ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 527/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Judecata în fața primei instanțe. Cererile părților și sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată la 16.03.2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială (în prezent, secția a VI-a civilă), reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 17.09.2010, din culpa pârâtei, restituirea de către aceasta a prețului primit, precum și obligarea sa la plata unor daune-interese, estimate provizoriu la data formulării cererii la suma de 50.000 de RON.

Pârâta a chemat în garanție Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor, solicitând ca acesta să fie obligat să suporte daunele-interese, în cazul în care ar cădea în pretenții.

În urma unor succesive modificări ale cererii, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i achite și dobânda legală aferentă prețului plătit, calculată pentru perioada 28.09.2010-16.04.2013 și și-a exprimat voința de a renunța la judecata capătului de cerere prin care solicitase obligarea pârâtei la plata daunelor-interese.

Prin sentința civilă nr. 6879/03.12.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 2.616 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la 17.09.2010 reclamanta și pârâta au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 136, în baza căruia pârâta a vândut reclamantei o cantitate de 280.320 kg. de sămânță de grâu dur, din soiul Auradur, pentru prețul de 521.395,20 RON, plătit integral. A mai reținut că, potrivit art. 4 alin. (4) din contract, produsele livrate sunt garantate calitativ de vânzătoare, a cărei răspundere este limitată la garantarea calității produsului care e comercializat întrunind toate condițiile de calitate.

Tribunalul a mai notat că întreaga cantitate de grâu care a format obiect al contractului a fost însoțită de documente de calitate și conformitate, care atestau o germinație totală de 94-96%; acestea au fost eliberate de către pârâtă în baza unor documente oficiale de certificare a loturilor de semințe, emise la 17.09.2010 și la 20.09.2010 de ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

În continuare, prima instanță a luat act că reclamanta a vândut unor fermieri o parte din cantitatea de sămânță pe care o achiziționase, încheind în acest sens 17 contracte de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a constatat că, în urma solicitărilor reclamantei, pe baza unor eșantioane prelevate din depozitele sale și ale fermierilor în perioada 12.10.2010-26.10.2010, ITCSMS Buzău, Galați, Ialomița, București și Argeș au emis buletine de analiză informative, în perioada 25.10.2010-08.11.2010, conform cărora grâul analizat avea o germinație totală cuprinsă între 41% și 83%. În aceeași ordine de idei, a reținut că, tot în urma unor sesizări ale reclamantei, la data de 26.10.2010 reprezentanți ai Laboratorului Central pentru Controlul Calității Semințelor au prelevat eșantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călărași din loturile care au făcut obiectul sesizării, fiind întocmit un tabel centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate, conform căruia germinația totală era cuprinsă între 47% și 67%.

Iar la 16.12.2010, ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a emis două buletine de analiză oficială, potrivit cărora sămânța corespunde pentru însămânțare, conform Ordinului nr. 149/2010 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, constatându-se lipsa dăunătorilor.

În aceste circumstanțe factuale, reclamanta a chemat-o pe pârâtă în judecată, solicitând rezoluțiunea contractului, pe motivul neexecutării corespunzătoare a obligației contractuale de a garanta calitatea grâului vândut, în sensul în care gradul de germinație este situat sub limita asumată contractual și sub cea legală.

În mod prioritar, prima instanță a subliniat că se consideră învestită cu soluționarea unei cereri în rezoluțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1020-1021 C. civ., deoarece pe întreg parcursul procesului, acesta a fost temeiul de drept invocat de autoarea cererii de chemare în judecată. Numai prin concluziile orale din 19.11.2013, reclamanta a susținut că și-a întemeiat acțiunea și pe răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse fără viclenie - al cărei temei diferă de cel al acțiunii în rezoluțiune întemeiată pe dreptul comun -, făcând o precizare în acest sens și în scris, în notele de concluzii atașate tot atunci dosarului, însă tribunalul a apreciat că nu este învestit cu judecata unei acțiuni redhibitorii întemeiate pe răspunderea vânzătorului pentru vicii, întrucât modificarea cererii ar fi trebuit făcută în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu și verbal, la ultimul termen de judecată, cu atât mai mult cu cât procesul, în ansamblul său, s-a derulat în limitele inițial stabilite, prin raportare la care a fost încuviințat și apoi administrat probatoriul, iar prin concluziile scrise depuse ulterior amânării pronunțării, reclamanta a precizat că nu a invocat, ca temei al acțiunii, art. 1352 și urm. C. civ.

Stabilind, așadar, cauza acțiunii, instanța de fond a luat act de faptul că, sub aspectul gradului de germinație, înscrisurile depuse la dosar prezintă concluzii care nu sunt în concordanță; de asemenea, de faptul că, răspunzând unei întrebări din interogatoriu, directorul general al Direcției Generale Managementul Resurselor Umane și Juridic al chematului în garanție, împuternicit să-l reprezinte pe acesta în fața instanțelor judecătorești, a afirmat că documentele emise de ITCSMS Călărași au caracter oficial, iar buletinele informative nu au aptitudinea de a le desființa.

În acest sens, după ce a prezentat din nou înscrisurile la care se referă, dar și celelalte probe administrate, tribunalul a apreciat că, în concursul dintre acestea, documentele cu caracter oficial au o valoare probantă superioară, fiind singurele care au fost emise cu respectarea tuturor procedurilor legale și a garanțiilor privind realitatea rezultatelor.

De aceea, a înlăturat din cauză documentele neoficiale, constând în buletine de analiză informative, realizate de ITCSMS Buzău, Galați, Ialomița, București și Argeș în perioada 25.10.2010-08.11.2010 și rezultatele analizelor efectuate la un laborator din Germania, la solicitarea pârâtei.

Astfel, în ceea ce privește buletinele informative, prima instanță a constatat că probele au fost prelevate din depozitele reclamantei și ale fermierilor cărora aceasta le-a livrat materialul săditor, astfel încât nu este cert că rezultatele atestă starea semințelor de grâu la momentul la care acestea au fost livrate reclamantei de către pârâtă.

Cât privește rezultatele analizelor efectuate în Germania, a subliniat că nu s-a putut dovedi, cu certitudine, trasabilitatea probei martor cu loturile de sămânță comercializate de pârâtă, în lipsa ștampilei și a semnăturii eșantiorului oficial.

În schimb, tribunalul a notat că la dosar există două tipuri de documente oficiale, care însă conțin informații contradictorii.

Pe de o parte, documentele oficiale de certificare, emise în septembrie 2010 de ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, atestă o germinație totală de 94-96% și, pe de altă parte, rezultatele analizelor efectuate de reprezentanți ai Laboratorului Central pentru Controlul Calității Semințelor la cererea reclamantei, în luna octombrie 2010, atestă o germinație cuprinsă între 47% și 67%, în urma examinării unor eșantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călărași din loturile care au făcut obiectul sesizării.

În aceste condiții, aflându-se în situația de a aprecia care dintre documentele prezentate mai sus are o valoare probatorie preferabilă, prima instanță a constatat că rezultatul celor oficiale de certificare, emise în septembrie 2000 de ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale se coroborează cu buletinele de analiză oficială eliberate la 16.12.2010 de aceeași instituție, potrivit cărora sămânța corespunde pentru însămânțare, nefiind identificați dăunători.

De asemenea, a mai notat că, dintre cei 17 fermieri cărora reclamanta le-a vândut material săditor achiziționat de la pârâtă, doar 5 au formulat reclamații, invocând o densitate mai mică a culturii și o germinație mai mică. Cum însă, în conformitate cu adresa nr. x/10.02.2011 emisă de Laboratorul Central pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, constatarea germinației se face în laborator, iar în câmp se poate constata doar densitatea la acel moment, tribunalul a înlăturat reclamațiile fermierilor referitoare la capacitatea de germinație, luând act că ar putea fi reținute, eventual, doar cele vizând densitatea culturilor. În acest context, a reținut că probele administrate au relevat că, pentru tipul de grâu comercializat de pârâtă, perioada optimă de însămânțare este cuprinsă, în sudul, vestul și sud-estul țării, între 20 septembrie și 5 octombrie, însă, în cazul tuturor societăților care au formulat reclamații, însămânțarea s-a făcut după expirarea acestei perioade.

În continuare, prima instanță a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul recoltelor, fermierii ar fi înregistrat producții sub limita preconizată.

De aceea, dacă producția obținută de aceștia ar fi corespunzătoare, a reținut că în speță nu există o neexecutare suficient de gravă a obligației pârâtei, încât să justifice rezoluțiunea contractului. Mai mult, în măsura în care nivelul producției a fost influențat și de alți factori, precum nerespectarea perioadei celei mai potrivite pentru însămânțare, tribunalul a apreciat că acest aspect trebuie luat în considerare pentru evaluarea temeiniciei cererii de rezoluțiune.

Așadar, lipsa dovedirii unui nivel scăzut al producției, care să fi fost cauzat de materialul săditor comercializat de către pârâtă, împrejurare coroborată cu buletinele oficiale deținute de aceasta din urmă, care atestă că materialul săditor era corespunzător - context în care prima instanță a subliniat că analizele ale căror rezultate au fost consemnate în aceste documente sunt mai apropiate în timp de data încheierii contractului decât cele efectuate ulterior de Laboratorul Central pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor București, aspect ce le conferă preferabilitate -, au condus spre concluzia neîndeplinirii condiției privind existența unei neexecutări a obligațiilor, suficient de importantă cât să justifice rezoluțiunea. În aceeași ordine de idei, tribunalul a luat act că, potrivit declarațiilor unor fermieri cărora reclamanta le-a livrat material săditor achiziționat de la pârâtă, calitatea grâului a fost corespunzătoare, aceștia neconsiderându-se prejudiciați; iar conform unora dintre procesele-verbale care au fost încheiate în urma verificărilor de la fața locului, culturile aveau aspect de lan încheiat.

Pe de altă parte, prima instanță a constatat că, și dacă s-ar reține că pârâta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația contractuală de a garanta calitatea materialului săditor, nu este întrunită cerința culpei acestei părți, atât timp cât deținea documente oficiale care atestau că materialul comercializat corespunde din punct de vedere al germinației. În acest context, a subliniat că numai în măsura în care reclamanta ar fi formulat o acțiune redhibitorie, atitudinea subiectivă a pârâtei ar fi prezentat relevanță și doar în privința întinderii despăgubirilor.

În continuare, tribunalul a constatat că, și dacă ar fi fost îndeplinită cerința unei neexecutări culpabile a obligației contractuale, rămânea la latitudinea sa să aprecieze asupra oportunității aplicării sancțiunii rezoluțiunii. Și, în acest sens, a notat că rezoluțiunea nu ar fi o măsură oportună, nu numai pentru că reclamanta, deși și-ar vedea restituit prețul plătit, ar fi în imposibilitate să restituie, la rândul său, materialul săditor, dar și pentru că aceeași parte s-ar îmbogăți fără just temei, de vreme ce nu a făcut proba că ar fi plătit vreo sumă de bani vreunui fermier, cu titlu de despăgubire. De aceea, prima instanță a considerat că, și dacă ar fi întrunite condițiile răspunderii civile contractuale în persoana pârâtei, o soluție echitabilă și oportună ar fi obligarea sa la despăgubiri, iar nu rezoluțiunea contractului, cu atât mai mult cu cât o dezlegare în acest sens este oferită și de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 266/2002.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, tribunalul a respins cererea principală, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect și a făcut aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., excluzând însă din sumele acordate pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată, pe cele reprezentând onorariul avocatului, pe motiv că acestea nu au fost probate.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar pronunțată în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta S.C. B. S.R.L. au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 392/04.06.2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă și a sumei de 22.592 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins apelul reclamantei ca nefondat și a obligat intimata S.C. A. S.A. la plata sumei de 13.200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, dincolo de discuțiile de ordin teoretic asupra distincției între răspunderea pentru îndeplinirea în mod necorespunzător a obligației contractuale și cea pentru vicii ascunse și asupra interpretărilor poziției procesuale a reclamantei, tribunalul a reținut în mod corect că acțiunea a avut ca obiect rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de livrare, acest aspect rezultând în mod expres din analiza detaliată realizată de reclamantă asupra întrunirii cerințelor art. 1020-1021 C. civ. în cuprinsul cererii de chemare în judecată și al concluziilor scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei. Această concluzie - a apreciat curtea - nu poate fi răsturnată prin argumentarea ulterioară, reală de altfel, potrivit căreia executarea necorespunzătoare era legată de neîndeplinirea obligației de livrare a mărfii la parametrii corespunzători celor garantați, întrucât nici în această situație instanța nu putea analiza alt temei juridic pentru rezoluțiunea contractului deoarece aceasta ar fi echivalat cu schimbarea cauzei cererii, măsură care ar fi contravenit principiului disponibilității, specific procesului civil. De altfel, curtea a subliniat că singura referire la răspunderea pentru vicii ascunse și la temeiul juridic specific (art. 1352 C. civ.) se regăsește doar cu valoare subsidiară în concluziile orale și în cele scrise - stadiu procesual în care partea nu mai era în măsură să-și modifice cererea de chemare în judecată, precizările anterior depuse neoferind nicio precizare sub acest aspect.

Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a apreciat că accentul pus pe această distincție este supradimensionat atât de către reclamantă, cât și de prima instanță, în condițiile în care argumentul central și esențial al considerentelor din sentință este legat de neprobarea susținerilor referitoare la starea necorespunzătoare a mărfii, argument ce ar fi avut aceeași pondere și același efect și în cazul unei acțiuni în răspundere pentru vicii ascunse. De asemenea, discuția privitoare la oportunitatea măsurii rezoluțiunii ar fi fost deopotrivă similară și în cazul acțiunii redhibitorii.

În ceea ce privește analiza și interpretarea probelor administrate, curtea de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, întrucât considerentele hotărârii atacate oferă o amplă analiză în fapt și în drept a tuturor înscrisurilor, cu atât mai mult cu cât ele prezentau informații contradictorii, dând apoi relevanță celor care susțineau poziția procesuală a pârâtei, expunând în mod detaliat argumentele care au condus-o la această alegere.

Valoarea probatorie și relevanța buletinelor de analiză informative depuse de reclamantă, astfel cum a fost stabilită de prima instanță, ține cont de răspunsul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale comunicat prin adresa nr. x/13.05.2013, de răspunsurile la interogatoriu și de lămuririle aceluiași Minister, cuprinse în adresa nr. x/21.02.2011, din chiar conținutul acestora rezultând valoarea limitată a buletinelor de analiză informative, inferioară celor necesare pentru comercializare, deoarece, chiar dacă analiza a fost efectuată de organisme oficiale abilitate în domeniu, aceasta a avut ca obiect eșantioanele prelevate din depozitele reclamantei și ale unor fermieri, concluziile prezentate neputând fi extinse asupra tuturor loturilor de marfă vândute.

De asemenea, instanța de prim control judiciar a reținut că între documentele oficiale de certificare, prezentate de pârâtă, emise în septembrie 2010 de ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care atestă o germinație totală de 94-96% și care au însoțit comercializarea și rezultatele mult inferioare ale analizelor efectuate de reprezentanți ai Laboratorului Central pentru Controlul Calității Semințelor în luna noiembrie 2010, care atestă o germinație cuprinsă între 47% și 67%, în urma examinării unor eșantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călărași din loturile care au făcut obiectul sesizării, tribunalul a acordat prioritate celor întocmite în perioada realizării tranzacției cu un mai mare grad de fidelitate, în condițiile în care litigiul privea calitatea mărfii la momentul vânzării. Mai mult, aceste certificate au fost utilizate chiar de către reclamantă în luna octombrie 2010, pentru legitimarea calității mărfii cu prilejul revânzării către un fermier.

Totodată, în analiza oportunității măsurii rezoluțiunii în raport de situația concretă din speță, curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a ținut cont de efectele economice ale unei asemenea măsuri pentru fiecare dintre părți, subliniind nu numai că reclamanta ar recupera întregul preț contractual, fără a fi în măsură să restituie marfa achiziționată de la pârâtă, ci și că aceasta ar păstra beneficiile obținute din valorificarea a două treimi din marfa care i-a fost livrată.

În considerarea acestor argumente, a constatat că măsura rezoluțiunii nu ar fi putut fi însoțită de restabilirea situației anterioare pentru ambele părți, așa încât dezechilibrul creat între părți ar fi semnificativ, determinând, astfel, respingerea măsurii radicale de desființare a contractului.

De aceea, a respins apelul reclamantei ca nefondat.

În ceea ce privește apelul pârâtei, curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că această parte nu a dovedit plata onorariului de avocat în dosarul de fond, dar, întrucât în apel o atare probă a fost administrată, a apreciat că pârâta este îndreptățită și la recuperarea sumei plătite cu acest titlu, așa încât, admițându-i apelul, a schimbat în aceste limite sentința atacată.

A făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ.

Recursul. Decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual

Recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1215/05.05.2015; ca o consecință, decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, curții de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut, în esență, că în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are două obligații: cea de a preda lucrul vândut cumpărătorului și de a-l garanta pe acesta contra evicțiunii și viciilor. În acest context, a subliniat că obligația de garanție decurge din faptul că vânzătorul trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului vândut. Cea din urmă obligație semnifică faptul că vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor acesta este impropriu întrebuințării după destinație sau dacă viciile micșorează într-atât valoarea de întrebuințare încât cumpărătorul, în cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus. Întrucât eroarea, în această situație, se referă la calitatea lucrului, cumpărătorul are la îndemână o acțiune în garanție contra vânzătorului.

Înalta Curte a notat că, în funcție de opțiunea cumpărătorului, o asemenea acțiune poate fi promovată fie pentru rezoluțiunea vânzării (actio redhibitoria), fie pentru reducerea prețului, proporțional cu reducerea valorii lucrului din cauza viciului (actio aestimatoria sau quanti minoris), o atare opțiune fiind reglementată în mod expres de art. 1355 C. civ.

În această ordine de idei, a subliniat că reclamanta a ales să formuleze o acțiune redhibitorie, înțeleasă ca o particularitate a rezoluțiunii pentru încălcarea obligației de garanție contra viciilor, în materie de vânzare-cumpărare.

Instanța supremă a apreciat însă că, deși instanțele de fond nu au avut în vedere aceste aspecte, iar considerentele care au stat la baza pronunțării hotărârilor din această perspectivă sunt eronate, abordarea cererii de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 1352 C. civ. nu este în măsură să determine casarea deciziei pronunțate în apel, deoarece, sub aspectul regimului probator, distincția de mai sus nu are nicio consecință.

În schimb, a considerat că poate fi imputat instanțelor de fond argumentul pe care acestea l-au adus suplimentar, în motivarea soluției de respingere a cererii de rezoluțiunii, potrivit căruia adoptarea unei soluții în sens contrar nu ar fi posibilă, pe motivul imposibilității repunerii părților în situația anterioară.

Astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1021 și 1156 C. civ., ignorând împrejurarea că, și dacă natura prestațiilor face imposibilă ori inutilă restituirea, rezoluțiunea este posibilă. Mai mult, a mai notat că modalitatea în care curtea de apel a acordat prevalență unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, realizează în fapt o ierarhizare a probei cu înscrisuri, nepermisă de C. proc. civ.. Cum toate înscrisurile depuse de părți emană de la autorități publice, instanța supremă a tras concluzia principială că nu se poate susține că unele se bucură de un grad mai mare de veridicitate față de altele. Pe de altă parte, a apreciat că instanțele de fond au procedat nelegal atunci când, în procesul de evaluare a probelor, au acordat prevalență absolută buletinelor de analiză emise la momentul vânzării și care au însoțit marfa, negându-i astfel reclamantei orice posibilitate ulterioară ca, utilizând mijloace de probă cu valoare egală, să dovedească tocmai încălcarea de către vânzător a obligației de garanție pentru vicii.

Apelurile. Decizia instanței de prim control judiciar pronunțată în al doilea ciclu procesual

Rejudecând după casare, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 553/A/28.03.2016, prin care a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă și a sumei de 22.592 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins apelul reclamantei ca nefondat și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 13.200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, curtea a constatat, cu privire la apelul reclamantei, că prima categorie de motive de apel, care viza cauza cererii de chemare în judecată, a fost tranșată în mod irevocabil în recurs, stabilindu-se că aceasta este răspunderea vânzătorului pentru viciile bunului vândut și, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

În ceea ce privește categoria de motive de apel privind modalitatea în care tribunalul a examinat și a coroborat probele administrate în cauză, instanța de apel, în urma analizei proprii a înscrisurilor depuse la dosar, a constatat că este corectă concluzia la care s-a ajuns, asupra situației de fapt.

A reamintit că, în aplicarea art. 1352 C. civ., pentru a interveni răspunderea vânzătorului, trebuie îndeplinite următoarele condiții: viciul invocat să fie ascuns, în sensul de a nu putea fi observat de cumpărător la o verificare normală, viciul să fi existat la momentul încheierii contractului, chiar și în situația în care predarea se face ulterior și viciul să fie grav, în sensul că, din cauza lui, lucrul este impropriu întrebuințării, la care este destinat după natura sa ori potrivit convenției dintre părți sau să îi micșoreze atât de mult valoarea de întrebuințare încât cumpărătorul, în cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai redus. Cum cele trei condiții sunt cumulative, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre ele atrage respingerea acțiunii în răspundere a vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor revenea reclamantei, conform 1169 C. civ., a subliniat instanța de apel.

Referitor la cea de-a doua condiție, a constatat că reclamanta nu a dovedit că semințele care au format obiectul contractului aveau, la momentul încheierii contractului, un grad de germinație mai redus de 94-96%.

Astfel, a notat că în cauză au fost administrate cinci categorii relevante de înscrisuri, corect identificate de instanța de fond și nesuplimentate în apel sau la rejudecare, respectiv documentele oficiale de certificare a loturilor de semințe emise în luna septembrie 2010 de către ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care atestă o germinație totală cuprinsă între 94-96%, pe baza cărora vânzătorul a emis documentele de calitate și conformitate care au însoțit contractul, buletinele de analiză informative emise de ITCSMS Buzău, Galați, Ialomița, București, Argeș, pe baza unor eșantioane prelevate din depozitele reclamantei și ale fermierilor în perioada 12.10.2010-27.10.1010, conform cărora grâul analizat are o germinație totală cuprinsă între 41 și 83%, tabelul centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate de Laboratorul Central pentru Controlul Calității Semințelor București, pe eșantioane prelevate la data de 26.10.2010 din probele martor existente la sediul ITCSMS Călărași din loturile care au făcut obiectul sesizării, conform căruia germinația totală era de 47-67%, buletinele de analiză oficială, emise la 16.12.2010 de ITCSMS Călărași - Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, potrivit cărora sămânța corespunde pentru însămânțare, precum și rezultatele analizelor din efectuate de un laborator din Germania, la solicitarea pârâtei.

În ceea ce privește ultima categorie de probe, curtea de apel a apreciat că a fost corect înlăturată de prima instanță, întrucât nu s-a putut dovedi, cu certitudine, trasabilitatea probei martor cu loturile de sămânță comercializate de pârâtă, în lipsa ștampilei și a semnăturii eșantionorului oficial.

Referitor la buletinele de analiză oficială, emise la 16.12.2010, a constatat că sunt întemeiate criticile apelantei, în sensul că în mod eronat le-a atribuit prima instanță valoare probatorie pe aspectul contestat în cauză, respectiv puterea de germinație a semințelor ce au făcut obiectul vânzării, câtă vreme din cuprinsul lor rezultă cu claritate că aceasta nu a format obiectul determinărilor, la rubrica intitulată "germinația totală" fiind marcat "x".

În ceea ce privește celelalte trei categorii de înscrisuri rămase în discuție, a luat act că acestea provin de la autorități publice, fiind înscrisuri oficiale, astfel încât ele nu pot fi clasificate în funcție de emitentul lor și, în sensul celor reținute în recurs cu valoare de principiu, a recunoscut dreptul reclamantei ca, folosind înscrisuri cu valoare probatorie egală, să își dovedească susținerile.

Cum însă asemenea considerații au în vedere noțiunea abstractă de valoare probatorie a înscrisului oficial, determinată de calitatea emitentului său, instanța de prim control judiciar a subliniat că, în concret, înscrisurile menționate sunt apte a dovedi situația ce constituie motivul controversei dintre părți, respectiv valoarea de germinație a semințelor la momentul încheierii contractului.

Sub un prim aspect, a apreciat că în mod eronat a reținut prima instanță că buletinele informative ar avea caracter neoficial și, prin urmare, s-ar putea înțelege că ele ar trebui înlăturate din cauză de plano, pentru acest motiv. Din analiza considerentelor sentinței rezultă, însă, că prima instanță a înlăturat aceste înscrisuri nu exclusiv pentru motivul lipsei calității lor de înscrisuri oficiale, ci deoarece "nu este cert că rezultatele acestor buletine relevă starea semințelor de grâu la momentul livrării acestora către reclamantă".

În al doilea rând, instanța de apel a reținut că aspectul valorii probatorii abstracte, în raport de emitentul actului, nu vizează decât o parte din chestiunile deduse judecății instanței de apel. Astfel, chiar dacă valoarea probatorie abstractă a înscrisurilor este egală, în sensul că nu ar putea fi acordată prevalență unora exclusiv pe criteriul organului emitent, în măsura în care conținutul lor este, în opinia părților, contradictoriu, este în mod firesc necesar ca instanța să stabilească nivelul lor concret de relevanță în raport cu susținerile din dosar, o atare operațiune constituind esența atribuției instanțelor de fond de a stabili situația de fapt.

În analiza comparativă a înscrisurilor prezentate, a subliniat că trebuie pornit tocmai de la caracterul de autoritate publică al emitenților și de la procedura de emitere a lor, care este una prevăzută printr-un act normativ, respectiv prin Ordinul nr. 149/21.06.2010 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Și, astfel, câtă vreme nu s-a susținut că vreunul dintre documentele invocate ar fi fost emis cu încălcarea competenței sau ori a procedurii prevăzute de lege, a constatat că ele beneficiază de o prezumție de validitate, fiind prezumate a exprima adevărul cu privire la situația de fapt a semințelor existentă la momentul întocmirii lor. În egală măsură, însă, curtea de apel a subliniat că aceste documente oficiale nu își extind valoarea probatorie și cu privire la o situație de fapt anterioară sau ulterioară întocmirii lor, întrucât a accepta că documente oficiale ulterioare înlătură constatările anterioare (sau invers) ar însemna tocmai încălcarea principiului valorii probatorii egale a documentelor oficiale, statuat în decizia de casare.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar a constatat că nu este vorba despre o contradicție între înscrisurile prezentate de părți, ci că fiecare atestă situația de fapt de la momentul întocmirii sale, fiind vorba despre situații diferite, la momente diferite. În contextul speței, unde obiectul determinărilor de laborator au fost semințele, iar puterea lor de germinație poate fi influențată de condițiile de depozitare și păstrare, a tras concluzia că valoarea de germinație s-a modificat între momentul încheierii contractului și momentul întocmirii buletinelor de analiză informative emise de ITCSMS Buzău, Galați, Ialomița, București, Argeș, pe baza unor eșantioane prelevate din depozitele reclamantei și ale fermierilor în perioada 12.10.2010-27.10.1010 și a tabelului centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate de Laboratorul Central pentru Controlul Calității Semințelor București, pe eșantioane prelevate la data de 26.10.2010 din probele martor existente la sediul ITCSMS Călărași. Această concluzie este susținută și de conținutul unui tabel centralizator, regăsit la fila x din volumul II al dosarului de fond, care arată că un procent cuprins între 20% și 38% dintre semințele analizate erau putrezite sau mucegăite.

Cum reclamanta nu a indicat temeiul juridic ce ar putea justifica înlăturarea din probatoriu a documentelor oficiale emise de o autoritate publică în limitele competenței sale și cu procedura prevăzută de lege, valabile la momentul încheierii contractului și în condițiile în care puterea de germinație a semințelor la cele două momente diferite este atestată prin înscrisuri cu caracter oficial, cu forță probatorie egală, concluzia pe care curtea de apel a impus-o părților este aceea că modificarea puterii de germinație s-a datorat unor factori ce au intervenit ulterior momentului vânzării.

Instanța de prim control judiciar a mai subliniat că apelanta-reclamantă avea obligația de a-și proba pretențiile, în acord cu temeiul juridic pe care a înțeles să îl invoce, acesta fiind cel al răspunderii pentru viciile ascunse, ceea ce presupunea, în mod necesar, dovedirea existenței viciilor la momentul încheierii contractului.

Aceasta, în condițiile în care în cauză s-a statuat irevocabil că acțiunea nu este una în rezoluțiune de drept comun, care ar fi putut să fie întemeiată pe orice neexecutare a unei obligații contractuale a vânzătorului, inclusiv aceea de a garanta că bunul vândut își va menține calitățile de la momentul vânzării pe o perioadă viitoare.

Făcând, așadar, distincție între obligația vânzătorului de garanție pentru vicii și cea de garanție pentru buna funcționare a bunului pentru o perioadă ulterioară vânzării, curtea a reținut că, atât timp cât certificatul emis de vânzător atestă că, la data vânzării, bunurile vândute aveau anumite calități, ce le făceau apte pentru un anume tip de folosință - certificat care nu face, în mod evident, dovada absolută -, probele contrare administrate nu au dovedit faptul contrar, respectiv că, la vânzare, bunurile erau afectate de vicii.

De aceea, a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Cu privire la apelul pârâtei, curtea a apreciat că, deși prima instanță a reținut în mod corect că efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate nu a fost probată, prin înscrisurile depuse în calea ordinară de atac, pârâta a făcut dovada achitării unui onorariu avocațial în cuantum de 22.592 RON, fiind îndreptățită la recuperarea lor; ca atare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtei și numai în această limită, a schimbat sentința atacată.

A făcut aplicarea art. 274 alin. (1), raportat la art. 298 C. proc. civ.

Recursul. Motivul de nelegalitate invocat

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat și al respingerii celui al părții adverse, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate invocat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a arătat că instanța de apel a aplicat eronat art. 1352 C. civ., atât timp cât a apreciat, în esență, că dovada gradului de germinație de la momentul vânzării se putea face numai cu buletine informative emise atunci, iar nu ulterior. Aceasta, deoarece prin viciu în materie de vânzare se înțelege lipsa unei însușiri care face ca lucrul să fie impropriu întrebuințării după destinație sau care îi micșorează valoarea și utilitatea, iar viciul ascuns este o deficiență calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat, care nu a fost cunoscută și nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloace obișnuite de verificare. Ca atare, el nu poate fi constatat și nici probat, decât prin acte/dovezi ulterioare momentului la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens, dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 vin să întărească o atare concluzie, de vreme ce ele prezumă că data descoperirii viciului este ulterioară încheierii contractului. Cu alte cuvinte, recurenta a susținut că în măsura în care probele ar fi concomitente datei încheierii contractului, viciul nu ar mai fi ascuns, fiind de esența unui asemenea tip de viciu ca el să poată fi probat ulterior.

De aceea, a apreciat că neconformitatea mărfii nu putea fi dovedită decât cu buletinele informative depuse la dosar, emise ulterior momentului încheierii între părți a contractului și că nu i se putea solicita să prezinte buletine emise anterior ori concomitent încheierii contractului.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că H.G. nr. 1433/2009 reglementează procedura de verificare a calității bunurilor de genul celor care au făcut obiect al contractului dintre părți; astfel, art. 2 alin. (1) lit. d) din actul normativ evocat mai sus a stabilit Laboratorul Central ca autoritate de expertiză în caz de litigiu în procedura de verificare a probelor martor păstrate. Cum o asemenea procedură este una ulterioară, autoarea căii de atac a apreciat că se prezumă că rezultatul obținut prin astfel de probe reflectă starea bunului inclusiv de la momentul vânzării.

De aceea, recurenta a afirmat că documentul emis în urma unei proceduri de verificare trebuie să aibă prevalență în detrimentul documentului anterior, care este verificat; altminteri, procedura de verificare ar fi inutilă.

De asemenea, a mai arătat că între data încheierii contractului, 17.09.2010 și data la care au fost emise primele analize de verificare conform cărora germinația a ieșit necorespunzătoare, 12.10.2010, nu s-a scurs o perioadă într-atât de lungă, încât, dacă semințele ar fi fost conforme la momentul vânzării, să se degradeze.

Recurenta a mai susținut că în materia viciului ascuns, nu se poate reține, pe bază de prezumție, așa cum a făcut instanța de apel, împrejurarea că semințele s-au alterat între momentul încheierii contractului și cel al întocmirii buletinelor de analiză informativă, din cauza condițiilor de depozitare și păstrare, în cauză nefiind dovedit că depozitarea și păstrarea semințelor ar fi fost improprie, de natură să conducă la modificarea calității lor.

În plus, autoarea căii extraordinare de atac a mai precizat că a depus la dosar rezultatele analizelor efectuate în baza unor eșantioane prelevate din probele martor din loturile care au stat la baza emiterii documentelor inițiale de certificare a gradului de germinație a semințelor, reținute și depozitate la sediul ITCSMS Călărași, sens în care, pentru a-și proba afirmația, a făcut trimitere la adresa nr. x/26.11.2010 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Astfel, recurenta a precizat că atunci când s-au făcut analizele inițiale, au fost reținute la sediul ITCSMS Călărași probe martor, tocmai pentru a putea să fie reevaluate, în măsura în care se impunea o verificare ulterioară a acestora; de aceea, a subliniat că nu toate probele efectuate ulterior au fost făcute pe eșantioane preluate din depozitul C., așa încât nu se poate susține că acestea ar fi fost alterate ca urmare a condițiilor precare în care erau păstrate, deoarece nu se mai aflau în depozit, ci la ITCSMS Călărași, fiind puțin probabil ca toate eșantioanele, deși depozitate în locuri diferite, să se fi degradat în aceeași măsură.

Referindu-se la adresa nr. x/26.11.2010 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, recurenta a arătat că aceasta a atestat faptul că, în urma reanalizării calității semințelor, a fost constatată o neconformitate a mărfii livrate, respectiv grade de germinație totală cuprinse între 47% și 67%.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, a afirmat că instanța de apel nu a respectat problemele de drept dezlegate în recurs, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că, în al doilea ciclu procesual, considerentele curții de apel au fost în sensul că buletinele informative emise ulterior nu le pot combate pe cele inițiale, prin care s-a garantat calitatea mărfii, cu toate că, în decizia de casare, Înalta Curte a condamnat un atare raționament, pe motiv că el are ca rezultat înlăturarea de plano a tuturor probelor, întrucât sunt ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, administrarea lor fiind astfel doar formală.

În opinia recurentei, ignorarea unor asemenea probe ulterioare nu doar că încalcă legislația care permite verificarea informației din documentele inițiale care însoțesc marfa, ci este o problemă de ordine publică, deoarece atinge principii fundamentele ale procesului, respectiv egalitatea armelor, dreptul la apărare și rolul activ al judecătorului.

În ceea ce privește modalitatea în care a fost soluționat apelul părții adverse, recurenta a arătat că în mod greșit au fost acordate cheltuielile de judecată din prima instanță, de vreme ce dovezile privind efectuarea lor nu au fost administrate decât în apel; așadar, cum în fața tribunalului, proba unor astfel de cheltuieli nu a fost făcută, sentința a fost una legală.

La data de 25.10.2016, intimata S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Iar la 27.10.2016, intimatul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea atacată va fi modificată atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; în concret, autoarea căii de atac a apreciat că decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. și cu aplicarea greșită a art. 1352 C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu vor face obiect al examinării sale, deoarece analiza în recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie.

Prezentul proces se află în al doilea ciclu procesual, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a pronunțat decizia nr. 1215/05.05.2015, prin care a casat hotărârea instanței de apel din primul ciclu și a trimis cauza, spre rejudecare, curții de apel.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În esență, pentru a decide casarea hotărârii date în apel, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut, în esență, că acțiunea reclamantei este una redhibitorie, că rezoluțiunea este posibilă și în situația în care natura prestațiilor face imposibilă ori inutilă restituirea și că modalitatea în care curtea de apel a acordat prevalență unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, realizează în fapt o ierarhizare a probei cu înscrisuri, nepermisă de C. proc. civ. în acest context, a reținut că instanțele de fond au procedat nelegal atunci când, în procesul de evaluare a probelor, au acordat prevalență absolută buletinelor de analiză emise la momentul vânzării și care au însoțit marfa, deoarece o asemenea abordare a fost de natură să-i nege reclamantei orice posibilitate ulterioară ca, utilizând mijloace de probă cu valoare egală, să dovedească tocmai încălcarea de către vânzător a obligației de garanție pentru vicii.

Recurenta a invocat, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel a reținut că buletinele informative emise ulterior nu le pot combate pe cele inițiale, prin care s-a garantat calitatea mărfii, deși prin decizia de casare Înalta Curte a condamnat un atare raționament, pe motiv că el are ca rezultat înlăturarea de plano a tuturor probelor, întrucât sunt ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

O asemenea afirmație nu este reală; examenul comparat al considerentelor deciziei ce formează obiect al prezentului recurs și al celor care au fundamentat hotărârea în apel din primul ciclu procesual conduce Înalta Curte spre concluzia că în rejudecare au fost respectate pe deplin dezlegările oferite prin decizia de casare.

Astfel, verificând, în contextul aplicării art. 1352 C. civ., cerința ca viciul să fi existat la data încheierii contractului, instanța de apel a prezentat categoriile de înscrisuri pe care părțile le-au administrat în proces și, după ce a înlăturat motivat o parte dintre acestea, a subliniat că celelalte provin de la autorități publice și, în sensul celor reținute în recurs cu valoare de principiu, a recunoscut reclamantei dreptul ca, folosind înscrisuri cu valoare probatorie egală, să-și probeze susținerile.

Sub un prim aspect, a apreciat că în mod eronat a reținut prima instanță că buletinele informative ar avea caracter neoficial și, prin urmare, s-ar putea înțelege că ele ar trebui înlăturate din cauză de plano, pentru acest motiv.

Pe de altă parte, a reținut că, deși valoarea probatorie abstractă a înscrisurilor este egală, în sensul că nu ar putea fi acordată prevalență unora exclusiv pe criteriul organului emitent, în măsura în care conținutul lor este contradictoriu, este în mod firesc necesar ca instanța să stabilească nivelul lor concret de relevanță.

În acest demers, instanța de prim control judiciar a constatat că, în realitate, înscrisurile prezentate de părți atestă situația de fapt de la momentul întocmirii lor și, astfel, situații diferite, la momente diferite, impunând concluzia că modificarea puterii de germinație s-a datorat unor factori ce au intervenit ulterior momentului vânzării.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că, procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat dezlegările cuprinse în decizia de casare, pentru că ceea ce a condamnat instanța de recurs a fost numai maniera în care, în primul ciclu procesual, fusese validat un raționament care acorda prevalență absolută unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele.

Or, în rejudecare, o ierarhizare de o asemenea manieră a probei cu înscrisuri nu a mai fost făcută.

În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1352 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că dovada gradului de germinație de la data vânzării nu se putea face decât cu buletine informative emise ulterior acestui moment, care trebuie să aibă prevalență în detrimentul documentului anterior.

Or, printr-o asemenea abordare, recurenta însăși pare a încerca să acrediteze o teză pe care, în restul motivării expuse în memoriul de recurs, o reproșează curții de apel.

În realitate, decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual critică tocmai maniera - pe care acum recurenta o propune - în care un raționament care acorda prevalență unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, este validat.

În acord cu autoarea căii de atac, Înalta Curte recunoaște că, de principiu, viciul poate fi probat prin administrarea unor dovezi care sunt ulterioare încheierii contractului.

În egală măsură, însă, părții adverse trebuie să i se permită să încerce să se apere față de pretențiile reclamantei, administrând probe contrare și concomitente încheierii contractului.

Referirile recurentei la o pretinsă încălcare a art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1433/2009 nu justifică admiterea prezentei căi de atac, întrucât aceste prevederi nu impun o valoare probantă superioară expertizelor efectuate de Laboratorul Central pentru Calitatea Semințelor și a Materialului Săditor, în detrimentul celorlalte probe administrate.

De aceea, niciuna dintre probe nu trebuie să aibă prevalență în fața alteia și aceasta este cheia în care trebuie înțeleasă decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual.

Evaluarea probatoriului și acordarea relevanței cuvenite sunt operațiuni care nu mai sunt însă supuse controlului Înaltei Curți, deoarece recursul este o cale de atac nedevolutivă.

Având în vedere cele reținute mai sus, care conduc spre concluzia că aceste critici nu sunt fondate, excepția prescripției invocată de intimata-pârâtă direct în recurs nu se impune a mai fi luată în analiză.

Nici ultima critică a recurentei, care vizează schimbarea parțială, în apel, a sentinței primei instanțe, în ceea ce privește soluția dată cererii de acordare a unei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu este fondată.

În esență, autoarea recursului afirmă că, atât timp cât proba cheltuielilor nu fusese făcută în fața tribunalului, dispoziția acestuia de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost una legală.

Fiind de acord cu un atare raționament, Înalta Curte notează că, în egală măsură, dovedirea în apel a sumei achitate de partea care a câștigat procesul, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, face ca măsura tribunalului - chiar dacă legală la data adoptării sale -, s