ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3149/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3149/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 2 iulie 1994, Tribunalul

Prahova, secția civilă, a disjuns cererea reconvențională formulată de

pârâtul-reclamant Ministerul de Interne față de cererea principală promovată de

reclamanta-pârâtă C.I.E. pentru revendicarea imobilului situat în Bușteni, județul

Prahova, disjungere confirmată prin sentința civilă nr. 219/2 iulie 1999 a

aceluiași tribunal care a soluționat acțiunea principală și a admis-o.

Ulterior Tribunalul Prahova, secția civilă, prin

sentința nr. 420/21 decembrie 1999 a admis în parte cererea reconvențională

introdusă de reclamantul-pârât Ministerul de Interne și a obligat-o pe

pârâta-reclamantă C.I.E. să plătească Ministerului de Interne suma de

936.152.062 lei   reprezentând   contravaloarea  reparațiilor  efectuate la

imobilul retrocedat conform completării la raportul de expertiză S.M. întocmit

la 15 noiembrie 1999.

În motivarea soluției instanța a reținut că

inițial prin cererea reconvențională Ministerul de Interne a solicitat

obligarea pârâtei-reclamante C.I.E. să-i plătească suma de 397.415.000 lei,

reactualizată în funcție de rata inflației, reprezentând contravaloarea

reparațiilor curente și capitale pe care le-a efectuat în perioada 1991-1997

pentru întreținerea imobilului revendicat. De asemenea, s-a cerut acordarea

unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a

despăgubirilor pretinse motivat și de faptul că reclamanta-pârâtă prin mandatar

cu procură specială a recunoscut, că datorează cheltuielile efectuate în

legătură cu imobilul și a fost de acord să le achite în totalitate.

Reclamanta-pârâtă și-a completat cererea

reconvențională în sensul că a solicitat și contravaloarea cheltuielilor

necesare și utile aferente anului 1998 și a precizat că la nivelul lunii mai

1994, sumele pretinse inițial reactualizate în raport de rata inflației

reprezentau 3.081.865.164 lei.

Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză

tribunalul a apreciat că în ceea ce privește contravaloarea lucrărilor de

reparații curente făcute în scopul conservării, întreținerii și funcționării

normale a imobilului ce funcționa ca sanatoriu, aceasta nu putea fi acordată

având în vedere destinația lor. Mai mult, experții au stabilit că

reclamanta-pârâtă nu a efectuat cheltuieli și lucrări pentru consolidarea

structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de investiții pentru

dotarea clădirii cu instalații noi care să conducă la sporirea valorii lui și

prin urmare suma datorată de pârâta reclamantă era de 936.159.062 lei. Această

valoare reactualizată la nivelul datei de 30 august 1999 reprezintă exclusiv

reparațiile capitale efectuate la imobil și care trebuiau suportate de pârâta

reclamantă conform art. 997 C. civ.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin

decizia nr. 44/16 mai 2000 a admis apelurile declarate de Ministerul de Interne

și C.I.E. împotriva sentinței civile nr. 420/21 decembrie 1999 a Tribunalului

Prahova pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal motivat de faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe și asupra

cererii privind acordarea dreptului de retenție.

După casare, Ministerul de Interne și-a

completat și precizat cererea reconvențională în sensul că a solicitat suma de

6.757.198.000 lei reprezentând reparații capitale și curente, efectuate în

perioada 1991-1998, sumă reactualizată la nivelul lunii septembrie 2001.

La rândul său pârâta-reclamantă a

invocat excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, față de

prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora obligația de

despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile efectuate pentru întreținerea

unui imobil aparțin statului sau unităților deținătoare în cazul în care

imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Prin sentința nr. 13/16 ianuarie 2002 Tribunalul

Prahova, secția civilă, a admis cererea reconvențională completată și precizată

de Ministerul de Interne și a obligat pârâta-reclamantă C.I.E. să-i plătească

suma de 6.757.198.000 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor curente și

capitale efectuate la imobilul din Bușteni,  județul Prahova.

A acordat reclamantei-pârâte dreptul de retenție

asupra imobilului până la achitarea sumei menționate.

A respins excepția inadmisibilității cererii

reconvenționale.

În motivarea soluției tribunalul a reținut că în

cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 cât timp

reclamanta-pârâtă a promovat acțiunea în baza dispozițiile art. 480 și urm. din

C. civ., deci potrivit dreptului comun și prin urmare și cererii

reconvenționale urmau să i se aplice aceleași prevederi.

În acest context, cererea reconvențională era

guvernată de dispozițiile art. 997 C. civ., potrivit cărora „aceluia căruia se

face restituirea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință

de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut

prețul lui”. Conform expertizelor efectuate în cauză suma datorată de

pârâta-reclamantă era de 6.757.198.000 lei din care valoarea reparațiilor

curente în perioada 1991-septembrie 2001 era de 1.476.718.000 lei, iar valoarea

reparațiilor capitale de 5.280.480.000 lei, ambele categorii de cheltuieli

încadrându-se în categoria celor făcute pentru conservarea imobilului conf.

art. 997 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâta-reclamantă C.I.E. invocând pe de o parte, greșita respingere a excepției

inadmisibilității cererii reconvenționale ceea ce ar fi însemnat încălcarea dispozițiile

imperative ale art. 47 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă

parte, calculul eronat al despăgubirilor întrucât au fost incluse cheltuieli

efectuate pentru repararea unor bunuri mobile ca și reparații curente din

perioada 1991-1998 care nu pot forma obiectul reactualizării deoarece nu

privesc partea constructivă a imobilului.

Prin decizia nr .40/23 aprilie 2002 Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă, a admis apelul pârâtei C.I.E. declarat împotriva

sentinței nr. 13/16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, pe

care a schimbat-o în parte în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la

suma de 5.531.709.886 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor capitale

actualizate la nivelul datei de septembrie 1999.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Instanța de apel și-a motivat soluția prin aceea

că acțiunea reclamantei-pârâte C.I.E. ca și cererea reconvențională formulată

de Ministerul de Interne au avut ca temei legal dispozițiile codului civil iar

nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Din această

perspectivă și dreptul la acțiune al reclamantului reconvențional pentru recuperarea

investițiilor efectuate la imobilul retrocedat ia naștere numai de la data când

acesta a pierdut folosința imobilului ceea ce însemnează că pe toată durata cât

are bunul în posesie, prescripția dreptului la acțiune nu începe să curgă. S-a

mai invederat că și în raport de dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

Ministerul de Interne ca unitate deținătoare care avea în administrare

imobilul, era îndreptățit de a solicita să fie despăgubit cu cheltuielile pe

care le-a efectuat pentru conservarea și întreținerea imobilului. În acest

context reclamantul reconvențional în temeiul dispozițiilor legale privind

îmbogățirea fără justă cauză, are dreptul de a-și recupera acele cheltuieli

efectuate pentru reparații capitale pe perioada 1993-1996 și reactualizate la

nivelul lunii septembrie 1999 în cuantum de 5.531.709.886 lei conform

raportului de expertiză-completare-efectuat de un colectiv de doi experți. Nu

au fost incluse în calcul costul reparațiilor curente care nu priveau partea

constructivă a imobilului ci se refereau la întreținerea și repararea unor

mijloace fixe de uz gospodăresc, diverse instalații sau lucrări amortizate

integral care nu au sporit valoarea imobilului și prin urmare nu se datorează.

În contra acestei decizii a declarat recurs

pârâta reconvențională C.I.E. invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că aprecierea instanței

potrivit căreia excepția inadmisibilității cererii reconvenționale nu putea fi

primită pentru că „acțiunea de restituire a imobilului a avut ca temei legal

dreptul comun, iar nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001”,

contravenea principiului echității și oricum dispozițiile art. 47 alin. (1)

teza 1 din Legea nr. 10/2001 statuează că „prevederile acestei legi sunt

aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată”.

Aceasta înseamnă că dispozițiile codului civil

sunt aplicabile acțiunilor în revendicare în general și erau aplicabile și în

speță în lipsa unei reglementări speciale.

Or, Legea nr. 10/2001, derogatorie

de la dreptul comun, creează o situație mai favorabilă celor ale căror imobile

au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6.03.1945 – 22.04.1989 cum

este și cazul din speță. În acest context, apare evidentă intenția legiuitorului

ca prevederile legii speciale, să se aplice necondiționat tuturor imobilelor

preluate în mod abuziv de stat, în perioada menționată indiferent de faptul că

revendicarea a fost promovată în condițiile dreptului comun, la data respectivă

neexistând o lege specială. Mai mult, din nici o prevedere a Legii nr. 10/2001

nu rezultă faptul că aplicarea dreptului comun excludea și aplicarea

dispozițiilor speciale ale acestei legi.

S-a mai invederat că instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora în cazul restituirii unui imobil ce a fost preluat fără titlu

valabil, obligația de despăgubire incumbă statului sau unității deținătoare,

cât timp unitatea deținătoare era chiar reclamanta reconvențională și prin

urmare raportat la textul legal invocat, nu putea pretinde ea însăși

despăgubiri decurgând din sporul de valoare al imobilului.

În ceea ce privește instituția îmbogățirii fără

justă cauză invocată pentru admiterea cererii reconvenționale, aceasta nu-și

găsește aplicabilitatea în cauză. În adevăr, expertiza tehnică efectuată în

dosar a conchis că Ministerul de Interne nu a efectuat cheltuieli cu lucrări de

consolidare a structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de

investiții care să conducă la sporirea valorii imobilului respectiv.

Mai mult, cheltuielile făcute pentru conservarea

și întreținerea imobilului au avut ca scop de a asigura normala funcționare a

sanatoriului TBC ce exista în clădire. Or, aceste cheltuieli nu au adus un spor

de valoare care să justifice restituirea lor.

Dimpotrivă, caracterul contagios al maladiei

face ca cea prejudiciată să fie recurenta prin schimbarea unilaterală a

destinației imobilului în sanatoriu TBC. Din această perspectivă, asigurarea

funcționării sanatoriului cădea exclusiv în sarcina reclamantului

reconvențional. Prin urmare nefiind întrunită cerința esențială, aceea de a se

produce mărirea unui patrimoniu, în cauză nu își găsește aplicarea instituția

îmbogățirii fără justă cauză.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Obiectul litigiului îl constituie pretențiile pe

care reclamantul reconvențional deținător al imobilului situat în Bușteni,

județul Prahova le-a formulat împotriva pârâtei-reclamante C.I.E., actuala proprietară

a bunului, rezultate din sporul de valoare adus imobilului ca urmare a

lucrărilor de reparații curente și capitale pretins utile și necesare pe care

le-a efectuat în perioada 1991-1998.

Din dosar a rezultat că imobilul în discuție a

fost restituit pârâtei-reclamante urmare unui litigiu purtat potrivit dreptului

comun, atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională fiind promovată

anterior datei de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.

Or, unul din principiile care guvernează

aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi

potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se

nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute.

Acest principiu este constituțional și de drept

civil, fiind consacrat expres atât în Constituția României cât și în art. 1 C. civ.

În acest context, Legea nr. 10/2001 invocată de

recurentă nu se abate de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și chiar

l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din lege,

prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată,

persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea

cauzei sau solicitând suspendarea ei.

Așadar, aplicarea legii civile noi este posibilă

numai în cazul existenței unui proces de restituire imobiliară în curs de

judecată și numai condiționat de voința persoanei îndreptățite care fie renunță

la judecata începută conform dreptului comun, fie cere suspendarea ei. În

lumina acestei interpretări este exclusă aplicarea în cauză a dispozițiile

Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul nu a fost restituit pârâtei-reclamante

prin procedura instituită de această lege ci într-un litigiu purtat și

finalizat potrivit dreptului comun și prin urmare nici cererea reconvențională

disjunsă în condițiile menționate nu putea fi soluționată decât potrivit

dreptului comun întrucât aplicarea legii civile noi ar fi însemnat încălcarea

principiului neretroactivității, în raport și de data sesizării instanței care

așa cum deja s-a arătat este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Sub acest aspect susținerile

contrare ale recurentei apar a fi nefondate.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de Ministerul de Interne, atât jurisprudența cât și

doctrina au statuat unanim că acțiunea prin care locatarul sau detentorul unui

bun cere îmbunătățirile pe care le-a adus imobilului, indiferent, dacă s-au

făcut cu sau fără acordul proprietarului, are ca temei un fapt juridic licit,

ca izvor distinct de obligații, intitulat îmbogățirea fără justă  cauză  sau

fără  temei legitim, cazul în speță

fiind tipic situațiilor care dau naștere la raporturi obligaționale,

independent de împrejurarea că părțile nu au dorit acest lucru.

În acest context instanțele au

calificat corect cererea reconvențională formulată de Ministerul de Interne.

Referitor la cuantumul pretențiilor

formulate, Ministerul de Interne a cerut costul reparațiilor curente și a celor

capitale efectuate în perioada 1991-1998, susținând că reparațiile curente erau

de 125.724.248 lei + 42.758.000 lei iar cele capitale de 307.200.305 lei +

100.179.943 lei lucrări de ignifugare, sume ce trebuiau reactualizate la

nivelul lunii mai 1999 în funcție de rata inflației.

Raportul de expertiză contabilă,

completare, a statuat că referitor la reparațiile curente acestea nu vizează

partea constructivă a imobilului ci privesc întreținerea și repararea unor

mijloace fixe sau obiecte de uz gospodăresc aflate în dotarea sanatoriului cum

ar fi motoare electrice, canapele, mașini de calcul, lustre, becuri etc., conf.

Anexei I la raportul inițial și prin urmare nu pot fi pretinse de la

proprietarul construcției întrucât nu i-au mărit patrimoniul. Același raport,

făcând trimitere la lucrarea inițială din 10 iunie 1998 efectuată în dosar nr. 4606/1999

al Tribunalului Prahova având ca obiect acțiunea în revendicarea imobilului în

discuție promovată de C.I.E., consemnează că în perioada 1991-1997 reclamantul

reconvențional nu a efectuat cheltuieli și lucrări pentru consolidarea

structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de investiții. Totuși,

raportul completare invocă existența unor reparații capitale în valoare

inițială de 307.200.305 lei lucrări nominalizate pe perioade în anexa 2 la

raportul inițial din 10 iunie 1998 și care în cea mai mare parte au tangență cu

imobilul respectiv.

La dosar nu a fost

atașat raportul de expertiză inițial din 10 iunie 1998 astfel că instanțele nu

au putut aprecia în concret care erau lucrările capitale executate de

reclamantul reconvențional în perioada dată și respectiv în ce măsură aceste

lucrări au mărit patrimoniul pârâtei reconvenționale (actuala proprietară) pe

seama patrimoniului reclamantului reconvențional.

Este vorba așadar de lucrările de

construcții, amenajări și îmbunătățiri pretins utile și necesare efectuate la

imobilul restituit pârâtei reconvenționale în perioada 1991-1998.

Din această perspectivă se impune

rejudecarea pricinii în vederea determinării și evaluării menționatelor lucrări

ce au mărit patrimoniul pârâtei reconvenționale și prin urmare este îndatorată

a le restitui, sens în care se impune atașarea raportului inițial de expertiză

din 10 iunie 1998 și examinarea lui împreună cu raportul completare iar dacă

apare necesar efectuarea unei noi expertize de către un colectiv de trei

experți.

Cu ocazia rejudecării instanța de

trimitere va examina și apărarea formulată de recurentă în sensul că prin

schimbarea unilaterală a destinației imobilului din muzeu în aceea de sanatoriu,

cheltuielile făcute pentru conservarea și întreținerea imobilului nu i-au adus

vreun spor de valoare care să justifice restituirea lor.

Față de cele ce preced recursul

urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunțate și a trimite cauza aceluiași

tribunal pentru rejudecarea pe fond a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta C.I.E. împotriva

deciziei nr. 40 din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 13

din 16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite cauza la

același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2003.