ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 177/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 2659 din 25.08.2010 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2010 s-a admis acțiunea formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., s-a constatat caracterul de clauză abuzivă a dispozițiilor art. 5 (modul de calcul al dobânzii curente după primele 12 luni de derulare a contractului), art. 9 lit. b) și d) (privitoare la perceperea și calcularea comisionului de transformare și a celui de rambursare anticipată) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/2008 și a dispozițiilor art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a) alin. (3) (ambele privitoare la modificarea nivelului dobânzii de către bancă), art. 7.4. lit. g) și h) (cuprinzând două drepturi ale băncii privind declararea scadenței anticipate) din Condițiile generale de creditare, dispunându-se derularea în continuare a contractului de credit fără aceste dispoziții contractuale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la conținutul termenului de "dobândă de referință variabilă", tribunalul a apreciat că acesta nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare, în examinarea căruia s-au avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 174/2008.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că, la punctul 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, banca a menționat că dobânda se poate modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare, însă noțiunea de "cost al resurselor de creditare", de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

În această situație, clauza privind dobânda variabilă și obligațiile ce decurg pentru reclamanți din această clauză, nu pot produce efecte în continuare, deoarece au un caracter abuziv, în lipsa transparenței privind calculul dobânzii de referință, orice modificare a nivelului dobânzii putând fi considerată o modificare unilaterală a contractului.

În ceea ce privește noțiunea de "dezechilibru semnificativ" care se cere pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, tribunalul a reținut că diferența de la 510 Euro la 640 Euro poate fi calificată ca un dezechilibru semnificativ pentru reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 94/13.05.2011, pronunțată de Curtea din apel Cluj în dosar nr. x/2010, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei, a fost respins apelul declarat de Societatea C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2659 din 25.08.2010, cu obligarea apelantei la plata sumei de 422,2 RON cheltuieli de judecată parțiale în apel, către reclamanții B. și A.. .

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Cluj a reținut că pârâta a cesionat contractul de credit către Societatea D. S.R.L. la data de 22.12.2010, conform contractului de cesiune de creanță nr. x, anterior promovării căii de atac a apelului, situație în raport cu care debitorii intimați au fost notificați de cesionar în cursul lunii decembrie 2010, mențiune ce apare și în adresa nr. x/1.03.2011 emisă de către unitatea bancară în atenția intimaților - debitori cedați, precizându-li-se acestora din urmă că nu mai au calitatea de clienți ai băncii, iar banca nu mai are calitatea de creditor față de ei.

În condițiile în care cesiunea de creanță a avut loc la 22.12.2010, apelul declarat de către Societatea E. S.A. la 28.01.2011 - data poștei apare ca aparținând unei persoane care nu mai are calitate procesuală activă în calea de atac a apelului.

Așa fiind, instanța de apel nu a mai analizat celelalte excepții invocate.

Prin Decizia nr. 4085 din 13.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă, recursul declarat de Societatea C. S.A. a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei instanței de apel, pentru rejudecarea căii de atac.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a avut în vedere clauza stipulată la pct. 2, pct. 5 din contractul de cesiune de creanțe nr. J 1128/22/12/10 încheiat între recurentă în calitate de cedent și Societatea D. S.R.L. în calitate de cesionar, situație în care pretențiile litigioase ale debitorilor cedați, cesiunea de creanță nu operează. Această chestiune a fost invocată și susținută de către Societatea C. S.A. în fața instanței de apel.

Această apărare a pârâtei în apel nu a fost examinată, fiind esențială soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, avându-se în vedere doar data încheierii contractului de cesiune și aceea a declarării apelului, motiv pentru care critica recurentei s-a considerat întemeiată.

Prin încheierea contractului de cesiune, cesionarul preia poziția procesuală a cedentului, aspect asupra căruia instanța de apel a omis să cerceteze excepția lipsei calității procesuale active și în contradictoriu cu cesionarul respectiv cu Societatea D. S.R.L., cu toate că s-a pus în discuție o clauză din contractul de cesiune și tocmai în considerarea existenței acestui contract excepția a fost admisă.

Pe de altă parte, prin admiterea excepției calității procesuale active în apel, apelanta pârâtă a fost lipsită de posibilitatea de a-și formula orice apărare în legătură cu contractul de credit, în condițiile în care prin decizia recurată s-a menținut hotărârea tribunalului privind derularea în continuare a contractului de credit cu pârâta, în absența clauzelor declarate abuzive.

II. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, în apel, Curtea a procedat la citarea cesionarei, Societatea D. S.R.L., care a depus întâmpinare, prin care a relevat că, deși cesiunea de creanță a operat, se impune admiterea apelului declarat de către Societatea C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 89/27.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2010, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale active în apel și a lipsei interesului în apel, a fost respins apelul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2659 din 25.08.2010, pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Maramureș pe care a menținut-o în întregime, cu obligarea acesteia să plătească intimaților A. și B. suma de 422,2 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Instanța de apel a reținut că, ulterior pronunțării sentintei civile nr. 2659 din 25.08.2010 de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2010, dar înainte de promovarea apelului, expediat prin poștă la data de 28.01.2011, banca - pârâtă, prin notificarea nr. x/05.12.2010, a adus la cunoștința intimaților-reclamanți că figurează în evidențele sale cu un debit acumulat de 3724,76 euro, situație în care banca a procedat la declararea exigibilității în întregime a debitului.

Ulterior, în temeiul art. 1391 C. civ., banca a procedat la cesionarea creanței către Societatea D. S.R.L. în cadrul vânzării unui portofoliu de creanțe prin Contractul de cesiune de creanța nr. x Cesiunea de creanța a fost notificată reclamanților în conformitate cu dispozițiile art. 1393 C. civ. prin notificările nr. x/22.12.2010 și y/13.01.2011 și a fost înscrisă cesiunea de creanță în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare potrivit avizului nr. x.

În pronunțarea deciziei în apel, instanța a ținut seamă de îndrumările date de instanța supremă și a avut în vedere notificarea reclamanților a cesiunii de creanță, care a fost comunicată reclamanților anterior datei declarării prezentului apel, astfel că ea și-a produs pe deplin efectele. Că este așa a rezultat și din adresa nr. x/1.03.2011 emisă de către unitatea bancară în atenția intimaților - debitori cedați - prilej cu care le-a comunicat că nu mai au calitatea de clienți ai băncii. În atare condiții Curtea a apreciat că excepțiile invocate de către intimați sunt întemeiate.

Curtea a considerat că s-a ajuns în această situație, în care interesele intimaților, terți de bună credință față de contractul de cesiune, au fost prejudiciate în mod evident, atât prin acțiunile băncii, cât și prin poziția procesuală oscilantă, susținută în apel și în recurs, astfel încât respingerea excepțiilor invocate ar echivala cu validarea culpei acesteia.

Pentru aceste considerente, Curtea a considerat că, apelanta nu poate susține nici că excepția lipsei calității procesuale active ar trebui respinsă, din perspectiva faptului că răspunde pentru evicțiune, toată această situație fiind creată de către bancă și putând fi ușor evitată, prin aducerea la cunoștința cesionarei a situației litigioase a creanței și prin înștiințarea ei cu privire la comunicarea sentinței atacate și la posibilitatea de a declara apel.

Cu alte cuvinte, soluția dată de către Curte nu echivalează cu negarea posibilității ca soluția tribunalului să fie analizată în căile de atac, însă numai în condițiile prescrise de lege, respectiv de către titulara actuală al creanței deținute împotriva intimaților, singurul care își poate justifica calitatea de susține motivele de nelegalitate și netemeinicie.

Or, apelul declarat este formulat în numele băncii, fără ca aceasta să-și dezvăluie calitatea de mandatar, sau de gerant, iar cesionara nu a înțeles să susțină o astfel de posibilitate, din poziția procesuală exprimată în cadrul întâmpinării reieșind fără echivoc că apelanta a înțeles să acționeze în nume și în interes propriu.

Pentru a aprecia astfel, Curtea a luat act și de faptul că, în planul dreptului material, efectele cesiunii de creanță în virtutea cărora are loc preluarea calității de creditor de către cesionar, precum și a tuturor drepturilor aferente acesteia, creanța rămâne neschimbată păstrându-și toate garanțiile care o însoțeau.

La întrebarea instanței, reprezentanta apelantei nu a lămurit de ce ar fi necesară și, mai ales, s-ar putea realiza o distincție netă între clauzele contractuale atacate și cesiunea de creanță, din moment ce ele sunt intrinsec legate, în contextul în care valoarea creanței cedate a fost calculată tocmai ca o consecință și prin aplicarea prevăzută de art. 5 din contract și a art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a) alin. (3) din Condițiile generale de creditare. Ca atare, în ceea ce privește soluția dată acestor capete de cerere, banca nu are calitate procesuală activă în apel.

Referitor la dispozițiile art. 9 lit. b) și d) din contract și art. 7.4 lit. g) și h) din Condițiile generale, Curtea a apreciat că, nu se poate trece peste excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac, având în vedere situația actuală a contractului, ceea ce face exclusă posibilitatea invocării lor, în condițiile în care creditul a fost declarat scadent anticipat. Așa fiind, este imposibilă perceperea unor comisioane ce presupun, în mod necesar, derularea în continuare a acestuia, în condițiile convenite inițial.

Drept consecință, s-a apreciat că apelanta nu este în măsură să justifice care ar fi folosul practic pe care l-ar obține prin eventuala reformare a soluției date la fond cu privire la aceste capete de cerere.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2718 din 19.09.2013, recursul declarat de S.C. C. S.A. a fost admis, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În esență s-a reținut că în mod greșit au fost respinse cererile de abținere formulate de membrii completului ce au pronunțat decizia din apel în primul ciclu procesual, aceeași judecatori ajungând să soluționeze cauza în temeiul aceleași excepții și în al doilea ciclu procesual în apel. Așa fiind, nu au mai fost analizate celelalte critici ale recurentei - pârâte.

III. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 162/05.05.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Cluj, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2659 din 25.08.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Maramureș, pe care a păstrat-o în întregime.

Curtea a analizat și a constatat că acțiunea reclamanților nu este prematură în raport de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 109 alin. (2) din același cod în considerarea înscrisurilor care au reflectat corespondența dintre părți cu privire la aspecte ce fac obiectul prezentului litigiu, în sensul că reclamanții au făcut dovada că, anterior promovării acțiunii, s-au adresat, la data de 06.08.2009, și prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.

Invocarea soluției pronunțate în cauza 650/112/2011 a Curții de apel Cluj nu poate avea valențele dorite întrucât în cauză instanța de control judiciar a stabilit natura litigiului în raport cu obiectul cererii și maniera de formulare a pretențiilor și nu necesitatea parcurgerii procedurii în regim de norme imperative.

Pe fondul cauzei, Curtea a analizat, pe larg, criticile formulate de apelantă raportate la dispozițiile legale naționale și europene invocate de apelantă și potrivit cărora a făcut o judicioasă analiză reținută în considerentele deciziei privind cererea reclamanților referitoare la clauzele contractuale abuzive și care nu privesc în integralitatea lor clauzele contractuale.

Astfel, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al art. 9 lit. b) și d) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiată de reclamanți cu banca, în examinarea cărora a avut în vedere, printre altele, momentul încheierii contractului de credit, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, și a cărui analizare s-a făcut în contextul dispozițiilor legale europene și celor prevăzute de legislația internă românească. Referitor la clauza 2.11 lit. a) a treia teză din contractul părților.

Referitor la intimata D., se evidențiază că apelanta însăși a apreciat că a operat clauza de la punctul 2.5 din convenția încheiată la data de 22.12.2010, după pronunțarea sentinței apelate care se bucura de caracter executoriu conform art. 720

8

C. proc. civ., astfel că nu puteau fi transmise drepturi pe care pârâta le-a pierdut și nu se putea executa o obligație care nu mai exista.

Prin decizia nr. 541/18.02.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanți, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește fondul criticilor dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța supremă le-a considerat întemeiate, iar clauzele contractuale invocate de reclamanți au fost examinate împreună dat fiind strânsa legătură dintre acestea și pentru asigurarea unei judecăți unitare a cauzei, expunându-se considerentele care au determinat soluția pronunțată în recurs, în rejudecare.

În analizarea clauzelor contractuale a căror anulare s-a cerut de către reclamanți, instanța supremă a avut în vedere dispozițiile din Legea nr. 193/2000 prevăzute la art. 1 alin. (1) și alin. (3) al aceluiași articol, precum și art. 4 din aceeași lege, a cărui verificare impunea administrarea unui probatoriu corespunzător, adecvat.

S-a apreciat că instanța anterioară nu a administrat probe pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului și, în al doilea rând, dacă în cauză se impunea efectuarea și a altor probatorii, care nu pot fi efectuate în recurs. Sub acest din urmă aspect, instanța supremă a constatat că instanța anterioară s-a mărginit în a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu l-a fundamentat, în condițiile în care acesta reprezintă din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată conduce la concluzia unui dezechilibru contractual, a cărei constatare nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, în cauză nu se poate pronunța o soluție legală în cauză. Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului; după stabilirea obiectului contractului (cu toate elementele lui constitutive date de natura acestui tip de contract), instanța este obligată să stabilească dacă ceea ce reclamanții au numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni.

În ce privește dezechilibrul semnificativ, pentru a fi caracterizat se impune verificarea acelor drepturi și obligații, între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor; adică caracterizarea dezechilibrului are loc prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. Această analiză comparativă ar fi trebuit să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă - un împrumut în valoare de 65.000 euro - ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 de luni. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuia să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații corelative a recurentei fără de obligațiile acestora de a achita comisionul conform clauzele contractuale agreate de părți.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem, legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est lucrum.

De asemenea, noțiunea de risc, în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către bancă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului și nicidecum o activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord și cu Normele B.N.R. ce reglementează desfășurarea activității bancare.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, conform reglementărilor cuprinse în dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

În continuare, instanța de recurs a definit și argumentat modul în care sunt administrate aceste riscuri în activitatea bancară, ce se regăsesc ulterior în prețul creditului. Aceasta întrucât, banca percepe pentru administrarea acestor categorii de risc, un comision de risc, care în activitatea bancară este vitală, așa încât acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, față de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - pentru care nu există experți autorizați, se impunea obligarea judecătorului învestit cu soluționarea unei asemenea spețe să solicite un punct de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de casare a pus în vedere instanței de apel să cerceteze conținutul clauzelor a căror anulare se cere și din perspectiva caracterului transparent, adică, dacă ele sunt clare și inteligibile, pentru a căror înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Totodată, instanța de recurs a îndrumat instanța de apel în rejudecare să aibă, în vedere în analizarea obligației de transparență, modul în care sunt redactate clauzele contractuale, respectiv într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, adică să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile; de asemenea, a evidențiat ca analizarea obligației de transparență să nu fie absolutizată, ceea ce înseamnă o examinare obiectivă și în concordanță cu clauzele contractuale, de așa manieră încât, banca să nu se transforme în avocatul consumatorului și nici să fie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

De asemenea, în fond, după casare, s-a pus în vedere ca instanța să aibă în vedere și dispozițiile art. 720

7

C. proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

IV. Al patrulea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 593 din 9 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2010, a fost respins apelul pârâtei.

Pentru stabilirea existenței unui dezechilibru contractual semnificativ din perspectiva riscurilor în contractele bancare, conform îndrumărilor instanței supreme, Curtea a dispus efectuarea unei lucrări de specialitate, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ., în domeniul riscurilor în contractele bancare, de către un specialist în acest domeniu. Astfel, au fost încuviințate obiectivele cerute de apelanta - pârâtă și au fost întreprinse mai multe demersuri pentru numirea unui specialist în domeniu, în final, fiind desemnat în cauză domnul profesor universitar doctor F.. În plus, Curtea a mai încuviințat proba cu interogatoriul reclamanților.

Instanța de apel a avut în vedere în analizarea clauzelor abuzive pretinse de reclamanți dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește condițiile condițiile minimale, respectiv: să nu fi fost negociată cu consumatorul, să fie de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei - credințe și în detrimentul consumatorului, respectiv să nu respecte criteriile de transparență și inteligibilitate.

Astfel, interpretarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de către comerciant. Aceste dispoziții au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce privește regimul juridic sancționator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin înserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului și având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancțiunile instituite de lege sunt plasate atât în sfera de răspunderii civile, cât și în cea contravențională sau chiar penală a comerciantului. Legiuitorul recunoaște prin aceste dispoziții existența unui principiu al echilibrului în relațiile contractuale, care este un regim de excepție, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori.

Instanța de apel a apreciat că legiuitorul a înțeles să răstoarne sarcina probei, stabilind că aceasta incumbă comerciantului, care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, în ipoteza în care consumatorul pretinde că o clauză nu a fost negociată, invocând aplicarea sancțiunilor legale, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței, se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, după cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000. În expunerea raționamentului logico - juridic al instanței de apel privind criteriul transparenței, s-a arătat că, pentru evaluarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale, se are în vedere un criteriu obiectiv, prin raportare la tipul consumatorului cu educație și grad de cunoaștere mediu, întrucât se impune ca orice consumator să aibă posibilitatea de a-și forma un punct de vedere corect cu privire la existența și conținutul unei clauze. În același sens, sunt și prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit supus analizei, care obligă profesionistul să informeze, în mod complet, corect și precis, consumatorii, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, așa încât aceștia să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Instanța de apel a analizat și expus modul în care a fost respectată condiția transparenței, statuând sub acest aspect contrariul, întrucât, din clauzele contractuale vizând prețul creditului, respectiv dobânda anuală și spezele contractuale (împărțite în două secțiuni, Condiții generale și Condiții speciale), clauze a căror aplicare nu putea fi decelată nici de profesioniști, cu atât mai puțin de către consumatori, nu se putea determina care va fi costul acordării creditului pe durata derulării convenției peste termenul inițial de un an. Cu atât mai puțin se putea afirma că aceste clauze ar putea fi calificate ca fiind clare și previzibile.

S-a apreciat că, spezele percepute sunt reglementate în cuprinsul părții speciale a contractului și clauza de referire trimite la definiția spezelor și la clauza contractuală din partea generală, care reglementează vocația pârâtei de a primi în schimbul activității desfășurată respectivul preț, însă această structurare a conținutului nu înlătură obligația de respectare a prevederilor legale cu privire la conținut.

Prima instanță a reținut în mod corect că termenul de "dobândă de referință variabilă" nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare, așa încât Curtea a notat că trimiterea la clauza care cuprinde sintagma " în funcție de costul resurselor de creditare" nu conduce la elucidarea limitelor obligațiilor.

Instanța de apel a constatat că această clauză analizată ignoră și standardele impuse de O.U.G. nr. 174/2008, întrucât formula după care se calculează variația dobânzii trebuia indicată expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare și să fie raportată la fluctuațiile unor indicii de referință verificabili, menționați în contract. Din examinarea clauzei sub acest aspect, instanța anterioară a statuat că nu respectă textul de lege indicat, respectiv obligația de a include în cuprinsul contractului de împrumut valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar nivelul costurilor resurselor de creditare.

În continuare, instanța de apel a examinat punctul 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, statuând că aceasta cuprinde mențiunea că dobânda se poate modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare, însă noțiunea de "cost al resurselor de creditare", de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definită, ceea ce face imposibilă pentru împrumutat orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă. Determinarea în aceste condiții a costului total al creditului pentru consumator, care să includă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, a costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, apare ca fiind iluzorie.

Exigențele legale amintite anterior nu au fost respectate apelanta arătând că dobânda de referință variabilă avută în vedere în contractul de credit este dobânda de referință practicată de bancă, fiind de asemenea stipulat că dobânda de referință administrată se afișează la sediile C.., iar dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, ceea ce conduce la concluzia inexistenței negocierii impuse de lege în asemenea contracte.

Consumatorul, reclamanții din prezenta cauză, ar fi trebuit să cunoască potrivit apelantei și faptul că pentru costul resurselor de creditare trebuie identificate următoarele elemente: indicele de referință ROBOR, acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de Banca Națională a României; costul cu rezerva minima obligatorie care este calculată ca procent din pasivele băncii; costurile de lichidate, element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

În ce privește caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, instanța de apel a reținut că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, au avut un caracter preformulat, astfel încât pârâtei apelante îi revenea obligația de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, însă, în cauză apelanta nu a făcut dovada unei asemenea probe.

Pârâta a arătat că actul juridic este un contract negociat în sensul că elementele acestuia, precum prețul, durata, perioada de rambursare și posibilitatea reeșalonării au fost negociate, clauze cuprinse în Condițiile speciale ale contractului, componentă contractuală supusă negocierii.

Această teză a fost respinsă de către instanța de apel în considerarea faptului că o eventuală negociere a costului total al creditului nu a fost probată, iar negocierea duratei contractului, a perioadei de rambursare și a posibilității reeșalonării nu echivalează cu o negociere a clauzelor reclamate ca fiind abuzive. Împrejurarea că s-a pus la dispoziția reclamanților o ofertă de credit și a fost încheiat contractul de credit nu reprezintă o dovadă a negocierii clauzelor contractuale.

Aserțiunile apelantei referitoare la împrejurarea că simpla încheiere anterioară a altor convenții de împrumut cu alte unități bancare au dispensat-o de negociere sau au înlocuit acest demers au fost respinse de către instanța de apel întrucât, contrar celor susținute de apelantă, necesitatea încheierii unor convenții în condiții nefavorabile a avut loc tocmai pentru a încerca îndeplinirea obligațiilor decurgând din convenția în litigiu.

Instanța de apel a concluzionat că împrejurarea că părțile au negociat și stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezenta cauză ar fi fost negociate. Necesitatea negocierii trebuia să privească fiecare clauză în parte, iar faptul că anumite clauze ale contractului au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii și restul clauzelor, întrucât caracterul negociat al clauzelor se impunea a fi respectat pentru fiecare clauză în parte. Mai mult, nu prezintă relevanță nici faptul că reclamanții nu și-au exprimat nemulțumirea față de conținutul unora dintre clauze cu ocazia încheierii contractului, câtă vreme nu s-a probat de către profesionist faptul că eventualele obiecțiuni ale reclamanților ar fi putut influența modul de redactare al clauzelor cu privire la care au fost ridicate.

În același timp, deși real faptul că reclamanții, în calitatea lor de consumatori, au avut posibilitatea de a studia ofertele diferitelor instituții de credit privitoare la tipurile de contract de credit propuse de acestea și de a opta pentru una dintre aceste oferte, această împrejurare nu echivalează cu faptul negocierii contractului de credit încheiat în final de către consumatori. Posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract întrucât libertatea de a decide încheierea unui contract de credit și de a opta pentru persoana partenerului contractual nu are aceeași semnificație cu luarea unei decizii în ce privește conținutul clauzelor contractuale.

S-a mai constatat că pârâta nu a dovedit faptul că ar fi negociat cu consumatorul clauzele contractuale pretins abuzive, simplul fapt că respectivul consumator a avut inițiativa încheierii contractului de credit și că ar fi putut renunța la încheierea contractului refuzând oferta băncii, rămân lipsite de relevanță, prin prisma considerentelor anterior expuse.

În ceea ce privește clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente, conținutul termenului de în funcție de costul resurselor de creditare nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare. Motivul modificării prevăzut în contract nu poate fi încadrat în noțiunea de motiv întemeiat în sensul legii. Potrivit acestor norme, motivul trebuie să reprezinte o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a ști de la început, că dacă se va produce, consecința va fi aceea a majorării dobânzii. Or, în prezenta cauză nu se poate reține că putea fi prevăzut de către client costul viitor al resurselor de creditare cât timp nici banca nu a fost în măsură să estimeze acest cost și a recurs la această formulă.

Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, să fie determinat, astfel încât în situații litigioase, judecătorul să poată verifica dacă condiția s-a îndeplinit. În esență, clauza contractuală trebuia să fie caracterizată prin predictibilitate, iar caracterul predictibil al acestei condiții de modificare nu exista nici pentru bancă întrucât nu cunoștea nivelul costurilor.

S-a considerat că, motivul schimbării costului resurselor de creditare nu numai că nu poate fi verificat, dar are și un important conținut subiectiv și arbitrar, în condițiile în care o "schimbare" poate fi apreciată diferit de o persoană sau o instituție ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană, precum și de judecător.

Interpretarea clauzelor contractuale se realizează în favoarea consumatorului, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale. Prima instanță a evidențiat însă că prin necircumstanțierea, în nici un mod, a ceea ce se înțelege prin costul resurselor de creditare, se creează un dezechilibru cert și împovărător în detrimentul reclamanților-împrumutați, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start șansa previzibilității asupra consecințelor contractului în care sunt parte. Prima instanță a exemplificat dezechilibrul semnificativ prin diferența semnificativă dintre rata lunară inițială și cea stabilită ulterior.

În ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, Curtea a statuat că echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat într-un mod simplist, printr-o verificare sumară a câștigurilor și pierderilor fiecăreia dintre părțile contractante, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Cu toate acestea, elementele cantitative, cuantificabile pot oferi indicii semnificative ale dezechilibrului ce poate fi creat prin conduita unilaterală a băncii; prin simpla comparare a graficelor de rambursare depuse la dosar a rezultat o diferență de cost total al creditului de 32.146,06 euro. Or, la valoarea creditului de 64.065 euro o asemenea augumentare a costului creditului de peste 50% pe lângă costul inițial al creditului este de natură să dezechilibreze semnificativ echilibrul contractual.

Pe de altă parte nici nu au fost individualizate costurile suplimentare generate de riscurile la care ar fi fost expusă banca. Din această perspectivă și în raport de natura exclusiv teoretică a lucrării de specialitate, concluziile acesteia au fost înlăturate de către instanța de apel, întrucât nu există nici un fel de calcule ori de explicații cu caracter tehnic și științific care să susțină aserțiunile teoretice ale specialistului în materia riscurilor bancare.

În opinia Curții, dezechilibrul semnificativ trebuia exclus tocmai din perspectiva particularităților concrete ale contractului de credit pus în discuție și prin referire la costurile suportate de consumator în raport de contraprestația băncii.

Pentru a nu avea caracter abuziv, clauzele care permit profesionistului să modifice condițiile contractuale convenite inițial trebuie să specifice în mod expres și explicit situațiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la o asemenea modificare, întrucât numai într-o asemenea situație consumatorul își poate exprima într-un mod liber consimțământul la încheierea contractului, având reprezentarea clară a modului în care contractul va fi executat și a modului în care acesta poate fi modificat pe parcursul executării sale. În ipoteza în care clauzele contractuale sunt clar definite de la început, prin chiar contractul semnat de părți, situațiile în care profesionistul este autorizat să procedeze la modificarea contractului, instanța de judecată, ce ar fi învestită cu un eventual litigiu decurgând din modul în care profesionistul a procedat la modificarea clauzelor contractuale, poate examina caracterul just al motivelor avute în vedere de către profesionist, respectiv dacă aceste motive se circumscriu celor acceptate de către consumator prin semnarea contractului.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În acord cu aceste dispoziții legale, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului și cele care pun în discuție raportul dintre cerințele de preț sau remunerație față de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privința acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât și cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor prestații datorate de acesta creditorului său și oricăror terți, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligație a profesionistului, de menționare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă, după cum a menționat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea Matei și Matei împotriva S.C. G. S.A..

Contrar acestei accepțiuni largi a noțiunii de "obiect" și "preț" al creditului, noțiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Având în vedere scopul Directivei menționate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul asigurării protecției care trebuie garantată consumatorului, orice excepții de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate într-o manieră strictă. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menționată, domeniul de aplicare exact al noțiunilor de "obiect" și "preț" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepțiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepția de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuși obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Dacă criteriile de definire a noțiunii de "obiect" și "preț" al creditului în sensul art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât și cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în materia reglementării clauzelor abuzive, se impun a fi verificate criteriile proprii, cu care instanța poate opera în examinarea unor clauze pretins abuzive în materia reglementată de Legea nr. 193/2000. În acest sens, se impune a se avea în vedere faptul că în Hotărârea Kasler și Kaslerne Rabai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, instanța de apel a concluzionat că nu se poate face o evaluare exactă din punct de vedere juridic a obligației de achitare a comisioanelor în condițiile în care nici comisionul de transfomare nici cel de rambursare anticipată, nu au fost definite prin contract. În aceste condiții, instanța de apel conchide că este imposibil de stabilit într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă.

De asemenea, instanța de apel a observat că, în condițiile generale și în condițiile speciale ale contractului de credit în litigiu, comisioanele respective nu au fost definite, fiind menționate, doar cu privire la unele dintre ele, cuantumul și modul de calcul și plată a acestora.

Instanța de apel a constatat că nu este îndeplinită obligația transparenței clauzelor contractuale, care impune o definire riguroasă a comisioanelor și cheltuielile stabilite în sarcina consumatorului, precum și toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractate. În cauză s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii unor asemenea comisioane, fie și într-o manieră generică, omisiune ce îi este imputabilă pârâtei.

Instanța de apel a apreciat că respectivele prevederi contractuale nu sunt redactate într-o modalitate clară și ușor de înțeles, întrucât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestație este reprezentată de comisioanele supuse analizei, situație în raport cu care nu se poate cunoaște nici de către consumator și nici de către instanța de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Toate aceste mențiuni, opinează instanța de apel, se circumstanțiază obligației profesionistului de informare a consumatorului reglementată de dispozițiile legale în materia protecției consumatorului, căruia legiuitorul îi oferă facilități de așa manieră încât acesta să fie informat corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor; astfel decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lui, precum și de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.

Referitor la clauza atacată de reclamanți, respectiv cea înserată la art. 7.4. lit. g) și h) din Conditiile generale - clauza cross default - instanța de apel a reținut, în esență, că această clauză îi creează pârâtei un drept potrivit exclusiv și discreționar, de a proceda la declararea scadenței anticipate a creditului chiar și în condițiile în care obligațiile asumate de împrumutați prin contractul analizat în prezenta cauză sunt îndeplinite, doar cu condiția neîndeplinirii obligațiilor asumate prin alte contracte. Această clauză înlătură echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile și obligațiile ambelor părți, fiind de natură să producă prejudicii consumatorilor, neavând nicio justificare obiectivă; în acest sens, Curtea a invocat ca jurisprudență decizia nr. 686/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva celei din urmă decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea deciziei, admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, a arătat că limitele casării au fost respectate de instanța de apel, în rejudecare fiind administrată proba cu interogatoriul reclamanților intimați, precum și proba cu expertiză tehnică de specialitate, în analiza riscului bancar într-un contract de credit în general și în contractul de credit analizat, în special.

Cu toate acestea, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală făcând o interpretare și aplicare greșită atât a legii, cât și a practicii Curții Europene de Justiție incidente în cauză. Mai mult, întrumările deciziei de casare nu au fost respectate în analiza în concret a clauzelor pretins a fi abuzive, prevederile art. 315 din vechiul C. proc. civ. fiind astfel încălcate.

În drept, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat două categorii de argumente: unele cu privire la analiza caracterului transparent al clauzelor abuzive și altele vizând modul greșit în care instanța anterioară a constatat că dobânda și comisioanele creează dezechilibru semnificativ și că nu au fost negociate.

Sub primul aspect privitor la analiza caracterului transparent al clauzelor analizate, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 193/2000 și a practicii Curții Europene de Justiție, în opinia sa atât modul de calcul al dobânzii variabile cât și comisioanele fiind exprimate într-o manieră clară și ușor de înțeles, nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Recurenta a criticat modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea cu privire la clauze