ÎCCJ, decizie (scj.ro #162467)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a IV-a civilă la data de 16 decembrie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data plății efective, ca urmare a desființării contractului de vânzare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004 de BNP D., cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 94 alin. 1 lit. j), art. 194 și urm. C. proc. civ. și art. 1254 alin. 3 raportat la art. 1637, art. 1639, art. 1640 alin. 2, art. 1646 NCC.

Prin sentința civilă nr. 607 din 30 aprilie 2015, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 euro echivalentul în lei la data plății, cu titlu de restituire preț și a sumei de 5.505 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Împotriva acestei sentințe, pârâta C. a declarat apel, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 133 A din 7 martie 2016 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul admiterii apelului, cu consecința anulării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât apelanta nu a fost legal citată la judecata în fond a cererii de chemare în judecată. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă la data de 12 aprilie 2016, sub nr. x/3/2014*. Prin sentința civilă nr.1159 din 23 septembrie 2016, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a luat act că pârâta a renunțat la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată, a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamanți a echivalentului în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând prețul achitat în temeiul contractului de vânzare nr. 2071/06.07.2004. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 5.505 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și a sumei de 5.410 lei onorariu de avocat. În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 353/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/94/2011, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă A. și, în temeiul art. 14, 16 1 alin. 3 și art. 346 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a dispus obligarea inculpatului E. la plata sumei de 85.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, ca urmare a faptului că, la data de 05.06.2012, inculpatul a arătat că recunoaște pretențiile civile ale părților civile și că este de acord să plătească sumele pe care acestea le pretind cu titlu de despăgubiri, astfel că nu au mai fost administrate probe cu privire la temeinicia acțiunii civile. Având în vedere mențiunile sentinței penale (cu privire la care nu s-a formulat vreo cerere de lămurire dispozitiv), precum și înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că în prejudiciul cauzat prin infracțiune și cuantificat la suma de 85.000 euro solicitată în procesul penal de către reclamant nu a fost cuprins și prețul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta și anulat prin aceeași hotărâre judecătorească, astfel încât nu este aplicabil principiul electa una via non datur recursul ad alteram. Mai mult, s-a reținut, prin acțiunea civilă formulată în dosarul penal, reclamantul a urmărit repararea prejudiciului material constând în beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflației capitalizată, cauzat prin infracțiunea de înșelăciune săvârșită de inculpatul E., în timp ce prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar reclamanții solicită restituirea prețului achitat către pârâtă, în calitate de vânzătoare ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin sentința penală. De aceea, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, ca o chestiune prealabilă, tribunalul a reținut că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”. Raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost achitat prețul a cărui restituire se solicită prin cererea introductivă (2004), tribunalul a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Codului civil din 1864. De asemenea, tribunalul a mai reținut că prin sentința penală nr. 13531/94/2011 definitivă prin decizia penală nr. 362 R/21.02.2013, a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004, iar prin efectele nulității actului juridic civil se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate. S-a subliniat de către tribunal că există trei principii care guvernează efectele nulității actului juridic, respectiv retroactivitatea efectelor nulității, în sensul că acestea se produc din momentul încheierii actului juridic; repunerea în situația anterioară ( restitutio in integrum ) care se realizează prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat, precum și anularea atât a actului juridic inițial, cât și a actului subsecvent. Dintre acestea, s-a arătat că principiul restabilirii situației anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Contractul de vânzare-cumpărare fiind unul sinalagmatic, restituirea prestațiilor executate se impune, întrucât obligația fiecăreia dintre părțile contractului apare ca și când nu a existat niciodată. Având în vedere că în speță, astfel cum rezultă din mențiunile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004 - necontestate de pârâtă - la momentul încheierii acestuia, pârâta a primit prețul de 50.000 euro, iar contractul a fost ulterior desființat în mod definitiv de instanța penală, tribunalul a reținut că solicitarea reclamanților de restituire a sumei achitate este întemeiată, motiv pentru care a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a echivalentului în lei la data plății a sumei de 50.000 euro reprezentând prețul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2071/06.07.2004. Tribunalul a apreciat că buna-credință a pârâtei la încheierea contractului, respectiv reaua-credință a reclamanților nu prezintă relevanță sub aspectul obligației de restituire a prețului încasat în baza actului anulat, pârâta având posibilitatea de a se îndrepta la rândul ei împotriva numitului E. pentru recuperarea acestei sume, în temeiul art. 998-999 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C., care a fost admis prin decizia civilă nr. 1104 A din 15 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Ca urmare a admiterii apelului, a fost schimbată parțial sentința atacată în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în privința reclamantului A. și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de acest reclamant, ca inadmisibilă. De asemenea, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., a fost respinsă cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată și s-a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a fost menținută dispoziția privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului. În fine, prin aceeași decizie, au fost obligați intimații să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3.453 lei către apelantă, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial redus, conform art. 451 alin. 2 C. proc. civ. Curtea de apel a reținut, în esență, că, în ceea ce privește cererea formulată de reclamantul A., există un fine de neprimire rezultând din constituirea sa ca parte civilă în procesul penal. Astfel, Curtea de apel are în vedere faptul că, în ceea ce privește Codul de procedură penală 1968 (aplicabil cauzei) în forma în vigoare la data soluționării dosarului penal (21.02.2013), acesta oferă persoanei vătămate prin infracțiune facultatea de a formula o acțiune civilă împotriva inculpatului și a părții responsabile civilmente, în cursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată penală, până la momentul citirii actului de sesizare, enunțând prevederile art. 14 și prevederile art. 19 din același cod De asemenea, curtea de apel face referire și la art. 20 C. proc. pen., iar, din coroborarea celor două texte de lege, instanța de apel a apreciat că rezultă că, în condițiile în care acest reclamant și-a exercitat dreptul de opțiune pentru a-și valorifica dreptul în fața instanței penale, nu mai are calea unei acțiuni civile în justiție. S-a mai apreciat că această prerogativă de alegere este irevocabilă și se va transpune din punct de vedere procesual civil în ipoteza introducerii de către partea vătămată a unei acțiuni civile pentru recuperarea aceluiași prejudiciu determinat de comiterea infracțiunii, ulterior epuizării procesului penal în care a fost alăturată acțiunea civilă, într-un fine de neprimire a cererii, ca efect al încălcării principiului juridic electa una via non datur recursus ad alteram - o dată aleasă o cale procesuală nu se mai poate recurge la alta. Cu alte cuvinte, o astfel de acțiune civilă distinctă ulterioară va fi respinsă ca inadmisibilă. În acest sens, Curtea a constatat că în cadrul procesului penal privindu-l pe inculpatul E., intimatul A. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului pentru suma de 85.000 Euro, dispunându-se în mod definitiv, prin sentința penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, obligarea inculpatului E. să achite părții civile A. suma de 85.000 Euro. Contrar aserțiunii tribunalului și a intimaților prezenți, Curtea a apreciat că respectiva constituire de parte civilă din cadrul procesului penal, a vizat și - în primul rând - prețul în cuantum de 50.000 Euro, plătit pentru cumpărarea terenului. Potrivit declarației de constituire de parte civilă în procesul penal, reține Curtea, intimatul A. a arătat că se constituie „parte civilă solicitând despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciile suferite urmare actelor și faptelor infracționale în sumă de 85.000 Euro - incluzând beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflației capitalizată, obstrucționarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios dobândit legal și opozabil în 2005”. Totodată, Curtea constată că intimatul s-a constituit parte civilă în cadrul fazei judiciare a procesului penal, deci ulterior trimiterii în judecată a inculpatului E. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune constând în faptul că „a indus-o în eroare pe numita C. (nota noastră - apelanta din prezenta cauză) cu privire la calitatea de proprietari a numiților F. și G., pe care i-a determinat să semneze un contract de vânzare-cumpărare ce avea ca obiect un teren în suprafață de 5000 mp (…), aceștia nemaiavând calitatea de proprietari ai acelui teren, întrucât fusese înstrăinat anterior, în mod succesiv de către învinuit, către diferite persoane (…) Acțiunea învinuitului de inducere în eroare a numitei C., cu privire la calitatea de proprietari ai terenului a numiților F. și G., precum și înstrăinarea terenului în anul 1998 către H., s-a răsfrânt și asupra părților vătămate I. și A., care au achiziționat ulterior terenul” (extras din rechizitoriu - filele 37, 38 dosar fond rejudecare). Pe cale de consecință, Curtea a concluzionat că intimatul cunoștea la momentul constituirii sale ca parte civilă în procesul penal faptul că infracțiunea de înșelăciune a vizat vânzarea către vânzătoarea sa, apelanta C., a unui imobil care nu îi aparținea, ca urmare a faptului că nu aparținuse nici vânzătorilor cumpărătoarei C., respectiv că intimatul știa faptul că a cumpărat un teren care nu aparținea, în realitate, vânzătorului, adică apelantei-pârâte din cauza de față. Pornind de la această premisă de cunoaștere la momentul constituirii de parte civilă și - în continuare - interpretând logic și gramatical declarația intimatului de constituire parte civilă în procesul penal, cu observarea, în acest sens, a cuvântului folosit „incluzând”, Curtea a apreciat că intimatul A. s-a raportat în aprecierea sumei globale estimate ca reprezentând prejudiciul cauzat și la prețul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2071/06.07.2004, adică la suma de 50000 Euro, detalierea respectivei constituiri de parte civilă nefiind din această perspectivă expusă, una exhaustivă, ci doar exemplificativă. O atare concluzie, mai apreciază instanța de apel, este confirmată, de altfel, de chiar intimați, care, prin întâmpinarea formulată în apel, au arătat faptul că în privința reparației integrale a prejudiciului, „de care se prevalează apelanta, arătând că s-ar fi satisfăcut în cauză, precizăm că repararea acestuia prin restituirea prețului plătit apelantei-pârâte nu s-a putut realiza niciodată, în caz contrar, nu am fi introdus prezenta acțiune”. Ca urmare a folosirii de către intimați a timpului trecut modul perfect compus al verbului a putea, o atare aserțiune a fost juxtapusă de instanța de apel multiplelor demersuri execuționale silit, realizate de intimat în lunile anterioare (august, septembrie 2014) introducerii cererii prezente de chemare în judecată (12.2014), pentru executarea silită a creanței de 85.000 Euro constatate prin hotărârea penală definitivă, demersuri potrivit cărora s-a constatat că inculpatul E. nu are decât un bun mobil - un autoturism Dacia - urmăribil și că soția inculpatului este proprietarul exclusiv al unui imobil, în baza unui contract de partaj voluntar nr. 1205/07.07.2014. Coroborând aceste elemente expuse în raport de justificarea conduitei procesuale adoptate, Curtea a concluzionat asupra evidenței faptului că intimatul, la rândul său, a apreciat că, în ce privește creanța sa constatată prin titlul judecătoresc penal, include și prețul plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare și că acesta a încercat să își satisfacă creanța integrală pe seama debitorului său E., însă, nereușind acest lucru, a introdus împreună cu intimata prezenta acțiune în fața instanței civile, cu justificarea că, de fapt, creanța nu ar include și prețul plătit la cumpărare. Din perspectiva expusă, Curtea a înlăturat și argumentul intimaților relativ la faptul că, la momentul constituirii de parte civilă, contractul de vânzare-cumpărare nu era desființat, astfel încât prejudiciul afirmat să fi putut fi raportat și la prețul achitat, apreciind că intimații, în calitate de părți vătămate în cadrul procesului penal, cunoșteau fapta infracțională concretă imputată inculpatului, cu repercusiunea directă a lipsirii acestora de terenul cumpărat, astfel cum însuși procurorul a enunțat în cadrul rechizitoriului de trimitere în judecată (citat anterior), astfel încât, consideră Curtea, rezultă în mod logic și rezonabil, că intimatul nu se putea raporta în cadrul configurării prejudiciului său, în mod primordial, decât la prețul achitat pentru cumpărarea unui teren care nu era al vânzătorului, deci subsecvent, nici al său și al soției sale. Chiar dacă, ignorând considerentele enunțate, s-ar admite, totuși, punctul de vedere al intimaților, apreciază instanța de apel, cu toate acestea s-a constatat că și, în această ipoteză, faptul că deși intimații prezenți au fost singurii care au recurat sentința penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, cu toate acestea aceștia nu au motivat calea de atac declarată, neexpunându-și, pe cale de consecință, nici o critică relativă laturii civile a cauzei, urmare, deci, a luării la cunoștință de împrejurarea desființării contractului de vânzare - cumpărare. Or, din perspectiva ilustrată de intimați, consideră curtea că ar fi fost rezonabil și coerent ca în calea de atac a recursului să fi reclamat, invocat sau măcar antamat necorespunderea cuantumului prejudiciului, subsecvent dispoziției de desființare a contractului. Acest fapt nu s-a întâmplat, Curtea apreciind că această inexistență viciază caracterul veridic al argumentului intimaților, în prezent analizat. De altfel, conchide instanța de apel, în lipsa, măcar în acest proces civil, a unor elemente doveditoare legate de volumul aproximativ al beneficiului nerealizat, al obstrucționării exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios, invocate de intimat în declarația sa de constituire de parte civilă din procesul penal, caracterul relativ nejustificat al atribuirii cuantumului concret mare de 85.000 Euro, în referire doar la prejudiciile încorporate enunțate expres de intimat, în antiteză cu situația când suma de 85.000 Euro ar fi defalcată în 50.000 Euro (prețul plătit pentru teren) și 35.000 Euro, aferentă prejudiciilor incluse, menționate în constituirea de parte civilă, ultimă situație care ar fi explicabilă facil din punct de vedere logic, date fiind cunoștințele generale despre lume și societate. Concluzia punctuală expusă rezultă, în lipsa enunțată de probe, și în aplicarea principiului procesual in dubio pro reo - dubiul profită pârâtului. Concluzia instanței de apel, justificată pe aceste argumente a fost că intimatul A. s-a constituit, în primul rând, parte civilă în procesul penal, pentru suma de 50.000 Euro, reprezentând prețul plătit pentru teren, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare desființat. În privința intimatei B., Curtea a apreciat că, potrivit aceleiași sentințe penale definitive, aceasta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, nefiindu-i, așadar, opozabil principiul juridic anterior enunțat, cu efectul inadmisibilității acțiunii sale. În egală măsură și în lipsa altor date, Curtea a constatat însă, că, în ce privește creanța intimatului A. (soțul intimatei B.) reprezentată de sentința penală definitivă, aceasta reprezintă, dat fiind regimul comunității de bunuri care guvernează căsătoria soților încheiată anterior anului 2004 (când s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare a bunului imobil), un bun comun, ea fiind dobândită în timpul căsătoriei și reprezentând o valoare de înlocuire a unui alt bun comun (terenul achiziționat), dată fiind împrejurarea că nu s-a invocat în prezenta cauză, și cu atât mai puțin dovedit, faptul că prețul plătit pentru teren, în cuantum de 50.000 Euro, ar fi reprezentat un bun propriu al soțului. Pe cale de consecință, în lipsa altor date, în cauză s-a considerat de către instanța de apel că devin aplicabile prevederile art. 30 C. fam. vechi și ulterior, art. 339 NCC. Așadar, întrucât creanța reprezintă un bun comun, Curtea a apreciat că cererea intimatei pentru acordarea acestei sume nu poate fi primită, întrucât aceasta are deja un titlu executoriu în acest sens, rămânându-i posibilitatea ca, împreună cu soțul intimat, să procedeze la punerea sa în executare, cu valorificarea pentru recuperarea sumei a tuturor mijloacelor procesuale puse la îndemână de legiuitor în faza de executare, inclusiv a celor aferente sancționării juridice a eventualelor acte juridice frauduloase încheiate de debitor, pentru sustragerea de la plată, dacă este cazul. Instanța de apel consideră că o soluție contrară celei prezente, încorporate în această decizie civilă, ar determina constituirea în patrimoniul intimaților a încă unei creanțe pentru același obiect material și, astfel, din punct de vedere juridic, a unei îmbogățiri fără justă cauză a acestora, îmbogățire care nu și-ar mai putea găsi pe plan juridic un remediu procesual. Pe de altă parte, pe același filon juridic de gândire, Curtea consideră că nu se poate ajunge nici la îmbogățirea fără just temei a apelantei-pârâte, deoarece o dată plătită suma de către debitorul E., acesta se poate regresa împotriva apelantei-pârâte pentru prețul de 50.000 Euro plătit, fapt care ar restabili echilibrul patrimonial al tuturor părților implicate și ar respecta ordinea juridică prestabilită legislativ.

La data de 30 martie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 C. proc. civ., acesta fiind depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Criticile de nelegalitate întemeiate de reclamanți pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei. În acest sens, s-a arătat că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu temeiul de drept al acțiunii introductive, respectiv cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe principiul repunerii părților în situația anterioară, principiul retroactivității efectelor nulității, principiul îmbogățirii fără justă cauză și dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Totodată, recurenții consideră nelegal și străin de natura pricinii modul în care instanța de apel a interpretat conținutul cererii de constituire ca parte civilă, depusă la data de 28.02.2012 de reclamant în dosarul penal nr. x/94/2011 ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea. Faptul ca reclamantul a înțeles să se constituie parte civilă abia în faza judecății nu înseamnă că a știut și/sau a putut anticipa vreun moment soluția pe care o va da instanța penală cu privire la contractul său de vânzare, așadar nu avea cum să solicite contravaloarea prețului plătit pe această cale. Recurenții au mai susținut că nu poate fi reținută ipoteza potrivit căreia reclamanții ar fi cunoscut că infracțiunea de înșelăciune viza și contractul lor de vânzare, cată vreme acesta a fost încheiat în formă autentică, cu respectarea tuturor rigorilor impuse de lege. De la achiziționarea terenului la data de 6 iulie 2004 și până la data constituirii ca parte civilă (28.02.2011) reclamantul a fost lipsit de prerogativele dreptului său de proprietate dobândit în mod legal. De asemenea, s-a mai învederat și faptul că motivarea instanței de apel, în sensul că detalierea constituirii ca parte civilă este doar una exemplificativă, și nu una exhaustivă, este cu totul străină de natura cauzei. Recurenții au susținut că nu au recurat sentința penală nr. 353/04.07.2012, astfel încât motivarea instanței de apel în sensul că reclamanții ar fi fost singurii care ar fi recurat această sentință este străină, de asemenea, de natura pricinii. În ceea ce privește concluzia instanței de apel cu privire la afirmațiile făcute de reclamanți prin întâmpinare, recurenții o apreciază, de asemenea, străină de natura cauzei, câtă vreme, prin cele declarate prin întâmpinare, s-a subliniat că reclamanților nu le-a fost restituit prețul plătit, astfel cum a afirmat pârâta C. în motivarea apelului său, prin urmare „reparația integrală a prejudiciului” nu putea fi invocată în cauză. Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, s-a susținut că dispozițiile art. 14 C. proc. pen. au fost invocate ca fiind aplicabile în cauză, însă, în realitate, sensul acestora nu a fost respectat în integralitate. Recurenții au învederat că dreptul lor la repararea prejudiciului prin restituirea prețului plătit către pârâta C. s-a născut abia în momentul desființării contractului de vânzare. Orice altă interpretare este, în opinia reclamanților, fie străină de natura cauzei, fie făcută cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care s-a subliniat că nu poate fi reținută ipoteza potrivit căreia reclamanții și-ar fi recuperat pe calea acțiunii civile și prejudiciul născut în urma desființării actului lor de vânzare. Recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu atât mai mult cu cât pârâta renunțase expres la această excepție la termenul de judecată din 9 septembrie 2016. Prin urmare, sub acest aspect, instanța de apel s-a pronunțat plus petita , având în vedere că pârâta nu a revenit asupra cererii de renunțare. Pe fondul acestei excepții, recurenții au susținut că prin nerecurarea sentinței penale, termenul de prescripție cu privire la solicitarea de restituire a prețului plătit nu putea curge în mod legal decât de la rămânerea definitivă a sentinței penale, respectiv de la data de 21 februarie 2013, așa cum în mod temeinic și legal s-a pronunțat și tribunalul, în rejudecare.

La data de 4 iunie 2018, intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat. Cu privire la excepția inadmisibilității recursului, intimata a susținut că, în sistemul legislativ actual, regimul căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel încât suprimarea sau recunoașterea unei noi căi de atac, ori, după caz, modificarea condițiilor de admisibilitate sunt lipsite de efecte juridice asupra cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor judecătorești. Prin urmare, modificarea dispozițiilor art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, prin Decizia Curții Consituționale nr. 369/2017, publicată în M. Of. nr. 582, Partea I, din 20 iulie 2017, nu are efect asupra cererilor de chemare în judecată introduse pe rolul instanțelor judecătorești înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

La data de 2 iulie 2018, recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției și apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare. Recurenții au susținut că, atât prima instanță, cât și instanța de apel, în al doilea grad de jurisdicție, ar fi trebuit să menționeze în mod expres faptul că hotărârea este supusă numai apelului, respectiv că decizia ce face obiectul recursului este definitivă, fapt care nu s-a întâmplat în speță, raportat la teza finală a alin. 2 al art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., instanța supremă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, punând în vedere părților că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Intimata-pârâtă C. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, prin care a invocat excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-reclamantă B. De asemenea, a fost depus la dosar punct de vedere asupra raportului și de către recurenții-reclamanți B. și A., prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului, raportat la faptul că acesta a fost legal timbrat, chiar dacă ambele taxe judiciare de timbru au fost achitate de către A. Prin încheierea din 17 septembrie 2019, s-a respins excepția netimbrării și excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanții B. și A., invocate de intimata-pârâtă C., a fost admis în principiu recursul declarat, fiind stabilit termen de judecată, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., la 3 decembrie 2019.

Pe fondul recursului, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează: Critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., respectiv pe faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, este fondată. Astfel, așa cum susțin și recurenții, instanța de apel a considerat, fără temei, că reclamantul s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal anterior, inclusiv cu privire la prețul achitat către pârâta din cauza de față, deși în procesul penal, sub aspectul laturii civile, pârât era inculpatul E., care nu avusese calitate de vânzător în contractul de vânzare a cărui anulare s-a dispus în cadrul procesului penal. Deși enunță cu ghilimele instanța de apel, conținutul cererii prin care reclamantul A. s-a constituit parte civilă, indicând și fila de la dosar la care se regăsește această cerere, concluzionează, contrar celor ce rezultă dintr-o interpretare literală a actului de procedură, că acele despăgubiri ar fi inclus și prețul vânzării, a cărui restituire o solicită reclamanții (ambii soți), în cauza de față. Or, în condițiile în care ceea ce s-a judecat de către tribunal, în primă instanță, a fost o cerere de restituire a prețului încasat de vânzătoare către cumpărătorii care au fost evinși prin anularea contractului ca urmare a descoperirii unei infracțiuni de înșelăciune referitoare la un titlu de proprietate anterior, cererea introductivă fiind astfel întemeiată pe contractul de vânzare ( ex contractu ), debitor al acestei obligații neputând fi inculpatul (terț de contractul de vânzare), a cărui răspundere civilă a fost angajată pe tărâm delictual în cauza penală ( ex delictu ), în timp ce debitorul obligației de restituire a prețului era titularul unei obligații decurgând din contract, instanța de apel nu putea pune semnul egalității între cele două categorii de răspundere, pentru ca acestea să constituie una din condițiile puterii lucrului judecat, reținute ca atare. Astfel, instanța de apel, deși expune pe larg teoria principiului electa una via non datur recursur ad alteram , cu trimitere la dispozițiile art. 14, art. 19 și art. 20 C. proc. pen., reține aplicabilitatea oarecum comprimată și confuză a celor două categorii de răspundere, respectiv răspundere civilă delictuală și răspundere civilă contractuală, fără însă a lămuri care dintre acestea ar fi fost reținută ca fiind judecată definitiv prin sentința penală și care, în acest context, ar împiedica exercitarea unei noi căi procedurale civile pentru valorificarea dreptului reclamanților la repararea întregului prejudiciu, respectiv la restituirea prețului achitat vânzătoarei. Această nelămurire care domină considerentele hotărârii face ca raționamentul instanței să nu poată fi înțeles pe deplin de către destinatarii actului de jusiție astfel întreprins, astfel încât Înalta Curte reține ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. Așadar, Înalta Curte reține mai întâi că teoria expusă de către instanța de apel este riguros exactă până la momentul în care aceasta este aplicată la cauza concretă, de vreme ce, așa cum susțin și reclamanții și cum rezultă și din hotărârea penală, în cauza penală anterioară s-a soluționat definitiv o acțiune civilă alăturată acțiunii penale împotriva inculpatului, autor al săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în contract, privind repararea unui prejudiciu derivat dintr-un raport juridic delictual, prin acordarea unor daune materiale (a se vedea dispozitivul sentinței penale unde se face referire la art. 998-999 din vechiul Cod civil), iar în cauza de față reclamanții solicită restituirea prețului achitat conform contractului de vânzare ce a fost anulat prin hotărârea penală, în temeiul art. 1254 alin. 3 raportat la art. 1637, art. 1640 alin. 2, art. 1646 NCC, texte aplicabile contractelor, restituirii prestațiilor derivate din contracte). Deși atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei/unor persoane, ambele forme fiind condiționate de aceleași elemente: existența unei fapte ilicite, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu patrimonial, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și capacitatea juridică a celui chemat să răspundă, între acestea există deosebiri esențiale, pe care instanța de apel nu le-a lămurit în ce privește aplicabilitatea la cauza concretă dedusă judecății. O primă deosebire privește obligația care a fost încălcată. În cazul răspunderii civile delictuale este încălcată o obligație generală care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite (în cauza de față s-a statuat prin hotărârea penală că inculpatul E. a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, în sensul că a indus-o în eroare pe cumpărătoarea C. cu privire la calitatea de proprietari ai terenului astfel înstrăinat a numiților F. și G., deși aceștia nu mai erau proprietari, ca urmare a înstrăinărilor anterioare succesive efectuate tot de inculpat, infracțiune prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 215 alin. 1 și 3 vechiul C. pen.). În atare condițiuni, pârâta C. a vândut terenul reclamanților din cauza de față, care, urmare a desființării prin hotărârea penală a actelor juridice încheiate, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și pârâtă, au fost lipsiți atât de prețul achitat cât și de bunul cumpărat în condițiile date). În acest context, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de către instanța de apel, că nici din declarația de constituire de parte civilă formulată doar de reclamantul A. în procesul penal și nici din sentința penală nr. 353/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/94/2011, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, nu rezultă că în cuantumul total al daunelor-materiale solicitate de partea civilă și acordate de către instanță ar fi inclus și prețul vânzării, acesta fiind încasat de către altă persoană decât inculpatul din cauza penală. Dimpotrivă, din declarația de parte civilă evocată rezultă că partea civilă a înțeles să includă în suma de 85.000 Euro: ”beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflației capitalizată, obstrucționarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios...”. Ori, lipsa menționării și a prețului în declarația părții civile, precum și omisiunea instanței penale, în ceea ce privește conținutul daunelor și detalierea conținutului prejudiciului astfel reparat, nu pot în nici un caz conduce la o sancțiune aplicabilă reclamanților, care sunt lipsiți în continuare atât de prețul achitat, cât și de bunul achiziționat prin contractul de vânzare ce a fost desființat, nefiind recuperat nici prejudiciul cauzat de inculpat. În cazul răspunderii civile contractuale, obligația încălcată este una concretă, derivată din contract, iar în cauza de față este vorba de obligația de garanție pentru evicțiune înscrisă în contract al cărui titular este vânzătorul, reglementată și de dispozițiile art. 1337 vechiul C. civ. aplicabil contractului. Sub aceste două aspecte, Înalta Curte reține că, și în condițiile în care declarația de constituire de parte civilă a fost destul de neclară, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată trebuiau lămurite pe deplin mai înainte de a se aprecia asupra autorității lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât nu este întrunită tripla identitate nici cu privire la identitatea de părți, în cauza penală fiind inculpatul E. pârât în acțiunea civilă, iar în cauza de față pârâtă este vânzătoarea C. În lipsa unor lămuriri din partea instanței penale cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate, nu se poate apela la prezumții pentru a considera că acele sume de bani ar include automat și prețul achitat nu inculpatului, ci pârâtei din cauza de față C., cu atât mai mult cu cât reclamanții au arătat că achiziționarea acelui teren s-a făcut cu scopul de a construi un depozit pentru Editura J., iar beneficiul nerealizat pretins în acțiunea civilă din cadrul procesului penal și acordat de instanța penală ar fi putut avea acest temei, fără a se putea vorbi neapărat și de preț, cum conchide instanța penală. Pe de altă parte, instanța de apel apreciază că reclamanții ar fi trebuit să dovedească în acțiunea civilă de față elementele care ar fi conturat beneficiul nerealizat, acordat de instanța penală, ceea ce în nici un caz nu putea fi pretins, tocmai pentru că daunele materiale acordate, constând, între altele, și în beneficiul nerealizat, au fost judecate definitiv de instanța penală, lipsa unei motivări a acestei instanțe nefiind nicidecum imputabilă reclamanților și, cu atât mai puțin, nefiind de natură a atrage o sancțiune pentru aceștia. Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală se referă și la unele condiții ale atragerii răspunderii, la întinderea reparației, care este mai mare în cazul răspunderii civile delictuale, la caracterul solidar al răspunderii delictuale și divizibil, în cazul răspunderii contractuale, la dovada culpei, însă acestea nu sunt esențiale pentru soluționarea recursului de față, astfel că nu vor fi expuse pe larg. Reținând astfel că finele de neprimire pentru care instanța de apel, urmare a admiterii apelului-pârâtei, a schimbat sentința apelată, a fost greșit reținut, cu o motivare contradictorie și străină de natura pricinii, astfel cum a fost aceasta lămurită de către instanța de recurs, cu privire la obiectul cererii, cauza cererii și aprecierea părților în raport cu cauza penală anterioară, aceasta având relevanță și asupra modului de soluționare față de reclamanta B., soția reclamantului A., parte civilă în procesul penal anterior, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului, în temeiul art. 496, art. 497, cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., a casat în tot decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată.