ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3149/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 2 iulie 1994, Tribunalul Prahova, secția civilă, a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul de Interne față de cererea principală promovată de reclamanta-pârâtă C.I.E. pentru revendicarea imobilului situat în Bușteni, județul Prahova, disjungere confirmată prin sentința civilă nr. 219/2 iulie 1999 a aceluiași tribunal care a soluționat acțiunea principală și a admis-o. Ulterior Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 420/21 decembrie 1999 a admis în parte cererea reconvențională introdusă de reclamantul-pârât Ministerul de Interne și a obligat-o pe pârâta-reclamantă C.I.E.

să plătească Ministerului de Interne suma de 936.152.062 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la imobilul retrocedat conform completării la raportul de expertiză S.M. întocmit la 15 noiembrie 1999. În motivarea soluției instanța a reținut că inițial prin cererea reconvențională Ministerul de Interne a solicitat obligarea pârâtei-reclamante C.I.E. să-i plătească suma de 397.415.000 lei, reactualizată în funcție de rata inflației, reprezentând contravaloarea reparațiilor curente și capitale pe care le-a efectuat în perioada 1991-1997 pentru întreținerea imobilului revendicat. De asemenea, s-a cerut acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor pretinse motivat și de faptul că reclamanta-pârâtă prin mandatar cu procură specială a recunoscut, că datorează cheltuielile efectuate în legătură cu imobilul și a fost de acord să le achite în totalitate.

Reclamanta-pârâtă și-a completat cererea reconvențională în sensul că a solicitat și contravaloarea cheltuielilor necesare și utile aferente anului 1998 și a precizat că la nivelul lunii mai 1994, sumele pretinse inițial reactualizate în raport de rata inflației reprezentau 3.081.865.164 lei. Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză tribunalul a apreciat că în ceea ce privește contravaloarea lucrărilor de reparații curente făcute în scopul conservării, întreținerii și funcționării normale a imobilului ce funcționa ca sanatoriu, aceasta nu putea fi acordată având în vedere destinația lor. Mai mult, experții au stabilit că reclamanta-pârâtă nu a efectuat cheltuieli și lucrări pentru consolidarea structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de investiții pentru dotarea clădirii cu instalații noi care să conducă la sporirea valorii lui și prin urmare suma datorată de pârâta reclamantă era de 936.159.062 lei.

Această valoare reactualizată la nivelul datei de 30 august 1999 reprezintă exclusiv reparațiile capitale efectuate la imobil și care trebuiau suportate de pârâta reclamantă conform art. 997 C. civ. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 44/16 mai 2000 a admis apelurile declarate de Ministerul de Interne și C.I.E. împotriva sentinței civile nr. 420/21 decembrie 1999 a Tribunalului Prahova pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal motivat de faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe și asupra cererii privind acordarea dreptului de retenție.

După casare, Ministerul de Interne și-a completat și precizat cererea reconvențională în sensul că a solicitat suma de 6.757.198.000 lei reprezentând reparații capitale și curente, efectuate în perioada 1991-1998, sumă reactualizată la nivelul lunii septembrie 2001. La rândul său pârâta-reclamantă a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii reconvenționale, față de prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora obligația de despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile efectuate pentru întreținerea unui imobil aparțin statului sau unităților deținătoare în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Prin sentința nr. 13/16 ianuarie 2002 Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis cererea reconvențională completată și precizată de Ministerul de Interne și a obligat pârâta-reclamantă C.I.E.

să-i plătească suma de 6.757.198.000 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor curente și capitale efectuate la imobilul din Bușteni, județul Prahova. A acordat reclamantei-pârâte dreptul de retenție asupra imobilului până la achitarea sumei menționate. A respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale. În motivarea soluției tribunalul a reținut că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 cât timp reclamanta-pârâtă a promovat acțiunea în baza dispozițiile art. 480 și urm. din C. civ., deci potrivit dreptului comun și prin urmare și cererii reconvenționale urmau să i se aplice aceleași prevederi. În acest context, cererea reconvențională era guvernată de dispozițiile art. 997 C. civ., potrivit cărora „aceluia căruia se face restituirea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui”.

Conform expertizelor efectuate în cauză suma datorată de pârâta-reclamantă era de 6.757.198.000 lei din care valoarea reparațiilor curente în perioada 1991-septembrie 2001 era de 1.476.718.000 lei, iar valoarea reparațiilor capitale de 5.280.480.000 lei, ambele categorii de cheltuieli încadrându-se în categoria celor făcute pentru conservarea imobilului conf. art. 997 C. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-reclamantă C.I.E. invocând pe de o parte, greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii reconvenționale ceea ce ar fi însemnat încălcarea dispozițiile imperative ale art. 47 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, calculul eronat al despăgubirilor întrucât au fost incluse cheltuieli efectuate pentru repararea unor bunuri mobile ca și reparații curente din perioada 1991-1998 care nu pot forma obiectul reactualizării deoarece nu privesc partea constructivă a imobilului.

Prin decizia nr .40/23 aprilie 2002 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis apelul pârâtei C.I.E. declarat împotriva sentinței nr. 13/16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 5.531.709.886 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor capitale actualizate la nivelul datei de septembrie 1999. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel și-a motivat soluția prin aceea că acțiunea reclamantei-pârâte C.I.E. ca și cererea reconvențională formulată de Ministerul de Interne au avut ca temei legal dispozițiile codului civil iar nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă și dreptul la acțiune al reclamantului reconvențional pentru recuperarea investițiilor efectuate la imobilul retrocedat ia naștere numai de la data când acesta a pierdut folosința imobilului ceea ce însemnează că pe toată durata cât are bunul în posesie, prescripția dreptului la acțiune nu începe să curgă. S-a mai invederat că și în raport de dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul de Interne ca unitate deținătoare care avea în administrare imobilul, era îndreptățit de a solicita să fie despăgubit cu cheltuielile pe care le-a efectuat pentru conservarea și întreținerea imobilului.

În acest context reclamantul reconvențional în temeiul dispozițiilor legale privind îmbogățirea fără justă cauză, are dreptul de a-și recupera acele cheltuieli efectuate pentru reparații capitale pe perioada 1993-1996 și reactualizate la nivelul lunii septembrie 1999 în cuantum de 5.531.709.886 lei conform raportului de expertiză-completare-efectuat de un colectiv de doi experți. Nu au fost incluse în calcul costul reparațiilor curente care nu priveau partea constructivă a imobilului ci se refereau la întreținerea și repararea unor mijloace fixe de uz gospodăresc, diverse instalații sau lucrări amortizate integral care nu au sporit valoarea imobilului și prin urmare nu se datorează. În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta reconvențională C.I.E.

invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că aprecierea instanței potrivit căreia excepția inadmisibilității cererii reconvenționale nu putea fi primită pentru că „acțiunea de restituire a imobilului a avut ca temei legal dreptul comun, iar nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001”, contravenea principiului echității și oricum dispozițiile art. 47 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 10/2001 statuează că „prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată”. Aceasta înseamnă că dispozițiile codului civil sunt aplicabile acțiunilor în revendicare în general și erau aplicabile și în speță în lipsa unei reglementări speciale.

Or, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, creează o situație mai favorabilă celor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6.03.1945 – 22.04.1989 cum este și cazul din speță. În acest context, apare evidentă intenția legiuitorului ca prevederile legii speciale, să se aplice necondiționat tuturor imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada menționată indiferent de faptul că revendicarea a fost promovată în condițiile dreptului comun, la data respectivă neexistând o lege specială. Mai mult, din nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu rezultă faptul că aplicarea dreptului comun excludea și aplicarea dispozițiilor speciale ale acestei legi.

S-a mai invederat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cazul restituirii unui imobil ce a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire incumbă statului sau unității deținătoare, cât timp unitatea deținătoare era chiar reclamanta reconvențională și prin urmare raportat la textul legal invocat, nu putea pretinde ea însăși despăgubiri decurgând din sporul de valoare al imobilului. În ceea ce privește instituția îmbogățirii fără justă cauză invocată pentru admiterea cererii reconvenționale, aceasta nu-și găsește aplicabilitatea în cauză. În adevăr, expertiza tehnică efectuată în dosar a conchis că Ministerul de Interne nu a efectuat cheltuieli cu lucrări de consolidare a structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de investiții care să conducă la sporirea valorii imobilului respectiv.

Mai mult, cheltuielile făcute pentru conservarea și întreținerea imobilului au avut ca scop de a asigura normala funcționare a sanatoriului TBC ce exista în clădire. Or, aceste cheltuieli nu au adus un spor de valoare care să justifice restituirea lor. Dimpotrivă, caracterul contagios al maladiei face ca cea prejudiciată să fie recurenta prin schimbarea unilaterală a destinației imobilului în sanatoriu TBC. Din această perspectivă, asigurarea funcționării sanatoriului cădea exclusiv în sarcina reclamantului reconvențional. Prin urmare nefiind întrunită cerința esențială, aceea de a se produce mărirea unui patrimoniu, în cauză nu își găsește aplicarea instituția îmbogățirii fără justă cauză. Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Obiectul litigiului îl constituie pretențiile pe care reclamantul reconvențional deținător al imobilului situat în Bușteni, județul Prahova le-a formulat împotriva pârâtei-reclamante C.I.E., actuala proprietară a bunului, rezultate din sporul de valoare adus imobilului ca urmare a lucrărilor de reparații curente și capitale pretins utile și necesare pe care le-a efectuat în perioada 1991-1998. Din dosar a rezultat că imobilul în discuție a fost restituit pârâtei-reclamante urmare unui litigiu purtat potrivit dreptului comun, atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională fiind promovată anterior datei de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001. Or, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute.

Acest principiu este constituțional și de drept civil, fiind consacrat expres atât în Constituția României cât și în art. 1 C. civ. În acest context, Legea nr. 10/2001 invocată de recurentă nu se abate de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și chiar l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din lege, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Așadar, aplicarea legii civile noi este posibilă numai în cazul existenței unui proces de restituire imobiliară în curs de judecată și numai condiționat de voința persoanei îndreptățite care fie renunță la judecata începută conform dreptului comun, fie cere suspendarea ei.

În lumina acestei interpretări este exclusă aplicarea în cauză a dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul nu a fost restituit pârâtei-reclamante prin procedura instituită de această lege ci într-un litigiu purtat și finalizat potrivit dreptului comun și prin urmare nici cererea reconvențională disjunsă în condițiile menționate nu putea fi soluționată decât potrivit dreptului comun întrucât aplicarea legii civile noi ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivității, în raport și de data sesizării instanței care așa cum deja s-a arătat este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect susținerile contrare ale recurentei apar a fi nefondate.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de Ministerul de Interne, atât jurisprudența cât și doctrina au statuat unanim că acțiunea prin care locatarul sau detentorul unui bun cere îmbunătățirile pe care le-a adus imobilului, indiferent, dacă s-au făcut cu sau fără acordul proprietarului, are ca temei un fapt juridic licit, ca izvor distinct de obligații, intitulat îmbogățirea fără justă cauză sau fără temei legitim, cazul în speță fiind tipic situațiilor care dau naștere la raporturi obligaționale, independent de împrejurarea că părțile nu au dorit acest lucru. În acest context instanțele au calificat corect cererea reconvențională formulată de Ministerul de Interne.

Referitor la cuantumul pretențiilor formulate, Ministerul de Interne a cerut costul reparațiilor curente și a celor capitale efectuate în perioada 1991-1998, susținând că reparațiile curente erau de 125.724.248 lei + 42.758.000 lei iar cele capitale de 307.200.305 lei + 100.179.943 lei lucrări de ignifugare, sume ce trebuiau reactualizate la nivelul lunii mai 1999 în funcție de rata inflației. Raportul de expertiză contabilă, completare, a statuat că referitor la reparațiile curente acestea nu vizează partea constructivă a imobilului ci privesc întreținerea și repararea unor mijloace fixe sau obiecte de uz gospodăresc aflate în dotarea sanatoriului cum ar fi motoare electrice, canapele, mașini de calcul, lustre, becuri etc., conf.

Anexei I la raportul inițial și prin urmare nu pot fi pretinse de la proprietarul construcției întrucât nu i-au mărit patrimoniul. Același raport, făcând trimitere la lucrarea inițială din 10 iunie 1998 efectuată în dosar nr. 4606/1999 al Tribunalului Prahova având ca obiect acțiunea în revendicarea imobilului în discuție promovată de C.I.E., consemnează că în perioada 1991-1997 reclamantul reconvențional nu a efectuat cheltuieli și lucrări pentru consolidarea structurii de rezistență a imobilului și nici lucrări de investiții. Totuși, raportul completare invocă existența unor reparații capitale în valoare inițială de 307.200.305 lei lucrări nominalizate pe perioade în anexa 2 la raportul inițial din 10 iunie 1998 și care în cea mai mare parte au tangență cu imobilul respectiv.

La dosar nu a fost atașat raportul de expertiză inițial din 10 iunie 1998 astfel că instanțele nu au putut aprecia în concret care erau lucrările capitale executate de reclamantul reconvențional în perioada dată și respectiv în ce măsură aceste lucrări au mărit patrimoniul pârâtei reconvenționale (actuala proprietară) pe seama patrimoniului reclamantului reconvențional. Este vorba așadar de lucrările de construcții, amenajări și îmbunătățiri pretins utile și necesare efectuate la imobilul restituit pârâtei reconvenționale în perioada 1991-1998.

Din această perspectivă se impune rejudecarea pricinii în vederea determinării și evaluării menționatelor lucrări ce au mărit patrimoniul pârâtei reconvenționale și prin urmare este îndatorată a le restitui, sens în care se impune atașarea raportului inițial de expertiză din 10 iunie 1998 și examinarea lui împreună cu raportul completare iar dacă apare necesar efectuarea unei noi expertize de către un colectiv de trei experți. Cu ocazia rejudecării instanța de trimitere va examina și apărarea formulată de recurentă în sensul că prin schimbarea unilaterală a destinației imobilului din muzeu în aceea de sanatoriu, cheltuielile făcute pentru conservarea și întreținerea imobilului nu i-au adus vreun spor de valoare care să justifice restituirea lor.

Față de cele ce preced recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunțate și a trimite cauza aceluiași tribunal pentru rejudecarea pe fond a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta C.I.E. împotriva deciziei nr. 40 din 23 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 13 din 16 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2003.