3 si art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011.

Or, instanța de apel, ca si instanța de fond, a susținut recurenta-pârâtă, încalcă principiul conform căruia contractul este legea părților, având in vedere prevederile art. 16, art. 17, art. 28 și art. 29 din contractul x/2005, conform cărora acestea și-au asumat obligația comunicării facturilor, respectiv a concilierii amiabile a oricăror pretenții derivate in acest contract, raportat la faptul ca sumele in discuție nu au fost conciliate și nici nu a fost pusă in întârziere cu privire la acestea, anterior introducerii acțiunii. Prin urmare, instanțele inferioare, în mod nelegal nu au aplicat prevederile in vigoare la data convenției, prevederi care generează finele de neprimire reglementat in vechea legislație civil-comerciala.

Pe de alta parte, recurenta-pârâtă, a arătat că subzistă și particularitatea referitoare la faptul că regimul penalităților este subsecvent si urmează regimului juridic al debitului principal, or, singurul debit principal recunoscut de instanța, este afectat de condiții suspensive, conform convenției de eșalonare a debitului principal, convenție semnată în data de 27.11.2014, neputând fi solicitat până la împlinirea condiției (si anume ca urmare a neplății ratelor sau a ajungerii la termenul scadent - anul 2016, fără respectarea eșalonării). Prin urmare, nici penalitățile aferente nu pot fi urmărite judiciar.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei apelate si, in rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei in totalitate, cu acordarea cheltuielilor de judecata generate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 19 februarie 2018, cu plic, reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. a invocat: excepția nulității recursului, întrucât nu este timbrat corespunzător; excepția inadmisibilității recursului, susținând, în sinteză, că, în speță, este vorba despre o hotărâre definitivă, pronunțată de instanța de apel, având un obiect cu o valoare inferioară sumei de 1.000.000 RON, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Pe fond, a arătat că motivele invocate în cererea de recurs sunt nefondate, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău fiind temeinică și legală.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 7 martie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității pentru netimbrare ca nefondată, susținând, în esență, că, pe de o parte, sunt incidente dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe de alta parte, instanța de recurs nu i-a pus in vedere sa timbreze cererea formulată.

Cu privire la excepția inadmisibilității recursului, ca urmare a neincidenței pragului valoric de 1.000.000 RON, reglementat de art. VIII din Legea 2/2013, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, față de faptul că, prin Decizia CCR nr. 369/2017, sintagma "precum și in alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarata neconstituțională, decizia fiind general obligatorie de la data publicării sale in M.Of Partea I-nr. 582 din 20.07.2017.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, reiterând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum și la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părților.

La 9 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere vizând suplimentul la raport, prin care a arătat, în esență, că față de Deciziile nr. 454/2018 și 369/2017 ale Curții Constituționale, recursul este admisibil.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 28 februarie 2019, pentru judecata recursului.

La 19 februarie 2019, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă (în raport de valoarea litigiului), iar pe fond ca nelegală și netemeinică.

Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea și inadmisibilitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs, avându-se în vedere și că în speță sunt incidente dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani.

Analizând recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAȘUL TÂRGU OCNA împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie.

Invocarea de către recurenta-pârâtă a unor contradicții de raționamente în sensul că, pe de o parte, instanța de apel respinge apelul reclamantei cu privire la modul de calcul al prescripției, deoarece termenul nu s-ar calcula de la data exigibilității facturilor emise după împlinirea respectivului termen, dar pe de alta parte, în analizarea apelului pârâtei, referitor la aceeași chestiune de drept, îl respinge de asemenea, aplicând raționamentul contrar celui expus anterior, nu poate fi primită.

Și aceasta întrucât, în analiza apelului reclamantei, instanța de apel a reținut că penalitățile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenței facturilor, conform art. 12 din Decretul 167/1958, și, în condițiile în care facturile privind debitele au scadența începând cu data de 15 februarie 2010, iar acțiunea a fost formulată la data de 31 martie 2015, excepția prescripției este întemeiată pentru pretențiile aferente celor 3 ani anteriori introducerii acțiunii, potrivit art. 3 din Decretul 167/1958, apreciind astfel că nu poate fi reținută susținerea apelantei referitoare la faptul că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data exigibilității facturii, respectiv de la data scadenței facturii la 15 mai 2012.

În ceea ce privește apelul pârâtei, instanța de apel a reținut că penalitățile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenței facturii, fiind de natura evidenței că între cele două statuări ale instanței de prim control judiciar nu există nicio contradicție și că argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată.

Analizând apelurile declarate în cauză, instanța de apel a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelante, drept pentru care ambele apeluri au fost respinse, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei, astfel că și din această perspectivă existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica care vizează excepția autorității de lucru judecat, invocată de recurenta-pârâtă nu este fondată.

Potrivit art. 430 C. proc. civ. hotărârea judecătorească prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 340/11.02.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bacău, modificată, în parte, prin decizia nr. 99/31.10.2013 a Curții de Apel Bacău, rămasă irevocabilă la 12.06.2014, prin respingerea recursului, penalitățile de întârziere pentru perioada 31.10.2010 și până la data plății efective nu au fost analizate pe fond, întrucât acestea au fost respinse, cu motivarea că exista incertitudine, la momentul pronunțării hotărârii, a întinderii acestor penalități, deoarece cuantumul lor se afla în dependență directă cu data plății debitelor principale.

Având în vedere că penalitățile pentru perioada 31.10.2010 și până la data plății efective nu au fost examinate pe fond în dosarul nr. x/2012, rezultă că nu a existat o statuare a judecătorului cu privire la fondul acestor pretenții, care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat.

Ca atare, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au constatat în mod corect că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în privința penalităților vizând perioada 31.10.2010 și până la data plății efective.

Față de cele anterior arătate, se reține că, în speță, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Conform reglementării cuprinse în Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă constă în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul de prescripție stabilit de lege, iar termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în speță, instanța de apel corect a statuat că penalitățile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenței facturilor, reținând, totodată, că soluția instanței de fond este corectă sub aspectul soluționării excepției prescripției, nefiind nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției.

În mod corect, a reținut instanța de apel că, în ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției nu au fost constatate, de prima instanță, ca fiind prescrise penalitățile solicitate pentru perioada de 3 ani anteriori introducerii acțiunii, întrucât, prin decizia civilă nr. 99/2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău nu s-a stabilit în acest sens, penalitățile solicitate în cauză fiind respinse cu motivarea că exista incertitudine, la momentul pronunțării hotărârii, a întinderii acestor penalități, deoarece cuantumul lor se afla în dependență directă cu data plății debitelor principale, iar nu ca prescrise.

Trebuie reținut că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă sunt penalități calculate pe fiecare zi de întârziere, iar potrivit dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebita."

Aceste penalități (prestații succesive) iau naștere cu fiecare zi de întârziere în plata debitului, astfel că pentru plata penalităților aferente fiecărei zile de întârziere se naște un drept la acțiune în ziua respectivă, drept la acțiune ce se stinge printr-o prescripție deosebită.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 drepturile având un obiect patrimonial se sting prin prescripție înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din același act normativ.

În speță, cum pentru fiecare penalitate calculată pe fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripție diferit, de 3 ani, și cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 31.03.2015, Înalta Curte constată că, în mod corect, atât prima instanță, cât și instanța de prim control judiciar, având în vedere mecanismul curgerii termenului de prescripție, au reținut că sunt prescrise pretențiile reprezentând penalități de întârziere doar pentru perioada anterioară datei de 31.03.2012.

Momentul de la care pot fi recunoscute pretențiile reclamantei este cel determinat conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv 31.03.2012, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 31.03.2015, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor acestui text de lege, potrivit cu care termenul de prescripție este de 3 ani.

Într-o altă exprimare, având în vedere că acțiunea a fost formulată de reclamantă la 31.03.2015, prin raportare la dispozițiile legale incidente și situația de fapt expusă, se reține că pretențiile reclamantei privind penalitățile de întârziere la debitul principal, recunoscut prin decizia nr. 99/31.10.2013 a Curții de Apel Bacău, sunt fundamentate doar pentru o perioadă de trei ani anteriori introducerii acțiunii, pentru perioada scursă înaintea datei de 31.03.2012 pretențiile deduse judecății fiind prescrise, cum corect au reținut și instanțele devolutive.

Celelalte critici vizând aplicarea greșită a prevederilor legale in vigoare la data încheierii contractului, respectiv încălcarea principului conform căruia contractul este legea părților, nu pot fi reținute, de vreme ce, așa cum a constatat și instanța de apel, reclamanta nu avea obligația punerii în întârziere a pârâtei întrucât, conform art. 9.7 din contractul nr. x/1.07.2005, utilizatorul avea obligația de a achita contravaloarea facturii în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia, iar concilierea directă nu era necesară, întrucât pârâta cunoștea pretențiile reclamantei, dată fiind existența litigiului purtat între părți în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bacău.

Criticile potrivit cărora penalitățile aferente nu pot fi urmărite judiciar prin raportare la convenția de eșalonare a debitului principal, semnată în data de 27.11.2014, nu pot fi reținute având în vedere obiectul convenției de eșalonare.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi susținut cu temei, întrucât, în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispozițiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, drept pentru care criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de casare vor fi înlăturate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAȘUL TÂRGU OCNA împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2019.