ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1287/2019

Ședința publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele Parohia Greco-Catolică Bistrița și Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla, solicitând obligarea primei pârâte la plata sumei de 472.000 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a terenului arabil în suprafață de 5.320 mp, situat în Bistrița, Drumul Dumitrei Vechi, județul Bistrița-Năsăud, înscris în C.F. nr. x a localității Bistrița, având nr. topo x, de a cărei proprietate a fost evinsă.

În motivare, a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 februarie 2004 la B.N.P. C. a cumpărat de la pârâta Parohia Greco-Catolică Bistrița mai multe suprafețe de teren, între care și terenul arabil în suprafață de 5.320 mp, situat în Bistrița, Drumul Dumitrei Vechi, județul Bistrița-Năsăud, înscris în C.F. nr. x Bistrița cu nr. top. x . Ulterior, a arătat, a pierdut dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe, fiind evinsă ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare menționat, prin decizia civilă nr. 359/R/2010 din 30 noiembrie 2010, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția Civilă în dosarul nr. x/2007.

Față de situația mai sus expusă, reclamanta s-a adresat instanței de judecată, solicitând obligarea pârâtei-vânzătoare la a-i restitui contravaloarea actualizată a prețului suprafeței de teren pentru care a fost evinsă.

Prin sentința civilă nr. 484/2015 din 2 iunie 2015, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea precizată și, în consecință, a obligat-o pe pârâta Parohia Greco-Catolică Bistrița să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 678.158 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a terenului arabil în suprafață de 5.320 mp, situat în municipiul Bistrița, str. x Bistrița, cu nr. top x și a sumei de 1.003 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, pârâtele Parohia Greco-Catolică Bistrița și Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 484/2015 din 02 iunie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea precizată ca fiind prescrisă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel, făcând aplicarea art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, a reținut în esență că, față de data promovării acțiunii introductive - 09 decembrie 2013 și de data nașterii dreptului la acțiune în răspundere pentru evicțiune - 30 noiembrie 2010 (data pronunțării deciziei civile nr. 359/R/2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția Civilă, prin care s-a constatat cu caracter irevocabil evicțiunea, respectiv, nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 februarie 2004 la B.N.P. C.), termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit anterior promovării acțiunii.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea soluționării pe fond a apelului.

În motivare, a susținut că soluția instanței de apel este una greșită, întrucât aceasta, în calculul termenului de prescripție, a ignorat practica instanței supreme în stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune în răspundere pentru evicțiune.

Din această perspectivă, a invocat decizia nr. 320/2015 din 2 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2013, reiterând susținerile formulate în întâmpinarea depusă în apel, prin care a arătat că începutul cursului prescripției în cauză trebuia stabilit raportat la trei momente, respectiv la data la care lichidatorul judiciar a luat cunoștință despre existența evingerii (5 noiembrie 2013, o dată cu preluarea actelor societății), la data la care societății i-a fost comunicată hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat evicțiunea (24 decembrie 2010) și, în final, la 09 martie 2012, data la care i-a fost comunicată încheierea de carte funciară privind radierea dreptului de proprietate.

Astfel, a susținut că, raportat la oricare dintre momentele menționate de începere a cursului prescripției, acțiunea depusă la 9 decembrie 2013 a fost formulată în termen.

În continuare a reprodus paragrafe din decizia evocată ca jurisprudență, concluzia acestora fiind că, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a început să curgă de la data când reclamanta-cumpărătoare a fost tulburată efectiv în exercitarea stăpânirii asupra imobilului de către terțul al cărui drept de proprietate a fost recunoscut în litigiul de constatare a nulității titlului statului, dat fiind faptul că evicțiunea semnifică garanția pentru liniștita posesiune și folosință a lucrului vândut.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. nu are anexate înscrisurile invocate în susținerea căii de atac.

În aceste condiții, prin adresa comunicată recurentei la 23 mai 2016 i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia acesta s-a conformat la aceeași dată.

Cererea de recurs a fost comunicată la 30 mai 2016 intimatelor-pârâte Parohia Greco-Catolică Bistrița și Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Cluj-Gherla, care la 29 iunie 2016 au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității declararării recursului, susținând că decizia atacată a fost comunicată reclamantei la 17 decembrie 2015, iar aceasta a formulat recurs la 20 ianuarie 2016.

Intimatele-pârâte au mai invocat în întâmpinare, în baza art. 483 alin. (2) C. proc. civ., și excepția inadmisibilității recursului, arătând că valoarea pretențiilor deduse judecății se situează sub pargul valoric de 500.000 RON impus de norma legală evocată.

Pe fondul căii de atac, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 6 septembrie 2016, intimatele-pârâte au depus dovada cheltuielilor de judecată efectuate, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4.000 RON, solicitând obligarea recurentei la plata acestora.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 6 iulie 2016, iar aceasta a formulat răspuns la întâmpinare, care a fost înregistrat la dosar la 14 septembrie 2016 și comunicat intimatelor.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La 5 decembrie 2016 recurenta-reclamantă a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din 6 decembrie 2016, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părțile în litigiu, punându-li-se în vedere că au posibilitatea să depună puncte de vedere în termen de 10 zile de la data comunicării, beneficiu de catre niciuna dintre părți nu a înțeles să uzeze.

Prin încheierea din 23 mai 2017, instanța supremă a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator S.C. B. S.P.R.L. și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (1) și (2) din Legea nr. 2/2013, iar în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Măsura suspendării judecății a fost menținută prin încheierile din 24 octombrie 2017 și din 26 martie 2019.

Prin cererea transmisă la dosar prin poșta electronică la 7 mai 2019, recurenta a solicitat repunerea cauzei pe rol, cerere care i-a fost admisă la termenul din 11 iunie 2019, așa cum rezultă din cele consemnate în practicaua prezentei decizii.

Analizând, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate excepțiile inadmisibilității căii extraordinare de atac de față și tardivității declarării recursului, a căror soluționare face de prisos examinarea altor cereri sau excepții, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, urmează să le respingă în considerarea următoarelor:

Analizând recursul din perpectiva dispozițiilor art. 248 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) și cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să anuleze calea extraordinară de atac potrivit art. 493 alin. (5) din același Cod, conform celor ce succed:

Preliminar, se reține că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, prin care Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinței civile nr. 484/2015 din 02 iunie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea precizată ca fiind prescrisă.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) din același Cod prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta, deși a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mențiunea a fost făcută strict formal, în condițiile în care susținerile pe care le-a dezvoltat nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate preglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, examinarea memoriului de recurs relevă faptul că autoarea nu a criticat în concret hotărârea atacată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății neregăsindu-se critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia, susținerile recurentei reprezentând în realitate o succesiune de fapte și de afirmații.

Este de menționat că instanța de apel, în considerea caracterului devolutiv al căii ordinare de atac cu a cărei soluționare a fost învestită, este abilitată să aprecieze asupra chestiunilor de fapt în cauză, fiind suverană în a verifica soluția primei instanțe atât din perspectiva temeiniciei acesteia, cât și cu privire la legalitatea ei, în timp ce instanța de recurs este ținută să decidă exclusiv asupra aspectelor de legalitate a hotărârii atacate, limitativ instituite de legiuitor la art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al autorului demersului judiciar cu privire la modalitatea de analiză a elementelor de fapt.

Cele expuse de recurentă în memoriul de recurs relevă cu evidență că autoarea a readus în discuție aceleași chestiuni pe care le-a supus și analizei instanței de prim control judiciar, care și-au primit rezolvarea și care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, lectura memoriului de recurs relevă că recurenta a reiterat opiniile proprii referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cauză, opinii care au fost analizate de instanța de apel și înlăturate motivat.

Astfel, rezultă că nemulțumirea recurentei vizează dezlegările date de instanța de apel împrejurărilor de fapt în speță, ceea ce pune în discuție, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție începutul cursului prescripției extinctive și argumentele în considerarea cărora instanța de apel a stabilit în acest sens data pronunțării deciziei irevocabile, iar nu comunicarea acesteia și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Fără să combată în vreun fel argumentele specifice pe care s-a întemeiat decizia instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de a fi cenzurate în calea extraordinară de atac, recurenta s-a limitat să reitereze susținerile formulate în fața instanțelor de fond, nesocotind existența judecății anterioare, în cadrul căreia respectivele susțineri și-au primit răspunsul.

Se constată că recurenta a invocat ca jurisprudență decizia nr. 320/2015 din 2 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2013, reproducând pasaje ample din considerentele acesteia și a reiterat susținerile formulate în întâmpinarea depusă în apel, prin care a arătat că începutul cursului prescripției în cauză trebuia stabilit raportat la trei momente, respectiv la data la care lichidatorul judiciar a luat cunoștință despre existența evingerii (5 noiembrie 2013, odată cu preluarea actelor societății), la data la care societății i-a fost comunicată hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat evicțiunea (24 decembrie 2010) și, în final, la 9 martie 2012, data la care i-a fost comunicată încheierea de carte funciară privind radierea dreptului de proprietate.

Nici această abordare nu poate fi considerată ca îmbrăcând forma unei critici de nelegalitate, întrucât nu vizează în concret considerentele deciziei atacate, exprimând doar nemulțumirea acesteia asupra soluției pronunțate, de aceea instanța supremă impune concluzia că recurenta nu a formulat niciun motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în cele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) și al art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din același Cod va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1666/2015 din 15 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2019.