ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 671/2017

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei incluse la art. 6 pct. 6.2. din contractul de credit nr. x/07.03.2008 și obligarea pârâtei la înlăturarea acesteia; constatarea faptului că, în temeiul clauzei abuzive mai sus indicate, pârâta a impus spre plată o dobândă calculată în mod ilegal, începând cu data semnării contractului, până în prezent; obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani pe care, deși nu o datora, a achitat-o cu titlu de dobândă, din iunie 2008, până în prezent, ca urmare a calculului abuziv și ilegal impus de bancă; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtei la precizarea și actualizarea contractului de credit, conform legislației în vigoare, prin semnarea unui act adițional care să prevadă modalitatea legală de modificare a dobânzii atât în sens crescător, cât și descrescător, exclusiv în funcție de variația indicelui de referință LIBOR înscris în contract, independent de voința băncii și periodicitatea indicelui LIBOR pe care pârâta o are în vedere pentru calculul dobânzii, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 21100/25.11.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 17555/20.11.2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la momentul încheierii contractului de credit existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv credite cu dobânda fixă în RON sau în euro și credite cu dobânda variabilă, stabilită fie în funcție de dobânda de referință a băncii, fie în funcție de indicele de referință; astfel, reclamanții au avut posibilitatea să negocieze conținutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credit.

Cum reclamanții și-au exercitat opțiunea pentru un anumit tip de credit, tribunalul a apreciat că aceștia și-au asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, astfel că nu subzistă cerința relei-credințe a pârâtei.

Împotriva acestei sentințe, A. si B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 218/19.03.2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nr. x/07.03.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 30.081,76 franci elvețieni (în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății), reprezentând dobândă percepută în plus, precum și să plătească dobânda calculată la suma de 30.081,76 franci elvețieni, începând cu data de 25.04.2011 (data sesizării instanței), până la data plății efective a debitului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că hotărârea atacată este nemotivată în fapt și în drept, instanța neanalizând niciuna din susținerile părților referitoare la caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6 pct. 6.2 din contract; or, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, părțile au posibilitatea de a supune judecății în apel litigiul, în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept care s-au invocat și în fața primei instanțe.

Astfel, curtea de apel a notat că între părți s-a încheiat la data de 07.03.2008 contractul de credit ipotecar nr. x, pentru suma de 179.344 franci elvețieni, pe o perioadă de 360 de luni (30 de ani), dar și că la art. 6.1 din contract s-a prevăzut o dobândă variabilă de 5,5% pe an, însă, la două luni după încheierea contractului, reclamanților li s-a perceput o dobândă de 6,49% pe an.

Instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.2 din contract, potrivit căreia "dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pe fiecare valută (…)".

În acest sens, a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzisă comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 4 din aceeași lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A mai notat curtea de apel că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt clauze abuzive cele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante, care au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, instanța de prim control judiciar a reținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru declararea ca abuzivă a clauzei, dar și că modificarea unilaterală a unui act juridic, în absența intervenirii unor schimbări semnificative față de instituția inițială, este lovită de nulitate, ca urmare a încălcării principiului prevăzut de art. 969 alin. (2) C. civ., care impune modificarea contractului numai prin acordul de voință al părților.

A mai reținut curtea de apel că prin O.U.G. nr. 174/2008 au fost modificate și completate mai multe acte normative privind protecția consumatorilor, printre care și O.G. nr. 21/1992; astfel, a fost introdus art. 93, care, la lit. f), prevede că în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să menționeze în contract tipul de dobândă, variabilă și/sau fixă, iar la lit. g) stabilește că în contractul de credit cu dobândă variabilă se va aplica următoarea regulă: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și cel al reducerii acesteia. Totodată, lit. h) a art. 93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adițional.

Instanța de apel a luat act că, potrivit concluziilor raportului de expertiză financiară întocmit în cauză, sumele achitate cu titlu de dobândă de la data contractării creditului, până la 31.12.2013 sunt în cuantum de 64.275,15 franci elvețieni, așa cum rezultă din Anexa nr. 1, iar dacă s-ar fi ținut seama de indicele LIBOR, valoarea dobânzii era în cuantum de 33.322,53 franci elvețieni, astfel că, pentru perioada decembrie 2008 - decembrie 2013, excedentul efectiv încasat de bacă este în cuantum de 30.081,76 franci elvețieni.

A conchis instanța de apel că, în condițiile în care clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din contract a fost declarată abuzivă, pârâta va trebui să recalculeze nivelul dobânzii percepute, prin luarea în considerare a indicelui LIBOR (ținând seama și de fluctuațiile acestuia, pe durata derulării contractului) și, în consecință, să încheie un act adițional, care să prevadă această modalitate de calcul.

Curtea de apel a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză și a dispus, în consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.081,76 franci elvețieni, reprezentând dobânda încasată în plus, precum și plata dobânzii calculată la această sumă, începând cu data de 25.04.2011 (data sesizării instanței) și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 818/08.10.2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 218/19.03.2014, formulată de reclamanți, reținând că, urmare a declarării abuzive a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părți, banca va trebui să recalculeze nivelul dobânzii percepute prin luarea în considerare a indicelui LIBOR (ținând seama și de fluctuațiile acestuia, pe durata derulării contractului) și, în consecință, să încheie un act adițional, care să prevadă această modalitate de calcul, ca o materializare a acordului de voință al părților contractante, proces în care instanța de judecată nu poate interveni.

Împotriva deciziei civile nr. 218/19.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta, primii recurând și decizia civilă nr. 818/08.10.2014 a aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 1452/27.05.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile, a casat deciziile atacate și a trimis cauza, spre rejudecare, curții de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu pârâta elementele individuale consacrate în Condițiile speciale, ca elemente esențiale ale contractului și pentru a se proba avizarea de către Banca Națională a României a Condițiilor generale de creditare; în al doilea rând, a apreciat că în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului; astfel, pentru o judecată unitară, a admis recursurile, a casat deciziile atacate și a trimis cauza, spre rejudecare, curții de apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, având în vedere îndrumările din cadrul deciziei de casare, obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a administrat proba cu interogatoriu și a solicitat părerea unui specialist, căruia i s-au adresat o serie de întrebări menite să conducă la dezlegarea cauzei și, prin decizia civilă nr. 1901/17.11.2016, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit ipotecar nr. C 2202/1300/7135/7.03.2008, numai în ceea ce privește sintagmele "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" și "poate fi modificată în mod unilateral", a obligat pârâta să restituie reclamanților toate sumele de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 5,5% prevăzut în contract, începând cu luna iunie 2008 și până la data pronunțării deciziei, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului, a respins în rest cererea, astfel cum a fost precizată și completată, ca neîntemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.278,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea de completare a dispozitivului, ca rămasă fără obiect.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că, în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, sunt fondate, în parte, criticile formulate de reclamanți prin motivele de apel, numai cu privire la sintagmele "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" și "poate fi modificată în mod unilateral".

Reținând că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avută în vedere Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE, curtea de apel a evocat dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a subliniat că, pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu nu a fost negociată direct cu consumatorul; prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și nu este respectată cerința bunei-credințe.

În continuare, instanța de apel a analizat condițiile cumulative arătate mai sus, prin prisma jurisprudenței C.J.U.E. și a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, în ceea ce privește prima condiție, notând că, în speță, clauzele contractului de credit sunt unele standard, preformulate de bancă, dar și că pârâta a indicat în răspunsul la interogatoriu administrat în apel că reclamanții nu au solicitat negocierea clauzelor contractuale propuse, nici înainte și nici după încheierea contractului, curtea de apel a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 (care transpun art. 3 alin. (1) și (2) din Directiva 93/13/CEE), operează prezumția relativă de lipsă a negocierii clauzelor contractuale contestate, prezumție ce putea fi răsturnată însă de intimata-pârâtă.

Or, raportat la probele administrate și, conform art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, la toți factorii care au determinat părțile să încheie contractele de credit, pârâta nu a dovedit faptul că reclamanții au avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzelor contestate și nu doar să le accepte așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractelor; mai mult, la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, reclamanților le-a fost comunicat vreun mecanism prin care puteau obține modificarea unor clauze contractuale.

Curtea de apel a înlăturat apărările pârâtei, reținând că împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informații, să se informeze singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă și efectivă, atât timp cât nu s-a făcut dovada că reclamanții au fost informați cu privire la posibilitatea și modalitatea în care trebuie formulată contraoferta, că nu reprezintă o dovadă a negocierii unor clauze contractuale faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credit l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conține date specifice fiecărui client, diferențele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanțele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situații familiale diferite etc.), dar și că formularea cererii de acordare a creditului și semnarea contractului de credit și acceptarea clauzelor contractuale preformulate de bancă nu reprezintă o dovadă a negocierii efective și directe a clauzelor contractuale.

Curtea de apel a reținut că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ, apreciind că, prin clauza contractuală care prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de propria politică, s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, aceștia fiind puși într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legislația în vigoare.

În acest sens, a reținut că, potrivit pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractual".

Or, în speță, din clauza inserată la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nu rezultă care este motivația întemeiată care ar justifica modificarea dobânzii, variația dobânzii fiind raportată la politica băncii, fără ca această noțiune să fie definită în contract și fără să existe o explicație concretă cu privire la formula de calcul a dobânzii variabile.

În ceea ce privește transparența clauzelor referitoare la variația dobânzii, instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt exprimate clar și inteligibil, reținând că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Or, în speță, componenta variabilă nu este clară, ci, dimpotrivă, este una echivocă și obscură, nelăsând să se întrevadă niciun element pe baza căruia să se poată cunoaște mecanismul de formare și determinare a variației dobânzii; prin urmare, în absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă modalitatea de variație a dobânzii, se poate considera că prevederile contractuale în discuție nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

A mai reținut curtea de apel că situația juridică a reclamanților este mai puțin favorabilă, prin inserarea acestor clauze contractuale, decât cea stabilită prin art. 3 lit. b) și art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45 - 47 din Legea nr. 296/2004, potrivit cărora consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Instanța de apel a apreciat că pârâta a încălcat obligația de informare, întrucât nu există în contractele de credit o explicație concretă cu privire la politica băncii și nici nu a existat vreun indiciu în baza căruia să se poată presupune de reclamanți modalitatea în care banca va stabili dobânda.

Totodată, instanța de prim control judiciar a apreciat că este îndeplinită și condiția relei-credințe a băncii cu privire la clauza contractuală care prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de politica sa.

Aceasta, întrucât nu se poate reține că pârâta a acționat corect și echitabil, luând în considerare interesele legitime ale consumatorilor, atât timp cât nu există în contractele de credit o explicație concretă cu privire la politica băncii și nici nu a existat vreun indiciu în baza căruia să se poată presupune de reclamanți modalitatea în care banca va stabili valoarea dobânzii; totodată, nu există niciun motiv în considerarea căruia pârâta să poată presupune că reclamanții ar fi acceptat în urma unei negocieri individuale clauze contractuale prin care sunt încălcate dispoziții legale referitoare la condițiile în care un profesionist poate modifica unilateral clauzele contractuale, inclusiv cele referitoare la rata dobânzii (pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000). Mai mult, orice contract încheiat între profesioniști și consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), iar consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate (art. 3 lit. b) și art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) și art. 45 - 47 din Legea nr. 296/2004).

În ceea ce privește cea de-a doua teză a art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, potrivit căreia dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului, instanța de apel a apreciat că și sintagma "poate fi modificată în mod unilateral de către bancă" are caracter abuziv, sens în care a reținut că din această formulare rezultă că banca nu și-a stabilit o obligație, ci numai un drept, adică o facultate, o posibilitate pe care "poate" să o acceseze, fără controlul partenerului de contract, atunci când consideră că este adecvată "politicii" sale, criteriu menționat în clauza anterioară, dar neprecizat.

A apreciat curtea de apel că, prin această posibilitate a băncii, caracterul sinalagmatic, de reciprocitate a drepturilor și obligațiilor dintre părți, este puternic estompat, în condițiile în care prețul contractului - dobânda - nu este fix, ci poate fluctua, iar fluctuațiile prețului sunt strict sub controlul unuia dintre contractanți; prin urmare, și cu privire la această clauză a apreciat că sunt îndeplinite cele trei condiții, respectiv lipsa de negociere, dezechilibru creat între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor și lipsa bunei credințe a băncii, astfel cum au fost analizate mai sus.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea sumei de bani pe care au achitat-o cu titlu de dobândă, din iunie 2008, ca urmare a calcului abuziv impus de bancă, instanța de apel a apreciat că nu se poate ține cont de concluziile expertizei financiar bancare efectuate în primul ciclu procesual, deoarece expertul a calculat suma plătită cu titlu de dobândă în plus, pornind de la formula de calcul a dobânzii prezentată de reclamanți; or, a ține cont de această formulă ar însemna ca instanța să intervină în contractul încheiat între părți și să impună o formulă de calcul a dobânzii, ceea ce nu este posibil.

Notând că în urma constatării caracterului abuziv și a nulității clauzei de la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, cu privire la modalitatea de variație a dobânzii, singurul element concret rămas în contract este dobânda în cuantum de 5,5%, prevăzută la art. 6 pct. 6.1 din contract, instanța de apel a apreciat că reclamanții au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul sus-menționat, începând cu luna iunie 2008 și până la data pronunțării deciziei, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la precizarea și actualizarea contractului de credit, conform legislației în vigoare, prin semnarea unui act adițional cuprinzând modalitatea legală de modificare a dobânzii, reținând că nu se justifică intervenția instanței în contractul de credit dedus judecății, în temeiul Legii nr. 193/2000, pentru stabilirea unei formule de calcul fiind necesar acordul de voință al părților contractante, exprimat într-un act adițional la contract.

Cu privire la dobândă, instanța de apel a reținut că analiza contractului încheiat de părți relevă că, la momentul încheierii sale, dobânda practicată de bancă era clar identificată, la valoarea de 5,5%, valoare pe care apelanții-reclamanți și-au însușit-o și pe care nu au contestat-o ca fiind abuzivă, dar și că banca nu a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, în contract a fost stipulată dobânda la nivelul de 5,5%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul; or, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menționată expres în contract, instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de acestea la momentul încheierii sale.

Totodată, a reținut că la momentul încheierii contractului (anul 2008), legislația internă nu prevedea vreo obligație în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă și o marjă fixă, această obligație fiind introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ale cărui dispoziții nu s-au aplicat și contractelor în curs, în ceea ce privește formula de calcul a dobânzii.

A subliniat curtea de apel că efectul declarării nulității unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Pe de altă parte, afirmând supremația dreptului comunitar, a evocat hotărârea din 14.06.2012, pronunțată de C.J.U.E., în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, prin care s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze", dar și că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Așadar, în situația în care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanțelor naționale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.

Prin urmare, declararea nulității parțiale a clauzei stipulate la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii în funcție de politica proprie și a o modifica în mod unilateral, are efectul înlăturării din contract a acestei clauze, astfel că sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă, peste rata inițial convenită, de 5,5%, nu mai au temei contractual.

În ceea ce privește cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamanți în primul ciclu procesual, asupra căreia s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 818/8.10.2014, casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1452/27.05.2015, curtea de apel a apreciat că a rămas fără obiect, ca urmare a rejudecării apelului și sub aspectul solicitărilor formulate pe calea cererii de completare a dispozitivului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât recurenții-reclamanți, cât și recurenta-pârâtă.

Prin recursul lor, recurenții-reclamanți au solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la respectarea și aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile, existente la data creditării, precum și a celui privind obligarea acesteia la restituirea dobânzilor încasate abuziv, așa cum au fost calculate prin expertiza administrată în cauză.

În motivarea acestui recurs, întemeiat în drept pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., autorii căii de atac au reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante și a interpretat greșit actul dedus judecății; de asemenea, au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, prima critică îndreptată de recurenții-reclamanți împotriva deciziei atacate vizează încălcarea art. 969 C. civ. și interpretarea greșită a actului dedus judecății.

În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, deși părțile au convenit prin contract o dobândă variabilă, instanța a transformat-o în una fixă, stabilind că trebuie să achite, pe toată perioada analizată, o dobândă fixă de 5,5%; or, o asemenea acțiune a instanței reprezintă o ingerință în voința părților contractante.

O a doua critică vizează încălcarea prevederilor Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Au susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a refuzat să aplice dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 190/1999 și a refuzat să analizeze și să rețină aplicabilitatea în cauză a prevederilor punctului 1 lit. p) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și ale punctului 2 lit. d) din Anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, subliniind că, în loc să rețină obligația legală a pârâtei de a varia dobânda în funcție de indicele LIBOR menționat la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, instanța a modificat voința părților contractante, stabilind o dobândă fixă de 5,5 %, pentru toată durata de timp supusă analizei.

În opinia recurentei, având în vedere că pârâta și-a încălcat obligația legală de a indica metoda de variație a dobânzii, dar și că omisiunea de a insera formula de variație în contract nu semnifică inexistența acesteia, instanța, pentru a nu perpetua o situație ilegală, trebuia să procedeze, pe baza probelor administrate, la identificarea metodei de variație a dobânzii existente la data acordării creditului și să o oblige pe pârâtă să o respecte pe toată durata creditării.

În continuare, au prezentat considerentele instanței de apel cu privire la acest aspect și au subliniat că nu au solicitat instanței să modifice clauza 6.2 din contractul de credit ori să suplinească acordul de voință al părților, prin crearea unei formule de calcul, ci să oblige pârâta să aplice prevederile contractului și să identifice, pe baza probelor, formula de variație existentă la data creditării.

În acest context, au susținut că din corespondența purtată prin poșta electronică, anterior și ulterior încheierii contractului de credit, rezultă că formula de variație a dobânzii era "dobânda variabilă = marja băncii+indice LIBOR", formulă care, de altfel, a fost identificată și prin expertiza financiar bancară administrată în cauză.

Au subliniat recurenții-reclamanți că în mod greșit a reținut curtea de apel că expertul a calculat dobânda pornind de la formula de calcul a dobânzii prezentată de ei, atât timp cât acesta a identificat formula de variație conform cunoștințelor sale de specialitate și potrivit comunicărilor scrise ale pârâtei.

De asemenea, au arătat că, potrivit legii, unicul element variabil din componența dobânzii este indicele LIBOR; or, chiar în condițiile în care pârâta a omis în mod ilegal să indice în contract periodicitatea acestui indice, aceasta le-a fost comunicată ulterior.

Mai mult, nici contractul și nici legea nu permit pârâtei să modifice valoarea marjei băncii fără consimțământul lor, cu atât mai mult cu cât, potrivit Legii nr. 190/1999, variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract.

În continuare, au arătat că pârâta a susținut, cu rea-credință, că la data semnării contractului de credit nu exista această formulă de calcul, în sensul că marja băncii nu ar fi existat ca element component al dobânzii variabile, fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, în condițiile în care, anterior intrării în vigoare a actului normativ sus-menționat, le-a comunicat că "dobânda variabilă = marja băncii+indice LIBOR".

În acest context, au arătat că, în realitate, pârâta a omis în mod ilegal să indice în contract formula de calcul a dobânzii variabile, însă acest fapt nu semnifică inexistența acesteia, ea fiind cea identificată de expert și indicată chiar de pârâtă.

Au susținut recurenții-reclamanți că marja băncii se compune din cheltuielile și profitul băncii, dar și că ea era determinată la data încheierii contractului, fiind o componentă a dobânzii; astfel, deși nu a fost prevăzută în contract, aceasta are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR din valoarea dobânzii, așa cum au confirmat fără dubiu expertiza și lucrarea de specialitate solicitată în cauză.

Conchizând, au arătat că singura formulă corectă este: marja băncii fixă, în procentul avut la momentul creditării (2,745%)+indicele de referință LIBOR (actualizat trimestrial) și au subliniat că pentru alinierea contractului la prevederile legale se impune obligarea pârâtei la a varia dobânda în funcție de indicele LIBOR, după formula de calcul existentă la data creditării; așadar, instanța nu trebuie să creeze formula de calcul, ci să constate că pârâta și-a încălcat obligația legală de a o indica prin contract și să identifice această formulă pe baza probelor administrate.

Prin calea de atac pe care a promovat-o, C. S.A. a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți.

În motivare, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil", prevederi ce au fost emise de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziției comunitare în materie (art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).

În opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a omis să ia în considerare faptul că ambele condiții prevăzute de articolul mai sus menționat sunt pe deplin îndeplinite în speță.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 3 lit. g) din Directiva nr. 2008/48/CE/23.04.2008, potrivit cărora costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânzile, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul și a arătat că, în speță, clauza este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind astfel exceptată de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a arătat că prima teza a articolului 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părți stabilește la nivel generic principiul variabilității dobânzii, în conformitate cu politica băncii, iar teza a doua circumstanțiază principiul enunțat, arătând elementele raportat la care banca poate proceda la o modificare unilaterală a dobânzii, cu luarea în considerare a valorii dobânzii de referință pentru fiecare valută.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și a susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de prevederile legale menționate, pentru calificarea drept abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit.

În acest context, invocând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul de adeziune/nenegociat al contractului de credit.

În continuare, a prezentat succesiunea etapelor încheierii contractului și a subliniat că, potrivit prevederilor art. 19.6 din contractul semnat prin acordul părților, intimații declară că le-au fost prezentate spre analiză, anterior semnării, în mod integral, clauzele contractului de credit, inclusiv toată documentația aferentă analizării și aprobării creditului, pe care le acceptă integral, fiind conforme intereselor lor financiare.

Mai mult, a susținut că, după studiul documentelor, intimații nu au formulat vreo solicitare scrisă de negociere, astfel că, în lipsa unei contraoferte, negocierile au fost încheiate; or, un raționament contrar, care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligația de a-și modifica oferta din proprie inițiativă, fără ca acest lucru să fie solicitat de consumator.

În opinia recurentei-pârâte, instanța ar fi trebuit să rețină declarația contractuală expresă a intimaților, în sensul că au luat cunoștință de clauzele contractuale, anterior semnării și că le acceptă în mod expres și să rețină că această declarație constituie, în sine, o probă pe care banca o face, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, cu privire la prezentarea spre analiză și negociere a clauzelor contractuale.

De asemenea, a arătat că, în speță, nefiind adusă niciun fel de probă, instanța ar fi trebuit să rețină caracterul nefondat al susținerii reclamanților, în sensul că au fost lipsiți de posibilitatea de a negocia.

Mai mult, a arătat că, și în măsura în care negocierile pornesc de la un proiect de contract, pus la dispoziție de bancă, nu se poate ajunge la concluzia că acesta a fost impus uneia dintre părți; în speță, contractul a fost încheiat prin acordul părților, care, în virtutea principiului autonomiei de voință și libertății contractuale, puteau să încheie sau nu contractul.

În continuare, a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A susținut recurenta-pârâtă că, în fapt, clienții au fost informați în mod concret și precis asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de bancă și, în cunoștință de cauză, au semnat contractul de credit, care prevede și modul de modificare a dobânzii; modificarea dobânzii a fost stabilită prin acordul părților contractante, ca fiind o posibilitate acordată băncii de a modifica nivelul acesteia, fără consimțământul clientului.

Totodată, a precizat că în cuprinsul clauzei reținute de instanța de apel se prevedea că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii cu luarea în considerare a valorii dobânzii de referință pentru fiecare valută, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii astfel modificată, fără a fi menționată în contract o perioadă de actualizare automată a ratei dobânzii.

Mai mult, posibilitatea modificării dobânzii, precum și motivele care ar justifica din punct de vedere economic această modificare au fost fundamentate contractual și în mod expres permise de Legea nr. 193/2000. Or, faptul că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008 și a O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus o schimbare și o adaptare a contractelor de credit la cerințele imperative ale legii, nu este de natură a invalida anumite prevederi contractuale, care erau conforme legislației în vigoare la data semnării contractului.

În acest context, a susținut că variația dobânzii nu este influențată exclusiv de politica băncii, ci are în vedere un factor obiectiv, independent de voința acesteia, respectiv valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută; așadar, interpretarea art. 6 pct. 6.2 din contract trebuie să fie una unitară, iar nu defalcată, pe faze componente, pentru a se evita riscul unor interpretări parțiale, care conduc la un rezultat eronat.

În continuare, a arătat că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, modificarea clauzelor contractuale era posibilă doar în condițiile încheierii unui act adițional; o astfel de modificare a fost impusă prin art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și, în consecință, contractul a fost modificat, potrivit art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, prin actul adițional de conformare, iar art. 6 pct. 6.2 a fost eliminat din contract.

În acest context, a arătat că, ulterior modificării contractului prin actul adițional de conformare, reclamanții au solicitat revenirea la forma inițială, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, dar și că Legea nr. 193/2000 nu interzice inserarea în contract a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, cu condiția informării consumatorilor și a acordării unui termen în care aceștia să își manifeste voința, astfel că sunt respectate și exigențele bunei-credințe.

De asemenea, a arătat că le-a propus reclamanților încă din anul 2010 semnarea unor acte adiționale (depuse la dosarul cauzei), prin care se propunea reducerea ratei dobânzii, însă toate ofertele au fost refuzate de reclamanți.

A mai arătat recurenta că, potrivit dispozițiilor Directivei nr. 93/13/CEE, există dezechilibru semnificativ în ipoteza în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și nicio contraprestație.

De asemenea, a subliniat că formula de calcul a ratei dobânzii a fost menționată expres în contract, în strictă corelație cu dispozițiile legale și a solicitat să se constate că sintagma "în funcție de politica băncii" a fost eliminată implicit, încă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008.

Pe de altă parte, a arătat că, la momentul semnării contractului de credit analizat, dispozițiile legale în vigoare nu interziceau în sine stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii; astfel, nu se poate reține că simpla stipulare în contract a clauzelor incriminate ar fi creat un dezechilibru contractual sau ar fi de natură să dovedească reaua-credință a băncii, în condițiile în care au fost acceptate în deplină cunoștință de cauză de către consumatorii în cauză.

În opinia recurentei, fiind circumstanțiate elementele care permit modificarea dobânzii contractuale și criteriul care îi dă dreptul să fluctueze dobânda, aceste clauze contractuale nu intră sub incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000.

La data de 31.03.2017 recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 06.04.2017 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea acestuia.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți, care urmăresc obligarea pârâtei la respectarea și aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile, existente la data creditării, precum și la restituirea dobânzilor încasate de bancă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., indicate de recurenții-reclamanți, modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În opinia recurenților, deși părțile au convenit prin contract o dobândă variabilă, instanța, cu încălcarea art. 969 C. civ., a transformat-o într-una fixă, și, mai mult, a încălcat dispozițiile Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Înalta Curte reține că, apreciind că sunt întrunite exigențele art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit ipotecar nr. C 2202/1300/7135/7.03.2008, numai în ceea ce privește sintagmele "dobânda este variabilă in conformitate cu politica băncii" și "poate fi modificată în mod unilateral".

Totodată, notând că singurul element concret rămas în contract este dobânda în cuantum de 5,5%, prevăzută la art. 6 pct. 6.1 din contract, instanța de apel a apreciat că reclamanții au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul sus-menționat, începând cu luna iunie 2008 și până la data pronunțării deciziei, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului; curtea de apel a respins ca neîntemeiate atât capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la precizarea și actualizarea contractului de credit, conform legislației în vigoare, prin semnarea unui act adițional cuprinzând modalitatea legală de modificare a dobânzii, reținând că nu se justifică intervenția instanței în contractul de credit dedus judecății, pentru stabilirea unei formule de calcul fiind necesar acordul de voință al părților contractante, cât și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani pe care au achitat-o cu titlu de dobândă, calculată conform formulei indicate de reclamanți, apreciind că a ține cont de această formulă ar însemna ca instanța să intervină în contractul încheiat între părți și să impună o formulă de calcul a dobânzii, ceea ce nu este posibil.

În opinia recurenților, instanța trebuia să constate că pârâta și-a încălcat obligația legală de a indica prin contract formula de calcul a dobânzii și să identifice această formulă pe baza probelor administrate și, în vederea alinierii contractului la prevederile legale, să oblige pârâta la a varia dobânda în funcție de indicele LIBOR, după formula de calcul existentă la data creditării, precum și la a restitui dobânzile încasate abuziv.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Dând eficiență textului de lege sus-menționat, curtea de apel a anulat parțial clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părți.

În acest context, se cuvine menționat că soluția de constatare a nulității absolute parțiale a acestei clauze se impune, pe de o parte pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parțială este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziția legală imperativă, iar, pe de altă parte, pentru că toate criticile, ca și considerentele prin care li s-a răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii. Pe cale de consecință, continuă să își producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, părțile putând să stabilească, prin negociere, o formulă de calcul pentru o dobândă variabilă, însă cu respectarea exigențelor legislației privind protecția consumatorilor.

În mod judicios curtea de apel a înțeles să nu dea eficiență solicitării reclamanților, în sensul obligării pârâtei la respectarea și aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile indicată de aceștia drept cea existentă la momentul creditării, reținând că nicio dispoziție legală nu autorizează instanța să intervină în contractul părților prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

În acest sens, trebuie subliniat că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE și nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerț internațional, ca și în noul C. civ., însă în primul caz impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părți, ceea ce impune adaptarea contractului; cât privește Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aceasta nu este aplicabilă contractelor deduse judecății în cauza de față, care cad sub incidența C. civ. de la 1864, conform principiului te