Decizia nr. 8 din 11 martie 2019
Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Decizia nr. 8 din 11 martie 2019 11 martie 2019 2 iulie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Decizie nr. 8/2019 din 11/03/2019 Dosar nr. 190/1/2019 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 427 din 30/05/2019 Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile Corina-Alina Corbu – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale Simona Daniela Encean – judecător la Secţia penală Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală Oana Burnel – judecător la Secţia penală Rodica Cosma – judecător la Secţia penală Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Ana-Hermina Iancu – judecător la Secţia penală Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală Simona Cristina Neniţă – judecător la Secţia penală Mirela Sorina Popescu – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală Adina Georgeta Nicolae – judecător la Secţia I civilă Beatrice Ioana Nestor – judecător la Secţia I civilă Marian Budă – judecător la Secţia a II-a civilă Paulina Lucia Brehar – judecător la Secţia a II-a civilă Liliana Vişan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Luiza Maria Păun – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 190/1/2019 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27 1 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir. La şedinţa de judecată participă doamna procuror Marinela Mincă, şef Serviciu judiciar penal, Biroul de reprezentare, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27 3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara referitor la competenţa soluţionării cererii prin care persoana privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza Legii nr. 169/2017 privind restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi cumulat cu pedeapsa în a cărei executare se află.
Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 190/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală. După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, constatând că nu sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, deşi titularul sesizării a depus în susţinerea cererii de recurs în interesul legii un număr insuficient de hotărâri judecătoreşti considerate relevante, la nivel naţional au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat diferit problema dedusă azi judecăţii, iar dovada existenţei practicii neunitare a fost făcută cu anexele la punctele de vedere transmise la dosar, astfel încât recursul în interesul legii poate fi considerat admisibil. Pe fondul sesizării, a arătat că instanţele interpretează diferit dispoziţiile legale în materie, în practica judiciară conturându-se două opinii.
Astfel, într-o primă opinie se apreciază că judecătorul de supraveghere a privării de libertate este competent a soluţiona astfel de cereri, întrucât măsura compensatorie prevăzută de art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal constituie un drept al persoanelor condamnate, cererile fiind soluţionate în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (8) şi (12) din acelaşi act normativ. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că instanţa de judecată, respectiv instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie este competentă să soluţioneze astfel de cereri, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că soluţionarea cererilor astfel formulate este în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, făcând obiectul contestaţiei la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Din considerentele Deciziei nr. 7/2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală rezultă că în sfera de aplicare a art. 55 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal intră nu doar persoanele aflate în executarea pedepsei cu închisoarea la momentul intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale şi care au vocaţie de liberare condiţionată, ci şi persoanele care au fost deja liberate condiţionat anterior pronunţării deciziei sus-menţionate.
În acest sens a opinat că recalcularea perioadei executate efectiv din pedeapsa anterioară, în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat şi, implicit, reducerea pedepsei rezultante aplicate ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni, operaţie care intră în sfera noţiunii de cauză de micşorare a pedepsei, în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, iar cererile condamnaţilor trebuie analizate prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la contestaţia la executare. Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând, asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Problema de drept care a generat practica neunitară Prin Hotărârea nr. 1 din 10 ianuarie 2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii având ca obiect „competenţa soluţionării cererii prin care persoana privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza Legii nr. 169/2017 privind restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi cumulat cu pedeapsa în a cărei executare se află”.
Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti În susţinerea recursului în interesul legii, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor prin care persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate solicită, în baza art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, introdus prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, acordarea zilelor compensatorii cu privire la restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află. 2.1. Astfel, în cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că într-o asemenea ipoteză cererea este de competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, întrucât măsura compensatorie prevăzută de art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal constituie un drept al persoanelor condamnate, astfel încât soluţionarea unor astfel de cereri se face potrivit procedurii prevăzute de art. 56 alin. (9) şi (12) din actul normativ sus-menţionat. 2.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, cererile condamnaţilor au fost soluţionate de instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare conform art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind vorba despre o cauză de micşorare a pedepsei.
Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul că cererile prin care persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate solicită aplicarea dispoziţiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi recalcularea restului de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere în care condamnatul se găsea la data formulării cererii. Interpretând dispoziţiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24 iulie 2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă eliberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare. Eficientizarea dispoziţiilor acestei decizii presupune recalcularea perioadei executate efectiv şi, implicit, a restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, ceea ce conduce la scăderea duratei pedepsei pe care condamnatul o execută în prezent, în ipoteza în care aceasta înglobează în urma revocării liberării condiţionate şi restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa anterioară. În doctrină s-a apreciat că cererile formulate atât de persoanele aflate în executarea pedepsei, cât şi de cele liberate condiţionat faţă de care nu s-a împlinit termenul de supraveghere, având ca obiect stabilirea incidenţei art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, pot fi analizate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală dispoziţiile privind recursul compensatoriu reprezentând o cauză de micşorare sau, după caz, de stingere a pedepsei. În acest caz de contestaţie, competenţa este exclusivă, conform art. 598 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta aparţinând instanţei în circumscripţia căreia se află locul de deţinere în care condamnatul se găsea la data formulării cererii. Pe de altă parte, s-a arătat că judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu poate fi considerat competent să soluţioneze cererile prin care persoanele private de libertate solicită recalcularea restului de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară, ca efect al aplicării art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, întrucât, potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege, drepturi expres prevăzute în art. 56-80 din titlul III capitolul V – Drepturile persoanelor condamnate. Or, remediul compensatoriu introdus prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal nu poate fi considerat un drept în sensul legii de executare a pedepselor, el fiind doar o compensare, un beneficiu acordat celor care şi-au executat pedeapsa în condiţii necorespunzătoare, voinţa expresă a legiuitorului fiind instituirea unui sistem de compensare pentru condiţiile necorespunzătoare din penitenciare. De altfel, acest fapt este ilustrat şi prin plasarea dispoziţiilor art. 55 1 privind compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare în cadrul cap. IV din aceeaşi lege.
Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor a constatat că recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara este admisibil, întrucât jurisprudenţa aflată la dosar demonstrează că problema de drept supusă analizei a primit soluţii diferite din partea instanţelor. Rezumând problema de drept care a generat practica neunitară, judecătorul-raportor a apreciat că soluţia corectă este exprimată în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, întrucât zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de dispoziţiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noţiunii de „cauză de micşorare a pedepsei”, iar cererile formulate de condamnaţi având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Având în vedere dispoziţiile art. 598 alin. (2) din Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri aparţine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
Dispoziţii legale aplicabile Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017 Activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate Art. 9. – (1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuţiilor privind supravegherea executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia au fost desemnaţi. (2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuţii administrative şi administrativ- jurisdicţionale: a) soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege; b) soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate; c) soluţionează plângerile deţinuţilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare; d) participă la procedura refuzului de hrană; e) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată; f) exercită orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege. (3) Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere. (4) În exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate audia orice persoană, poate solicita informaţii ori înscrisuri de la administraţia locului de deţinere, poate face verificări la faţa locului şi are acces la dosarul individual al deţinuţilor, la evidenţe şi orice alte înscrisuri sau înregistrări necesare pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. (5) Încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate devenite executorii, precum şi dispoziţiile scrise date administraţiei locului de deţinere în procedura refuzului de hrană, potrivit legii, sunt obligatorii. (6) Administraţia penitenciarului sau, după caz, a centrului de reţinere şi arestare preventivă, centrului de arestare preventivă, centrului educativ şi centrului de detenţie pune la dispoziţia judecătorului un spaţiu amenajat. Ministerul Justiţiei asigură dotarea spaţiului cu mijloacele materiale necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii acestuia.
CAPITOLUL IV
Condiţiile de detenţie Cazarea persoanelor condamnate Art. 48. – (1) Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală. (2) Reamenajarea spaţiilor de deţinere existente şi construirea spaţiilor de deţinere noi se fac cu respectarea prevederilor alin. (1) şi a recomandărilor internaţionale, în special ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante. (3) Persoanele condamnate sunt cazate individual sau în comun. (4) Camerele de cazare şi celelalte încăperi destinate persoanelor condamnate dispun de iluminat natural şi de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător.
(5) Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. (6) Fiecărei persoane condamnate i se pune la dispoziţie un pat şi cazarmamentul stabilit prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. (7) Condiţiile de cazare în penitenciare-spital trebuie să respecte normele sanitare stabilite de Ministerul Sănătăţii. (8) În cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului este depăşită, directorul acestuia are obligaţia de a informa directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în vederea transferării persoanelor condamnate în alte penitenciare. Directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor stabileşte dacă transferul se impune, cu precizarea penitenciarelor în care se transferă persoanele condamnate.
Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare Art. 55 1 . – (1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată. (2) În sensul prezentului articol, se consideră condiţii necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.
(3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situaţiile următoare: a) cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză; b) lipsa accesului la activităţi în aer liber; c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie; d) lipsa temperaturii adecvate a camerei; e) lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază, precum şi cerinţele de igienă; f) existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi la calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în centrul de reţinere şi arestare preventivă în condiţii necorespunzătoare. (5) În sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost: a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deţinere, în spitale din reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din reţeaua sanitară publică; b) în tranzit. (6) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii necorespunzătoare.
(7) Beneficiul aplicării dispoziţiilor alin. (1) nu poate fi revocat. (8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiţii necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.
CAPITOLUL V
Drepturile persoanelor condamnate Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate Art. 56. – (1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege. (2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. (3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.
(4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. (5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.
(6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun; b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii. (7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.
(8) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor. (9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. (10) Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunţat încheierea. (11) Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. (12) Dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.
Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare Art. 80. – Persoanelor condamnate li se asigură dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare, conform art. 48-50. Codul de procedură penală Titlul V Executarea hotărârilor penale Capitolul IV Dispoziţii comune Art. 597. – Procedura la instanţa de executare (1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.
(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. (2 1 ) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului. (3) Participarea procurorului este obligatorie. (4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. (5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare. (7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. (8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Art. 598. – Contestaţia la executare (1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 2 iulie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „în interpretarea dispoziţiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012 – perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare.” Prin Decizia nr. 15 din 26 septembrie 2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 19 noiembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa «executată sau considerată ca executată», ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 55 1 din Legea nr. 254/2013″.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Dispoziţiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, reglementează o măsură compensatorie în favoarea persoanelor care au executat pedepse ori măsuri preventive privative de libertate în condiţii necorespunzătoare, prin cazarea în centre de detenţie ori de reţinere şi arestare preventivă lipsite de condiţiile impuse de standardele europene. În esenţă, această măsură presupune considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare începând cu 24.07.2012, cu consecinţe asupra cuantumului pedepsei executate efectiv şi, implicit, asupra restului de pedeapsă rămas neexecutat, în ipoteza liberării condiţionate. Prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare. Din considerentele acestei decizii rezultă că în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 55 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal intră nu doar persoanele aflate în executarea pedepsei închisorii la momentul intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale, care au vocaţia de a beneficia de liberarea condiţionată, ci şi persoanele care au fost liberate condiţionat anterior acestui moment. Deşi această decizie are în vedere determinarea restului rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară în vederea aplicării tratamentului sancţionator în caz de recidivă postcondamnatorie, ceea ce presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui proces penal pendinte, considerentele deciziei sunt deopotrivă aplicabile, pentru identitate de raţiune, şi persoanelor aflate în executarea unor pedepse rezultante în cuprinsul cărora se regăseşte, cumulat cu pedeapsa aplicată pentru o nouă infracţiune, un rest rămas neexecutat dintr-o pedeapsă pentru care aceste persoane au beneficiat de liberare condiţionată anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 55 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Deciziei nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Într-o asemenea ipoteză, recalcularea părţii executate efectiv din pedeapsa anterioară, prin luarea în considerare a zilelor compensatorii acordate pentru executarea acesteia în condiţii de detenţie necorespunzătoare, va avea ca efect reducerea restului rămas neexecutat şi, prin aceasta, reducerea pedepsei rezultante definitiv aplicate, în condiţiile în care restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară s-a adăugat la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. În aceste condiţii, în ipoteza analizată, zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 55 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noţiunii de „cauză de micşorare a pedepsei” în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, iar cererile condamnaţilor având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la contestaţia la executare. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 598 alin. (2) din Codul procedură penală raportat la dispoziţiile art. 597 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri formulate în faza de executare a pedepsei aparţine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În privinţa atribuţiilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate, acestea sunt strict reglementate în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar între ele nu se regăseşte şi aceea de a soluţiona cererile prin care condamnaţii solicită acordarea zilelor compensatorii, în ipoteza analizată. Este adevărat că potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de lege, între care se află şi dreptul la condiţii minime de cazare (art. 80 teza finală din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal). Încălcarea acestui drept de către administraţia penitenciarului, datorată însă condiţiilor obiective ale locului de deţinere, nu poate face obiectul plângerii adresate judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, ci conduce la reducerea pedepsei executate în condiţii necorespunzătoare, în baza mecanismului compensatoriu prevăzut de art. 55 1 din aceeaşi lege şi aplicat conform art. II-VI din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Dispoziţiile art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care reglementează „compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare”, se regăsesc în titlul III, cap. IV al legii menţionate referitor la „Condiţiile de detenţie”, în timp ce „Drepturile persoanelor condamnate” fac parte din cap. V al aceleiaşi legi. În accepţiunea legii, „compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare” nu este un drept, ci o măsură compensatorie pentru încălcarea unui drept, aplicată în temeiul legii, iar nu ca urmare a procedurii desfăşurate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Întrucât „compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare” nu se regăseşte în categoria drepturilor persoanelor condamnate, nu există un temei legal pentru stabilirea competenţei judecătorului de supraveghere a privării de libertate în soluţionarea cererilor prin care persoana privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. De altfel, aşa cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, atribuţiile judecătorului de supraveghere a privării de libertate au caracter administrativ sau, după caz, administrativ-jurisdicţional. Or, având în vedere cele expuse anterior privind natura juridică a zilelor considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 55 1 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, incidenţa unei cauze de micşorare a pedepsei nu poate fi analizată în procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută de art. 56 raportat la art. 9 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. În consecinţă, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii D E C I D E: Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Timişoara. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, modificată prin Legea nr. 169/2017, stabileşte următoarele: Competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 martie 2019.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
ILIE IULIAN DRAGOMIR
Magistrat-asistent, Simona Dănăilă Fără categorie
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.